CINE A IUBIT-O!

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

de Emil Garleanu
Boierul Toma privea de la fereastra cum cresteau, vazand cu
ochii, troienele in ograda. Niciodata nu i se paruse iarna mai
plina de intristarea aceea care o raspandeste caderea molcoma
a fulgilor infoiati de zapada. Cadea intruna ninsoarea, cadea fara
sa conteneasca, leganandu-se ca penele, inceata, ganditoare
parca unde sa se aseze. Ingropase ograda, legand-o de-a dreptul
cu sleahul dinspre sat, prefacuse surile, soproanele intr-un singur
morman, aruncase peste toate aceeasi invelitoare alba, de sub
care se parea ca niciodata nu vor mai rasari lucrurile cunoscute.
Boierul cauta sa patrunda cu vederea prin perdeaua deasa a
ninsorii, dar nu putea; zarea se inchidea sura. Cauta sa prinda
cu auzul un vuiet, un strigat, strigatul unui om din sat, latratul
unui caine, tipatul unei pasari infrigurate. Nimic.
Toata firea parea inecata in acea tacere adanca ce-ti poate
da inchipuirea mortii. Nici macar scanteierile focului din soba
nu mai rasunau, focul se stinsese. Numai ceasornicul cel mare
si rotund din perete batea rar, inabusit, ca de aiurea; si scuturand
clipele din zimtii rotilor lui, regula parca mersul ninsorii.
Un urat de moarte, un urat dintr-acele care se strecoara in
suflet ca otrava, care se schimba in spaima e pe
singuraticul boier. Ar fi vrut sa vada pe cineva, pe-un dusman
chiar, numai sa-l vada. Si spaima veni repede. Boierul se
repezi la clopot, trase gaitanul cu putere si-l rupse, iar de sus,
din coltul casei, nici un clinchet nu veni. Ce faceau oare
argatii? Sa-i strige, dar cum? Cuhnea era departe. El singur isi
deprinsese slugile sa nu vie decat chemate, ca sa nu-l stan-
jeneasca in socotelile lui; ca nu cumva sa gaseasca deschise
lazile de fier ce gemeau sub greutatea banaritului. Incepu sa

cutreiere odaile mari, infrigurate, in care nu mai facea foc.
Aceeasi liniste de moarte, netulburata nici macar de fosnetul
unei haine atinse de lemnul sau panza unei mobile.
Gandurile-l napadeau. Era intaia iarna pe care o petrecea
singur. De la moartea nevestei lui se implinise jumatate de an si
singuratatea il silea sa simta ca-i lipseste cineva, ca sufera o
pierdere, ca aceea ce ar indura cand n-ar mai avea haina groasa,
pe care nu o iubea, dar care totusi ii tinea cald si o avea aproape
de trupul lui. Trecand din pustiul unui colt intr-altul, se mira cat
loc prinse in casa fiinta ceea careia, fiindca nu era de aur, ca
galbenii lui, nu-i zambise o data mai binevoitor, careia nu-i purtase
ura, pentru ca atunci cand urasti simti ca-ti rascolesti sufletul
impotriva cuiva care este, si ea nu era. Un abur care se muta
dintr-un loc intr-altul, asta fusese dansa.
Dar deodata boierul se opri locului incremenit. I se paruse
ca auzise fosnetul unei rochii, dincolo, si intoarse incet capul.
Nu era nimeni; se desprinsese o perdea si lunecase intr-o parte,
strangandu-se intr-un singur fald. O lumina cenusie intra in odaie,
si in dosul geamului, acoperit pe jumatate cu zapada, se vedeau
ramurile negre ale copacilor, infigandu-se, ca niste suliti, in
pieptul alb al gradinii. O pasare trecu printre ele, taind ca o
foarfeca panza de ninsoare. Linistea se intinse din nou. Boierul
se lasa intr-un colt pe scaun. Ziua aceasta de Craciun ii amintea
pe cea din anul trecut, ii aduse aminte chipul prietenului celui
mai bun, chipul lui Filip Micle, care nu lipsise niciodata mai
indelung din casa lui. Ii scrisese acum cateva zile, rugandu-l
sa vie, ii fagaduise ca vine, dar pesemne ca se razgandise.
Ce sa faca singur, Doamne! Deodata i se paru ca aude ceva,
niste clinchete inabusite, asa ca loviturile de lingurite in
paharele pline, si odata cu ele i se strecura o picatura calda in
suflet. Se ridica repede si alerga la geamul usii, in sala. In
poarta rasari ceva negru, care se marea, se apropia, pana ce
se deslusi ca e un postalion. Caii se izbira cu piepturile de
fruntea troianului, se opintira si, cu capetele in sus, incepura
sa taie partie prin zapada. Dar cu toate puterile lor incordate,
dupa cateva clipe, se oprira. Surugiul se inalta in scari si se

