CELE DOUÃSPREZECE FETE DE ÎMPÃRAT SI PALATUL CEL FERMECAT

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

 
            A fost odata ca niciodata etc.
            A fost odata un flacaiandru sarman de parinti. El argatea pe la unii si pe la altii ca sa-si castige hrana vietii. Si fiindca avea darul de a fi curatel, toti flacaii din sat il pizmuiau. Ceilalti argati casunasera pe dansul si-l tot luau peste picior, iara el nu lua aminte la flecariile lor si-si cauta de treaba lui. Cand se adunau seara si barfeau verzi si uscate, el se facea ca nu intelege vorbele aruncate in pofida lui; se arata prostanac. pentru aceasta ei il porocleau zicandu-i cascaundul satului.
            Stapanii unde slujea el erau foarte multumiti de dansul si se bateau care de care sa-l apuce. Cand trecea prin sat, fetele isi dau coate si se uitau la dansul pe subt sprincene. Si ce e drept ca aveau la ce se uita. El era curat la fata si chipes; chica lui neagra, ca pana corbului flutura ca o coama pe grumajii lui albi ca zapada; mustacioara abia mijea, de parca era o umbra pe buza lui cea de sus; dara apoi ochii? Avea niste ochi, neiculita, de bagase pe toate fetele in boale.
            Cand era la adapatul vacilor, fetele care de care se intrecea sa-i dea pricina de vorba; dara el nu baga pe nimeni in seama; se facea ca nu pricepe ce vor ele. Pentru aceasta ele ca sa arate ca nu le pasa de nebagarea lui de seama, intre ele, il porocleau cu numele de Fat-Frumos al satului. Si de unde sa nu fie asa!
            El nu se uita nici in dreapta, nici in stanga, mergea cu vitele la pasune si treaba iesea din mana lui mai cu asupra decat din ale celorlalti argati.
            Nu stiu ce facea el, ce dregea, ca vacile pe cari le pastea el erau mai frumoase decat ale celorlalti argati. Ele dadeau mai mult lapte decat cele ale altor argati, fiindca pe unde le ducea el pasunea era mai cu gust si mai indestulatoare. Pe unde calca piciorul lui se cunostea, fiindca si ierburile se inveseleau.
            Pasamite se nascuse in ceas bun si era ursit sa ajunga ceva. Dara el nici habar n­avea de asta si nici gand n-avea sa se mandreasca, fiinda nu stia ce-i este ascuns in cursul vremilor. Ci smerit, precum il lasase pe el Dumnezeu, isi vedea de ale sale, fara sa se atinga cu cuvantul sau in oricareva fel, de altii sau de al altora. Si tocmai pentru aceasta flacaii si ceilalti argati il ponosluia.
            Intr-o zi de primavara, ostenit fiind tot umbland dupa vaci, se dete la umbra unui copaci mare si stufos si adormi; isi si alesese, vezi, loc pentru asa ceva. Era o valcea impodobita cu fel de fel de floricele, toate inflorite, de parea ca da ghes omului sa treaca printre ele. Ceva mai cat colo un paraias, a carui obarsie venea dintr-un sipot de apa ce iesea din coasta unui delulet, serpuia printre brusturi si alte buruieni pe unde isi facuse loc, si susurul apei parca te indemna la somn. Copaciul subt care se adumbrise era maret si parca se lupta ca sa ajunga la nuori. Printre cracile lui intinse se giugiuleau pasarelele si-si faceau cuiburi: numai ascultand cineva ciripirile lor se aprindea intr-insul focul dragostei. Desisul frunzelor sale facea o umbra, de parca ramneai la ea. Bag seama, nu era asa cascaund flacaul acesta, si pe nedrept ii atarnau de coada acest ponos ceilalti argati din sat. Cum puse capul jos si adormi.
            N-apucase sa doarma, ca de cand incepui sa va povestesc, si o data sari drept in sus.
            Visase un vis foarte frumos si se desteptase.
            Visase ca unde venise la dansul, mare, o zana mai frumoasa decat toate zanele din cer si de pre pamant, si-i zisese sa se duca la curtea imparatului locului aceluia, ca acolo are sa se procopseasca.
