COCOSUL
de Emil Garleanu
In nucul stufos din marginea ograzii, gainile, cocotate de
cu seara pe crengi, dorm duse, cu capul sub aripi, imprastiate,
care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac si le-a
venit mai la socoteala. La o parte, asa, sa le poata vedea pe
toate, sculat cu noaptea-n cap, sta cocosul — pasa, cum ii
zic toti ai casei, — rotofei, imbracat in pene, cu creasta lasata,
strengareste, pe-o ureche. Cu gatul intins, cu ochii inca cetosi
de somn, priveste. E poet. Sufletul lui, desi razboinic, e mai
avantat spre frumos decat al curcanilor, care se umfla intr-atat,
de par niste burdufuri, cand sunt seci ca niste gogosi; decat
al tuturor gansacilor, care se plimba pe apa si fac pe visatorii,
dar in cap n-au minte nici macar cat un graunte; ori decat al
ratoilor, care, cu cat sunt mai fuduli, cu atat umbla mai leganati;
si chiar decat al paunilor mandri in port, dar cu glasul, intre
pasari, ca al magarului intre dobitoace. El e poet! E cel dintai
care se minuneaza de frumusetile firii, si, fara parere de rau, isi
rupe totdeauna din somn numai sa vada cum rasare soarele. De
aceea dansul acum priveste, pe cand toti ai casei dorm.
Mijeste de ziua. Departe, in zare, se desluseste, usoara,
dunga de lumina a zorilor; intai e ca o dara de zapada, apoi,
incetul cu incetul, se preface intr-un intins de apa care-si inalta
o margine tot mai sus, prelingandu-se pe cer, ca sorbita de-o
putere a vazduhului. Pe urma, oglinda aburita de pana acum
pare ca rasfrange un foc departat, se face lucie, poala cerului
prinde fiinta parca, si lumina incepe sa se cearna peste
pamant, usoara, ca un colb de argint. Departe, cine stie unde,
se vad dealurile, mai incoace campul, aproape satul si, chiar
in fata, isi desface stalpii din umbra casa de la cealalta
margine a ograzii. Aerul se infioara; cocosul rasufla fericit,
apoi isi uda pliscul in margaritarul de roua de pe frunza cea
mai apropiata. Lumina incremeneste o clipa.
Cocosul isi cauta cu ochii tovarasele, le zareste, si in
gandul lui le judeca pe toate. La stanga, ici, doarme Sura,
nadoleanca; babatia, tot langa el, si numai langa el; a scos
cinci randuri de pui pana acum, si mai face pe tinerica; uf!
tare l-a mai plictisit. Colo, mai jos, Tiganca, sora Surei; ceva
mai tanara, dar tot o poama: amandoua galcevitoare foc. In
dreapta, la rand, pe crengi deosebite: Roscata, Bogheta si
Cucuieta; bune fete, dar prea isi scoteau ochii de la el si prea
i se tineau de urma. Cel putin Berca, de pe creanga cea mai
de jos, vazuse ca n-are incotro si-l lasa in pace. Dar unde-i
Puica? Asta, da, ii era draga ca ochii din cap. Puica e o
americanca alba ca laptele, putin mai rasarita decat un ou si
cu un cucui mai mare decat ea intreaga; ii place cum merge
infipta, cu capul tantos, tremurandu-si uneori motul, ca si cum
i-ar fi tras luarea-aminte: „Ghidi! ghidi!“ Dar unde-i? Atunci
un fosnet usor de aripi il facu sa ridice ochii; drept deasupra
lui, Puica, sireata, intinse gatul si, pe cand celelalte visau inca,
strengarita, il saruta de „buna dimineata“.
Si-n aceeasi vreme, intr-o scaparare orbitoare, din fundul
zarii, cele dintai doua raze ale soarelui se topira in ochii celor
doi indragostiti. Cocosul isi infoie penele si ramase asa,
minunat, in fata rasaritului care ardea in para. Peste cateva
clipe, privi spre gainile care dormeau si zise Puicei: „Ce
frumusete dumnezeiasca, draga! Si proastele astea dorm.“ Apoi
planui o ghidusie: facu Puicii cu ochiul, dandu-i sa inteleaga
ca le-o pregateste el. Se ridica in picioare, batu din pinteni,
isi falfai aripile ca doua steaguri si, intinzandu-si gatul — cu
gandul intr-adins sa le faca sa tresara, buimace, din somn —,
trambita din gusa, voiniceste:
— Cu-cu-ri-guuu!...
Autor: Povesti
Poezia COCOSUL de Povesti
|