auzira, intretaiat, strigatele lui: „Maai, Maaa... sa vie argati
cu lopetile... Cine dracul sa poata intra in iadul ista?... Mor-
tilor... Maaa, n-auziti, duglesilor?!“ Boierul Toma impinse cu
putere usa intepenita de zapada stransa in cerdac si striga si el
la argatii care de-abia acuma isi scoasera capetele afara. Dupa
ce se uitara ca niste oameni buimaci de bautura, se intoarsera
cu lopetile pe umar, inotand pana la gat prin troian. Musafirul
ce venise se cobori din sanie si o lua spre cerdac, dezgropandu-si,
la fiecare pas, picioarele. Era Filip Micle. Lui Toma i se strecurase
o raza de bucurie in suflet cum parca niciodata nu simtise. Si
venitul nu-si credea ochilor cand vazu chipul destins intr-un suras
de bunatate cum nu mai aflase la prietenul sau.
In vreme ce Toma desfacea musafirul de blanurile ce le
avea pe dansul, de afara veneau glasurile necajite ale arga-
tilor, care de-abia urcau sania inspre grajduri.
*
Asa se face ca, in seara aceasta a ajunului Anului Nou,
boierul Toma nu era singur la masuta acoperita cu servet curat,
de sub lampa atarnata, a careia revarsare de lumina rumenea
sticla cu vin rubiniu si aprindea scantei din picaturile ramase
in cele doua pahare de cristal. Prietenii mancasera, si acum
ramasesera la un pahar de vin. Molesiti de bautura veche,
stateau rasturnati in scaune si gandeau. Frica boierului Toma
se dusese, si dansul ramasese omul din trecut, cu sufletul lui
cel adevarat. Fireste, se gandea la munca lui, la munca in
adevar uriasa, care-i ravasise viata pe campuri, in ploi, pe soare
si-n ceata, pentru adunarea banului rotund care la dansul nu
se rostogolea, ci cadea, pe lat, in cutiile de tinichea ale lazilor
de fier... Si pentru cine stransese? Pentru el! Numai pentru el!
N-avea nici un copil, n-avea pe nimeni. Mai bine ca nu avusese
copii, desi ei nu i-ar fi rapit macar o parte cat de mica din
dragostea lui pentru bani, dar copiilor le trebuie hrana, foc,
scoala... Ii fusese de ajuns nevasta. Isi amintea bine de nevasta.
Dugles — lenes.

Fara voie, se uita pe peretele din fata, deasupra usii. Acolo
ii era portretul. Un prezent al lui Filip, de ziua ei. Simti
nevoia sa vorbeasca despre dansa.
— Seamana bine Ana in portretul cela.
Filip tresari, intoarse repede capul, se uita la chipul, pe
jumatate in umbra, al femeii si raspunse scurt, cu glasul tremurat:
— Da, foarte bine.
Si cazu iar pe ganduri.
Toma urma:
— Parca va vad, anul trecut, in ajunul Anului Nou; tu erai
tot in locul acesta, dansa sta colo, langa biblioteca. Vorbeati,
ca de obicei, despre o carte, mi se pare.
— Da, despre o carte.
— Iar acum doi ani... A, da, acum doi ani ati facut sarba-
torile singuri. Eu a trebuit sa ma duc la Iasi pentru vanzarea
padurii celeia... La intoarcere, mi-ati iesit inainte, voiosi... Va
intelegeati bine voi amandoi. Apoi adauga ca incheiere: Iaca,
eu n-am inteles-o niciodata pe nevasta-mea. Nici ea pe mine,
nu-i vorba.
Filip se uita departe, cu ochii umezi.
Un dor il ineca, ii oprea parca inima sa-i mai bata, il facea
sa sufere grozav.
Si tocmai acum glasul lui Toma rasarise dintr-o lume de
vrajmasie. Nevoia unei spovedanii, a unei spovedanii facuta
nu din credinta, ci dintr-o mandrie haina, dadea mereu rasunet
cuvintelor lui:
— Dumnezeu sa ma ierte, dar parca nu eram facuti unul
pentru altul.
Filip ii raspunse, stapanindu-se:
— Nu ti-ai cunoscut femeia, cum nu-ti cunosti nici una din
cartile acele, din biblioteca pe care n-ai deschis-o niciodata.
Toma sorbi din pahar si raspunse:
— E adevarat! N-am avut vreme sa-mi citesc biblioteca,
intocmai dupa cum n-am avut vreme sa-mi iubesc nevasta.
Prezent—cadou.