            Cand se destepta, isi zise: Ma, ca ce sa fie asta?" si incepu a se pune pe ganduri; toata ziulica il muncira gandurile si nu se domirea de loc, de loc ca ce sa insemneze un asemenea vis. El nu intelegea ca steaua sub care se nascuse venea sa-l slujeasca.
            A doua zi, mergand iarasi cu vitele la pascut, abatu din drum si dete iarasi pe la copaciul cu pricina, si iarasi se culca la tulpina lui, si iarasi visa acelasi vis.
            Sculandu-se, isi zise: Ma, asta nu e lucru curat", si iarasi toata ziulica fu dus pe ganduri.
            A treia zi cu dinadinsul facu sa-i fie drumul pe la acelasi copaci sub care se culca, si visa acelasi vis; ba inca de asta data zana il ameninta cu boala si cu toate ticalosiile omenesti, daca nu s-o duce.
            Atunci si el, daca se scula si veni acasa cu vacile si le baga in cosar, se infatise la stapanu-sau si-i zise:
            - Stapane, pe mine ma bate gandurile sa ma duc in lume sa-mi caut norocul. Destul am argatit, si pana acum nu vaz nici un semn ca sa pot si eu salta ceva. Fa bine si-mi da socoteala.
            - Da pentru ce, baiete, sa iesi de la mine? Au doara nu te multumesti de simbria ce-ti dau? Au mancare n-ai destula? Ia, mai bine sezi la mine, si eu voi cata sa­ti dau o fata buna din sat, cu nitica zestricica, sa te mai ajut si eu cu ce m-o lasa inima, sa-ti faci si tu rost aici ca toti megiasii, nu mai hoinari prin a lume, ca sa nu ajungi fara nici un capatai, ca vai de lume.
            - Ba, de multumit, sunt multumit de d-ta, stapane; mancare am destula, nu pot sa manii pe Dumnezeu; dara asa mi-a venit mie, sa ma duc in lume, si nu voi ramanea pentru nu stiu ce.
            Daca vazu stapana-sau ca este peste poate a-l face sa ramaie, ii dete ce bruma mai avea sa ia, si el pleca, luandu-si ziua buna de la stapan.
            Ducandu-se de la satul sau, flacaul ajunse drept la curtea imparateasca si se baga argat la gradina imparatului. Gradinarul fu bun-bucuros sa-l priimeasca, cand il vazu asa curatel, caci dobandise pana atunci cateva bobarnace de la fetele imparatului ca baga argati tot ce este mai uracios si mai scarbos in omenire.
            Curatel, curatel, dara hainele de pe dansul erau imoase, deh! ce sa zici, ca de macar. Gradinarul puse de-l imbaie, il primeni si-i dete de imbraca niste haine care sa mai semene a argat la gradina imparateasca. Si cum era de potrivit facut la boiul lui, ii sedesa bine cu hainele ce imbraca.
            Pe langa celelalte trebi gradinaresti, slujba lui de capetenie fu ca sa faca in fiecare zi cate douasprezece manunchiulete de flori, si in fiecare dimineata sa le dea la cele douasprezece domnite, fete ale imparatului, cand vor iesi din casa spre a se primbla prin gradina.
            Aceste domnite erau ursite sa nu se poata marita pana nu va gasi cineva care sa le ghiceasca legatura ursitei lor si sa faca pe vreuna din ele ca sa iubeasca pe cineva. Ursitele lor le daruise cu patima jocului. Erau nebune dupa joc si pe fiecare noapte rupeau cate o pereche de conduri de matase alba, dantuind.
            Nimeni nu stia unde merg ele noaptea de joaca.
            Imparatul se luase de ganduri cu atata cheltuiala pe condurii fetelor sale si pentru inima lor de gheata, de care nu se putea lipi nici un june din cei ce venisera in petit.
            Pentru aceasta el dase sfara in tara lui si in tarile streine, precum ca sa se stie ca cine se va gasi sa-i spuie ce fac fetele lui noaptea de rup fiecare cate o pereche de conduri, poate sa-si aleaga pe care ii va place din ele, si el i-o va da lui de sotie.
            El stia ca le tine pe toate inchise la un loc, intr-o camara din palatul sau, incuiate si zavorate cu noua usi de fier si cu noua lacate mari. Dara nimeni nu stia ce fac ele noaptea de li se rup incaltamintele, caci nimeni nu le vazusera pana atunci iesind din casa, caci nu puteau.
