CIOC! CIOC! CIOC!

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

de Emil Garleanu
Si pasarile se-nteleg intre ele. Dumneavoastra poate nu ma
veti crede. Atata paguba! Dar eu stiu multe asupra lucrului
astuia de la gaita mea, de la gaita mea care, fiindca am
invatat-o sa vorbeasca omeneste, mi-a descoperit cateva taine
ale graiului pasaresc. D-ta, spre pilda, auzi ciripind o randu-
nica, crezi ca i-a venit, asa, un gust sa faca galagie, in vreme
ce dansa da povete puisorilor ei: „Nu iesiti la marginea
cuibului!“ „Nu strigati cand nu sunt eu cu voi!“ „Tst! pisica!“
O vrabie ciripeste pe gard. D-tale putin iti pasa. Si ei, biata!
i-a sarit inima din loc: „Uliul!“ In noptile cu luna asculti
privighetoarea, — te incanta; ajungi sa crezi ca pentru tine
isi revarsa in galgairi ploaia de margaritare. Nici nu banuiesti
ca-si plange numai dragostea ei.
Asa, multumita gaitei mele, am ascultat, deunazi, o
convorbire intre un macaleandru si-un scatiu. Sa v-o spun.
„Cioc! cioc! cioc!“ se aude de departe. Macaleandrul zice:
— E ciocanitoarea!
— Ciocanitoarea, raspunse scatiul, ce-o fi ciocanind mereu?
— Cauta veverita, il deslusi macaleandrul.
— Veverita? De ce?
— Urati imi sunteti voi, scatiii, ca nu stiti nimic. Nu-i
cunosti povestea? Sa ti-o spun!
(Marturisesc ca vreo cateva ciripiri nu le-am inteles, dar
le-am tinut insa minte. Acasa i le-am spus gaitei, si gaita mi
le-a talmacit. Asa va pot spune intocmai, dupa zisele maca-
leandrului, povestea ciocanitorii:)
— Demult, m-asculti, scatiule? incepu macaleandrul,
demult tare, la-nceput, pe cand oamenii erau putini de tot, si

poamele si mai putine, veverita a dat, intr-o buna zi, peste
un pom ciudat, cu roada rotunda, tare, dar cu miezul dulce si
gustos. Daduse, frate, peste alun. I-au placut alunele si, vezi,
fiinta prevazatoare, sa nu mai pateasca cum o patise cand
rosese o iarna intreaga coaja copacilor, sa se hraneasca, ce i-a
venit in gand? Sa stranga alune! Si si-a umplut scorbura de cu
toamna. Tocmai se bucura ca daduse norocul peste dansa,
facea planuri mari, sa nu se miste toata iarna din casuta ei,
nici cu varful botului sa nu miroase vifornita, cand, intr-o buna
dimineata, se zgarie la un picior intr-o coaja. Cauta,— coaja
de aluna! De unde? ca ea nici nu se atinsese inca de merin-
dele stranse. Cerceteaza: un sfert de alune mancate! S-a
mahnit veverita, dar s-a si maniat. S-a pus la panda, sa prinda
pe hot. S-a ghemuit in fundul scorburii, una cu copacul, si-a
asteptat. Ce era? Ciocanitoarea, cum o vezi: sai ici, vara-te
colea, da de scorbura, in scorbura de alune, si, cum e iscusita,
a inteles ea ca-n alune trebuie sa fie ceva. Plisc are, slava
Domnului! Crat! iaca si miezul. Bun! Crat-crat-crat, s-a pus
pe mancat. Din ziua aceea venea in fiece amiaza sa-si ia
pranzul. In dimineata cand o pandea veverita, a sosit tot asa
zglobie, dar de-abia intra in scorbura, ca veverita se repezi.
Ciocanitoarea vroi s-o zbugheasca afara, dar veverita o prinsese
de coada! Da-i in sus, da-i in jos, lasa coada, ca soparla, in
laba veveritei, si pe ici ti-i drumul. Mai tarziu, cand i-a venit
inima la loc si s-a vazut fara coada, s-a intors la veverita sa
se roage de dansa. N-a mai intrat in scorbura ei si, smerita, a
batut cu ciocul: Cioc! cioc! cioc! Dar veverita isi mutase
culcusul! De atunci mereu ciocaneste la fiecare copac, dar
nici ca da de raspuns…
— Zi, de atunci, intreba scatul, n-are ciocanitoarea coada?…
— Vezi bine… Ssst! Uite-o…
Ma uit si eu. O fulgerare rosie strabate luminisul. Cio-
canitoarea se catara cu ghearele de trunchiul unui mestea-
can si-l ciocaneste de jos pana sus. Apoi trece la alt copac,
si la altul. Fagul suna mai tare, frasinul mai inabusit. Un stejar

gaunos rasuna ca un harb. Si ciocanasul bate mereu, se duce,
se sterge din ochii mei. De-abia se mai aude, departe:
Cioc! cioc! cioc!
Scatiul piruie iar:
— Stii una, frate macaleandru? Eu cred ca tot ce mi-ai spus
sunt numai niste vorbe. Ea ciocaneste fiindca suge din mustul
copacilor, i-o fi placand hrana asta.
Macaleandrul se supara:
— Se cunoaste ca esti pasare neispravita. S-o fi hranind
ea cu mustul copacilor, dar ce si-o fi zis: „Daca mi-i dat sa
ciocanesc mereu, cel putin sa trag din asta un folos, sa ma
hranesc!“
— Asa-i! incheie scatiul.
Acestea le-am auzit mai deunazi povestite de catre un
macaleandru unui scatiu. Un lucru insa: daca veniti cineva
pe la mine, sa nu spuneti cumva gaitei mele cele ce v-am
destainuit. Ma asurzeste cu ocarile. Va rog!