Filip se indrepta pe scaun si intreba rastit:
— De ce-ai luat-o atunci, daca n-ai iubit-o?
Toma raspunse linistit:
— Am luat-o pentru bani. Fara zestrea ei, azi n-am sta aici,
in casa asta.
Filip vorbi cu glasul inabusit, intretaiat, neputandu-si stapani
furia, care venea deodata, ca un clocot:
— Ai luat-o ca sa-i inseli viata... Ai amagit-o ani de-a randul.
Toma nu bagase de seama felul in care prietenul ii vorbise.
Urma sa spuna:
— N-am iubit-o, dar i-am dat tot ce a vrut. A avut de toate
aici in casa. Nu a dus nici o grija. Nu i-a lipsit nimic; spune
tu daca i-a lipsit ceva?
Filip se scula in picioare; o clipa ii venise sa-l loveasca
peste gura care mintea; o furie grozava ii navali din inima in
care o tinuse pana acum ascunsa, ca pe un izvor ce n-are pe
unde iesi la lumina, apoi cuvintele cursera repede, dezlan-
tuindu-se, aproape fara rasuflet:
— I-a lipsit, i-a lipsit dragostea ta. Dragostea pe care
sufletul tau n-a avut-o, sufletul sterp ca un pamant nisipos din
care nu rasare iarba. I-a lipsit cuvantul tau cald, care nu-ti
putea iesi de pe limba deprinsa numai sa numere. I-a lipsit
blandetea, pe care faptele tale de om zgarcit, care stoarce
banul, nu putea sa i-o dea. I-a lipsit fericirea, intelegi,
fericirea, pe care tu ai gustat-o langa lazile tale cu bani, dar
pe care ea n-a avut-o, pentru ca... pentru ca era cinstita,
pentru ca era credincioasa juramantului ei. Totul i-a lipsit in
casa asta, tot, tot!
Filip se plimba prin odaie, isi purta mana prin parul lung,
carunt. Se simtea tot mai luat de furie. Toma se indreptase si
el in scaun, trupul i se scuturase de moleseala, deschise ochii
mari si se uita nedumerit la chipul prietenului, pe care aproape
nu-l recunostea. Intreba cu spaima parca:
— Ce ai? De ce-mi spui vorbele aceste?
Filip i se aseza in fata si, aproape de tot, ii sufla cu un
suier cuvintele:

— Pentru ca ai deschis singur vorba, vorba care nu te costa
parale. Eram hotarat sa ti le spun demult inca, desi ar fi trebuit
sa-mi calc sufletul pentru aceasta, dar as fi facut-o daca ar fi
venit o imprejurare ca cea de azi, as fi facut-o, nu pentru tine,
ci pentru dansa. As fi incercat si mai mult: as fi dat si viata
pentru ca sa o vad mai fericita, mai multumita. As fi dat tot,
si daca ti-as fi deschis ochii, daca te-as fi facut sa-ti instrainezi
macar o parte, cat de mica, din iubirea pentru bani, si sa i-o
dai ei, atunci nu ti-as mai fi calcat in casa. Dar nu ti-am putut
spune nimic fiindca n-ai pomenit niciodata numele ei; il
pomenesti astazi, cand nu mai este, cand ai scapat de dansa,
cand vorbele mele nu-i mai pot aduce nici o alinare, acolo,
in mormantul ei, langa care ar trebui sa stai zile intregi,
ingenuncheat... ca un nemernic.
Toma se sculase in picioare. Sub biciuirea cuvintelor lui Filip
parca-i incoltise o lumina in minte, o lumina care lega anumite
fapte din trecut si al carora inteles se deslusea acuma, asa,
deodata, intr-o scaparare ca de fulger. In clipa aceea Toma
simtise si manie — manie asupra cuiva care-l furase de o avere
uitata intr-un colt — si un simtamant strain care-i umpluse
pieptul, apoi il golise repede, poate o parere de rau.
Amandoi stateau fata in fata. Filip — cu incredintarea ca
spusese prea mult, desi parca ar mai fi vrut sa adauge ceva
marturisirii, Toma — cu parere de rau ca nu auzise totul, cu
dorinta de a mai intreba.
Si, cu toate acestea, intelesera ca trebuiau sa taca, sa nu-si
mai vorbeasca un cuvant unul altuia, niciodata. Intre dansii
parca se intrupase o umbra, o vedenie, care le pusese usor
mana pe gura. Si buzele lor ramasera inchise peste mormantul
sufletului lor. Se uitara unul la altul, apoi Filip porni repede,
purtandu-si mana peste fruntea scaldata in sudoare, inspre
odaia lui, sa se pregateasca de plecare, in zorii zilei, fara sa
se mai revada.