            Pasamite, lor le era facut ca asa sa-si petreaca vremea in toata viata lor. Asa le era oranda.
            Cum se auzi de aceasta hotarare a imparatului, incepu a curge la petitori; ba feciori de domni si de imparati, ba feciori de boieri mari, pana si feciori de boieri mai mici. Si care cum venea se punea de panda la usa domnitelor cate o noapte. Imparatul astepta cu mare nerabdare in fiecare dimineata ca sa-i aduca cate vreo veste buna; dara in loc de aceasta, i se spunea ca junii ce se puneau de panda seara nu se mai gasesc dimineata. Nu se stia ce se fac. Nici de urma macar nu li se mai dedea.
            Unsprezece flacai o patise pana acum. Ceilalti cari mai erau, incepusera a se codi; nu mai voira sa stea de panda.
            Se lipseau de a lua de neveste niste fete pentru care se rapune atati tineri.
            Si astfel, unul cate unul, se carara pe la casele lor de la curtea acestui imparat, si­i lasara fetele in plata Domnului; caci nimeni nu mai voia sa-si piarza sufletul pentru un cap de muiere.
            Insusi imparatul fu coprins de spaima, cum de sa piara asa junii ce voiau sa-i pandeasca fetele, si nu mai cuteza sa indemne pe nimeni.
            Imparatul era nevoit sa cumpere mereu pe fiecare zi cate douasprezece perechi de conduri, si intrase la grije ca o sa-i imbatraneasca fetele in vatra si o sa impleteasca cosita alba, fara sa puie pirostriile in cap.
            Argatul de la gradinarie isi implinea slujba cum stia el in legea lui. Si domnitele erau multumite de manuchele de flori ce li le da argatul, si gradinarul de lucrul lui.
            El, cand da florile domnitelor, nici nu-si ridica ochii asupra lor; dara cand da florile fetei celei mici, nu stiu de ce, ca se rosea ca un bujor, si-i tacaia inima, de sta sa­i sara din piept afara.
            Fata baga de seama aceasta, insa crezu ca flacaul este rusinos si d-aia se face asa de rosu cand vine inaintea lor.
            Azi asa, maine asa, el vedea ca nu e de nasul lui o asa bucatica. Dara ce-i faci inimei? Ea ii da branci si lui, bat-o pustia! si ar fi voit sa se puie si el la panda, si apoi se gandea si la pataniile celor ce pazise inaintea lui.
            Fata cea mica se gresi intr-o zi si spuse surorilor cum argatul care le da flori se roseste ca o sfecla cand vine inaintea lor si cum este de curatel. Cum auzi fata cea mai mare astfel de cuvinte ca iese din gura surorei sale celei mai mici, unde incepu sa o dojeneasca cu niste vorbe cam luatoare in ras, cum de numai sa se gandeasca ea a scoate asa vorbe blande pentru un argat, caci asta ar semana ca inima ei este pornita a se planisi cuiva.
            Baiatului ii zicea inima sa se arate la imparatul cu cererea de a pandi si el, dara sa lasam ca-si cunostea lungul nasului, sa lasam ca nu1 uitase pateniile atator flacai ce pierisera, lui ii era sa nu-si piarza slujba si sa ramaie cu buzele umflate. Apoi unde pui d-ta gandul ce-l muncea groaznic, ca de va fi gonit de la curtea imparateasca, n-are sa mai vaza pe fetele imparatului, caci dandu-le flori in fiecare dimineata, oricat se feri de vreo patima, totusi gigasiile si frumusetile fetelor de imparat, si mai cu seama cautatura cea blajina a fetei celei mici, il ademenise pana intr-atat, incat, se socotea el, ca daca nu va mai atinge in fiecare dimineata cu degetele sale mainile cele albe ca o coala de hartie, cu pielea moale ca puful, ale fetelor de imparat, nu va mai putea trai.
            Ziua, noaptea, il munceau aceste ganduri si nu stia cum sa faca sa-si implineasca pofta inimei, fara de care, simtea el, ca nu va putea sa mai traiasca.
            Intr-una din nopti, adormind el cu gandul tinta la dorinta ce-l chinuia de-i rodea baierile inimei, vazu in vis iara pe zana din valceaua cea cu flori unde i se aratase odinioara.
