COCOSUL

margine a ograzii. Aerul se infioara; cocosul rasufla fericit,
apoi isi uda pliscul in margaritarul de roua de pe frunza cea
mai apropiata. Lumina incremeneste o clipa.
Cocosul isi cauta cu ochii tovarasele, le zareste, si in
gandul lui le judeca pe toate. La stanga, ici, doarme Sura,
nadoleanca; babatia, tot langa el, si numai langa el; a scos
cinci randuri de pui pana acum, si mai face pe tinerica; uf!
tare l-a mai plictisit. Colo, mai jos, Tiganca, sora Surei; ceva
mai tanara, dar tot o poama: amandoua galcevitoare foc. In
dreapta, la rand, pe crengi deosebite: Roscata, Bogheta si
Cucuieta; bune fete, dar prea isi scoteau ochii de la el si prea
i se tineau de urma. Cel putin Berca, de pe creanga cea mai
de jos, vazuse ca n-are incotro si-l lasa in pace. Dar unde-i
Puica? Asta, da, ii era draga ca ochii din cap. Puica e o
americanca alba ca laptele, putin mai rasarita decat un ou si
cu un cucui mai mare decat ea intreaga; ii place cum merge
infipta, cu capul tantos, tremurandu-si uneori motul, ca si cum
i-ar fi tras luarea-aminte: „Ghidi! ghidi!“ Dar unde-i? Atunci
un fosnet usor de aripi il facu sa ridice ochii; drept deasupra
lui, Puica, sireata, intinse gatul si, pe cand celelalte visau inca,
strengarita, il saruta de „buna dimineata“.
Si-n aceeasi vreme, intr-o scaparare orbitoare, din fundul
zarii, cele dintai doua raze ale soarelui se topira in ochii celor
doi indragostiti. Cocosul isi infoie penele si ramase asa,
minunat, in fata rasaritului care ardea in para. Peste cateva
clipe, privi spre gainile care dormeau si zise Puicei: „Ce
frumusete dumnezeiasca, draga! Si proastele astea dorm.“ Apoi
planui o ghidusie: facu Puicii cu ochiul, dandu-i sa inteleaga
ca le-o pregateste el. Se ridica in picioare, batu din pinteni,
isi falfai aripile ca doua steaguri si, intinzandu-si gatul — cu
gandul intr-adins sa le faca sa tresara, buimace, din somn —,
trambita din gusa, voiniceste:
— Cu-cu-ri-guuu!