            Ea ii zise:
            - Sa te duci in unghiul gradinei cel despre rasarit; acolo vei gasi doi pui de dafin, unul ciresiu si altul trandafiriu; alaturi de dansii vei vedea o sapaliga de aur, o nastrapa tot de aur si un stergar de matase. Sa iei acesti pui de dafin, sa-i pui in doua ghivece frumoase, sa-i sapi cu sapaliga cea de aur, sa-i uzi cu nastrapa cea de aur, sa-i stergi binisor cu stergarul cel de matase si sa-i ingrijesti ca pe lumina ochilor tai. Cand vor creste si se vor face ca de un stat de om, orice vei cere de la dansii ti se va izbandi tocmai pe tocmai.
            Zise si pieri ca o naluca, fara sa apuce argatul gradinarului sa-i multumeasca barim.
            Nici nu se dezmeticise bine din uluiala somnului, nici nu se sterse la ochi macar, si dete fuga in unghiul gradinei cel despre rasarit si ramase nauc de bucurie, cand vazu in fiinta toate cele ce ii spusese zana in somn. Acum se sterse si el la ochi, se pipai sa vaza nu care cumva doarme inca si aievea sa fie oare ceea ce vedea? Dupa ce se incredinta ca nu este naluca, de noapte, puse mana si lua dafinii.
            Ii ingriji cum stiu el mai bine, ii sapa adesea cu sapaliga ce gasise el acolo, ii uda cu nastrapa, ii sterse cu stergarul si, ce sa mai lungim vorba? ii ingriji ca pe lumina ochilor lui, tocmai precum ii poruncise zana.
            Dafinii cresteau si se imputerniceau ca prin minune. Nu trecu mult si se facura mari. Frumusete ca la acesti dafini nici ca s-a mai vazut.
            Cand ajunsera ca d-un stat de om, el veni la dansii intr-una din zile si zise unuia precum il invatase zana:

            - Dafine, Dafine,
            Cu sapaluga de aur sapatu-te-am,
            Cu nastrapa de aur udatu-te-am,
            Cu stergar de matase stersu-te-am,
            Da-mi darul d-a ma face, oricand voi voi eu,
            Sa nu fiu vazut de nimeni.

            El ramase buimacit de mirare, cand in clipa aceeasi chiar vazu cum se infiinteaza un boboc de floare, cum creste de se mareste si cum se deschide o floare asa de frumoasa, de nu puteai sa te opresti ca sa nu o mirosi. El puse mana de o rupse, o lua si o baga in san; vezi ca asa il invatase zana.
            Seara cand domnitele intrara in camara lor cea incuiata si zavorata cu noua lacate mari, ca sa se culce, el se furise binisor pe langa ele si intrara impreuna. El le vedea pe ele ce fac, dara ele nu-l vedeau pe dansul. El le vazu ca in loc sa se dezbrace spre a merge la culcare, ele incepura a se pieptana, a se imbraca cu haine scumpe si a se gati de duca.
            El se mira de cele ce vedea si hotari ca sa se tie dupa dansele cu dinadinsul sa vaza pe unde au sa iasa ele, unde au sa se duca si ce au sa faca.
            Cand deodata, fata cea mai mare zise surorilor sale:
            - Gata sunteti, fetelor?
            - Gata suntem, raspunsera ele.
            Atunci cea mare din surori batu cu piciorul in pamant, si deodata se deschise in doua dusumeaua casei. Ele se coborara prin acea deschizatura si mersera, pana se ajunsera la o gradina garduita cu zid de arama.
            Cand fura sa intre, fata cea mare batu din picior iarasi si portile cele de otel ale gradinei se deschisera. Intrand, baiatul calca pe rochia fetei celei mici.
            Aceasta, intorcandu-se repede, nu vazu pe nimeni; si, chemandu-si surorile, le zise:
            - Surorilor, banuiesc ca s-a luat cineva dupa mine, ca uite, simtii ca m-a calcat oarecine pe rochie.
            Surorile se uitara in toate partile si nevazand nici ele pe nimeni, ii raspunse:
            - Nu fii asa banuitoare, soro; cine sa fie aci, ori sa se ia dupa noi. Nici pasare maiastra nu poate razbi pana unde suntem noi acum. Ia vezi mai bine, sa nu se fi apucat rochia ta de vreun maracine si, cum esti tu fricoasa, ti s-o fi parut ca te-a calcat nestine pe rochie. Nu fi asa de usurica!
            Ea tacu. Baiatul se tinea dupa dansele.
            Trecura printr-o padure cu frunzele de argint, trecura prin alta cu foile de aur, trecura prin alta padure cu frunzele numai diamanturi si pietre nestimate, cari sclipeau de-ti luau ochii, si ajunsera la un elesteu mare.
            In mijlocul acelui elesteu se ridica un dambulet si pe dansul niste palaturi cum nu mai vazuse el pana atunci. Palaturile imparatului ramasesera jos de tot pe langa acestea, care straluceau de la soare te puteai uita, dara la dansele ba. Si asa de cu mestesug erau facute, incat cand te urcai in ele ti se parea ca te cobori, si cand te dedeai jos din ele ti se parea ca te urci.
            Douasprezece luntrisoare cu vaslasi muiati numai in fir de cel bun le asteptau la margine. Cum ajunsera, se pusera fiecare in cate una si plecara. Argatul se puse in luntrea fetei celei mici.
            Luntrile pornira si mergeau in rand ca cocorii. Numai luntrea fetei celei mai mici ramanea mai in urma. Vaslasul se mira cum de este mai grea decat altadata si tragea din rasputeri la vasle ca sa ajunga pe celelalte.
            Cum iesira la celalalt mal al elesteului, se auzi o muzica, care, vrand, nevrand, te facea sa dantuiesti. Fetele se repezira ca fulgerul, intra in palat si se pusera pe joc cu flacaii cari le pandisera, si jucara si jucara pana ce li se sparsera condurii.
            Baiatul se tinu mereu dupa ele. Intrand si el in palat, ce-i vazura ochii? Camara de joc mare si larga de abia puteai sa-i zaresti capataiul. Ea era impodobita numai cu aur, cu pietre nestemate si cu faclii de jur imprejur ce ardeau in niste sfesnice de aur curat, mai mari decat omul. Paretii albi ca laptele straluceau de-ti luau ochii, si cu dungi de aur, impodobite cu zamfiruri si rubinuri de licareau ca focul.
            Argatul se puse intr-un colt si privea la toate minunile astea. Si avea si la ce privi, caci vedea acolo lucruri de cari nu-i mai vazusera ochii. Dar unde fu pomana aia ca sa stea la un loc? Sarea si el tontoroiul de colo pana colo, fara sa vrea; caci nu era chip sa stea la un loc fara a salta, cand canta muzica aia. Pana si sfesnicele si mesele si lavitele din casa saltau.
            Si nici pomeneala macar nu este ca sa-si inchipuiasca cineva frumusetea cantarilor si a muzicii aceleia; organe, fluiere, chitari, alaute, buciume, cimpoaie si alte multe d-alde astea cantau intr-o unire de ramaneau mart cei mai buni muzicanti din lume.
            D-apoi fetele1? Trageau cu foc la niste hori, batuta, braul, ca la usa cortului, de unul singur, piparus si cate jocuri toate, de puteai sa-ti rupi bojocii jucand.
            Si jucara si jucara, pana despre ziua. Cand, deodata, incetand muzica de a mai canta, iesi ca din pamant o masa incarcata cu de toate bunatatile, si ce este pe lume, si ce nu este. Se pusera cu totii la masa si mancara si se chefuira cat le poftira inima.
            Argatul de la gradinarie sedea in coltul lui unde se asezase si privea, lasandu-i gura apa.
            La masa le slujea niste arapi, imbracati in niste haine foarte scump impodobite.
            Dupa ce se sculara de la masa, prinsera a se intoarce acasa.
            Se intoarsera iarasi pe unde au fost venit. Baiatul se tinea dupa dansele, ca dracul dupa calugar.
            Cand fura a trece prin gradina cu frunzele de argint, ce-i dete argatului prin gand, ca numai rupse o ramurica dintr-un copaci.
            Un freamat puternic se facu atunci in toata padurea, ca de o furtuna ce vine intaratata asupra copacilor; si totusi nici o frunza macar nu se misca din loc, ba nici macar nu se clatina ca de o adiere de vant barim.
            Fetele rasarira.
            - Ce sa fie asta, leiculita? zisera.
            - Ce sa fie? raspunse cea mai mare din surori. Iaca, pasarica ce-si are cuibul in turnul bisericii din palaturile tatalui nostru trebuie sa fi trecut prin frunze; caci numai ea poate sa razbata pe aici.
            Fetele trecura si ajunsera in palatul unde erau incuiate, tot pe unde iesisera.
            A doua zi, argatul de la gradinarie, cand dete manunchiurile de flori fetelor imparatului, ascunse cu mestesug ramurica rupta in manunchiul fetei celei mici.
            Domnita se mira cand isi priimi manunchiul de flori, se uita cam cu mila la argat si nu-si putea da seama cum de sa ajunga acea ramurica intre florile ce priimise.
            A doua seara, iarasi asa o petrecura. Baiatul, iarasi pe furis, se tinuse dupa dansele, cu deosebire numai ca rupse o ramurica din copacii cei cu frunzele de aur, pe care o puse iarasi intre florile ce dete a doua zi domnitei celei mici.
            Fata cea mai mare, iarasi cu cuvinte linistitoare, alina frica surorilor ei cand se auzi freamatul ce se facu in padurea de unde argatul rupse ramurica.
            Cand a doua zi domnita cea mica priimi florile cu ramurica ascunsa intre ele, ii dete un fier ars prin inima.
            Ea cauta vreme cu prilej si, prefacandu-se ca vrea sa se primble, iesi preste zi prin gradina si, intalnind pe argat la o cotitura a gradinei, il opri si-i zise:
            - De unde ai avut tu ramurica ce mi-ai pus-o in manunchiul de flori?
            - De unde o stie prea bine maria-ta.
            - Care va sa zica, tu te-ai tinut dupa noi, si stii unde mergem noi noaptea.
            - Cam asa maria-ta.
            - Cum ai facut de a venit dupa noi de nici una dintre surori nu te-a vazut?
            - Pe furis.
            - Na o punga de bani, si sa nu scoti nici o vorba despre primblarea noastra de noaptea.
            - Eu nu-mi vanz tacerea, maria-ta.
            - Daca voi auzi insa ca ai cracnit ceva, voi pune sa-ti taie capul.
            Zise ea vorbele astea aspre din gura, dara din inima altceva cugeta. E i se parea ca acest argat din ce in ce se face mai curatel.
            A treia noapte cand se duse dupa dansele, tot pe furis, rupse o ramura din padurea cu copacii cei care aveau foile de diamant, si iarasi se facu freamat printre frunze, si iarasi surora cea mai mare alina frica surorilor celor mici cu cuvinte linistitoare. Domnita insa cea mica, nu stiu de ce, dara in inima ei se strecura o bucurie ascunsa.
            In ziua urmatoare, cand gasi ramurica de diamant in manunchiul de flori, cata cam pe subt ascuns la argat si-l gasi ca nu se prea deosebeste de fiii de domni si de imparati. Atat i se paru de dragalas.
            Argatul si dansul cata asupra domnitei cu ochi galesi, dara tot pe furis, si o vazu ca se tulburase oarecum, se facu insa ca nu pricepe nimic si-si cata de treaba.
            Surorile domnitei detera peste dansii vorbind si rasera de dansa si luara cu cuvintele cam peste picior. Fata cea mica tacu si inghiti rusinea. Nu se putea ea mira din destul cum a facut argatul de le-a descoperit. Ei, vezi, ii intrase in cap ca acest flacau nu poate sa fie om prost, deoarece dovedise lucruri ce nici maiestrele nu le stiau.
            Si apoi, adevarul vorbind, boiul lui cel falnic, chipul lui cel bine potrivit si blajin il arata cat de colo a nu fi de argat prost. Pe langa acestea, si infatisarea, si totul intr-insul avea pe vino-ncoace.
            Dupa ce intrara in casa fetele, domnita cea mica le spuse ca argatul de la gradinarie stia tot ce fac ele noaptea. Atunci se adunara la sfat si planuira ca sa-l faca si pe dansul sa-si piarza inima si simtirile, cum facusera si cu ceilalti tineri.
            Flacaiandrul insa se furisa si de asta data de intra in camara fetelor, ca sa asculte la sfatul lor.
            Pare ca-i spusese ariciul la ureche ca are sa se petreaca intre ele ceva pentru dansul.
            Acum, dupa ce stia totul, dara totul ce trebuia sa stie, se duse la dafinii lui si zise catre cel trandafiriu:

            - Dafine, Dafine,
            Cu sapaluga de aur sapatu-te-am,
            Cu nastrapa de aur udatu-te-am,
            Cu stergar de matase stersu-te-am,
            Da-mi minte si procopseala de fiu de domn si imparat!

            Ca si de la rand, un boboc de floare incolti, crescu si se deschise o floare minunata. El lua floarea si o baga in san. Odata cazura de pe fata lui arsaturile de soare si ii ramase chipul curat si luminat, ca si cand atunci il facuse ma-sa. Simti ca in creierii lui se petrece un ce de care nu-si putea da seama. Dara vazu ca incepe a judeca altfel de cum judeca el pana acum. Pasamite se ascutise la minte. Si totdeodata se pomeni imbracat cu niste haine ca ale fiilor de imparati si de domni.
            Atunci se duse la imparatul si ceru si dansul sa-i pazeasca fetele, intr-o noapte.
            Imparatului i se facu mila de tineretele lui si-l sfatui sa-si caute mai bine de treaba, decat sa se rapuie. El starui. Imparatul priimi. Acesta nici ca banuia macar a fi argatul de la gradinarie; asa de mult se schimbase.
            Cand il arata fetelor si le spuse imparatul ce voieste, nici ele, vezi, nu-l cunoscura. Numai cea mica, fiind cu cuiul la inima, il cunoscu si incepu a tanji de dragoste.
            Noaptea urmatoare, cand plecara ele la joc, il luara si pe dansul. El stia ce i se pregateste, dara se feri ca de oala malaiului sa nu dea in clapca.
            Ajunsera la palatul vrajit, jucara pana despre ziua, apoi se pusera la masa. I se aduse si lui bautura din care bause toti cari venisera inaintea lui, bautura care trebuia sa-l faca a-si pierde mintile si simtirea, bautura care sa-l piarza si pe dansul ca pe ceilalti.
            Atunci unde isi intoarse niste ochi lacramosi si plini de focul dragostei ce-l mistuia, si zise cu grai duios domnitei celei mici:
            - Vezi tu? iaca eu ma pierz pentru dragostea ta, daca ai asa inima de gheata.
            - Nu, n-am inima de gheata, focul dragostei tale mi-a incalzit-o, raspunse ea. Nu bea. Mai bine voi sa fiu gradinareasa cu tine, decat fata de imparat.
            Cum auzi asa, el arunca bautura la spate, si mai apropiindu-se de dansa, ii mai zise:
            - Sa nu-ti fie teama, maria-ta, ca gradinareasa nu ai sa fii o data cu capul.
            Toti cei de fata auzira vorbele lor. Puterea farmecului se zdrobi si toti cu totul se pomenira in palaturile imparatului. Palatul cel fermecat pieri ca o naluca, ca si cum n-ar fi mai fost pe lumea asta.
            Cand ii vazura imparatul, incremeni de uimire cu amandoua mainile pe barba. Flacaul, fostul argat la gradinarie, ii povesti toata siretenia noptilor. Imparatul dete pe fata cea mica dupa flacaiandrul cel frumos si dragastos. Apoi se infatisara si celelalte fete cu cate unul din fiii de imparati si de domni pe care si-l alesese. Imparatul se indupleca si le dete pe fiecare la casa lor. Si se facu o bucurie mare in toate partile, care bucurie de ar fi o suta de guri, nu una ca a mea, n-ar putea-o spune.
            Inainte de a se cununa, fata cea mica intreba pe logodnicul ei cu ce putere facu el de le descoperi ascunsurile faptelor lor si legatura farmecului ce le tineau inlantuite. El spuse. Iara ea, ca sa nu fie barbatu-sau mai presus decat ea, ci sa fie deopotriva om ca toti oamenii, se duse de taie dafinii si-i baga in foc.
            Apoi se cununara si traira o viata fericita, cum se traieste pe lumea noastra asta baltata, pana ce se istovira toti cu totul, in adanci batranete.
            Iar eu incalecai p-o sea etc.

Autor: Povesti
Poezia CELE DOUÃSPREZECE FETE DE ÎMPÃRAT SI PALATUL CEL FERMECAT de Povesti