CONU ALECU
de Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti
Conu Alecu, macar ca e boier get-beget, e de printipuri liberale.
Da mana cu orisicare, celui mai umilit cand vine la dansul ii zice sa-si
puie caciula-n cap si-l pofteste pe scaun. Cand se duce la mosie cu Iosif
tinichigiul ori cu Tilica fierarul, ii pune alaturi de dansul in trasura.
Odata, cand i s-a imbolnavit Dinica, feciorul din casa, si a intrat in
spital, nu era zi sa nu mearga sa-l vada si sa-i duca ba tigari, ba cate
ceva de ale mancarii. Cum va spusei, e de “printipuri liberale”. Sa
te
fereasca insa Dumnezeu sa te-ntinzi mai mult decat socoteste dumnea-
lui ca ti se cuvine, ca numaidecat ti-o taie, dar stii, scurt! Si in asemenea
prilejuri chipul lui blajin si zambitor, care ii da o infatisare de batran
bun si glumet, asa se preface, incat nu-l mai cunosti. Mustata-i alba
colilie ca si parul i se lasa in jos, sprancenele negre ca smoala i se ridica
in sus, iar de sub ele sclipeste o privire care te sileste sa faci trei pasi
inapoi...
In zilele in care nu e dus la vie ori la mosie, se aduna cu alti cativa
batrani de seama lui sub umbra teilor din gradina publica. Acolo stau
de vorba pana la vremea mesei. Totdeauna are ceva de istorisit, iar
ceilalti il asculta cu drag, ca e om umblat si nimeni nu stie sa istori-
seasca mai frumos si mai cu haz ca dumnealui.
Iata-i. Rasul starnit de caderea unui om care trecea grabit aduce
aminte lui conu Alecu de o intamplare:
— De ce i-o fi venind omului sa raza cand vede pe altul cazand?...
Sunt vro cativa ani d-atunci, ma intorceam cu nevasta de la Kissingen.
Finareta, cand o vedea pe cineva cazand, moare ...o apuca un ras de
nu se mai poate stapani... Eram intr-o gara de prin Austria. Stam
amandoi la fereastra... Un neamt inalt, mare cat un mal, venea grabit
sa se urce in tren. Nu stiu cum calca si odata, fleanc! se intinde cat
era de lung drept inaintea ferestrei noastre; pe urma se scoala repede
si intra in vagonul nostru. Pe nevasta-mea o apucase un ras cu isteri-
cale... si razi... si razi... radea cu lacrimi. Ii soptesc: “Stapaneste-te,
draga, asta nu se face.” Asi! mai rau. Isi pusese batista peste obraz si
radea, ma rog, de se clatina vagonul...
Cei sase batrani care ascultau pe conu Alecu, rad si ei de se topesc.
Ei cunosc pe cucoana Finareta si stiu cat de dragalasa e cand rade,
pana si acum la batranete.
In vremea asta se apropie doctorul Clopotescu, baiat bun de
altminteri, dar cam prea indraznet, si, adresandu-se catre cei care
ascultau, le zice, batand pe umeri pe conu Alecu:
— Ce palavre va mai spune boierul, de radeti cu atata pofta?
Deodata chipul razator al lui conu Alecu se schimba, dar stii? la
moment: mustata alba i se lasa in jos, sprancenele negre se urca in
sus, — arunca mana de pe umar si cu o privire care face pe doctor sa
se retraga trei pasi:
— Ma rog, ruda nu ma stiu cu dimneata; de copilarit impreuna n-
am copilarit; atunci se vede ca-ti sunt dator ceva, de ma bati pe umeri
si ma faci palavragiu: ca numai cui esti dator, te ia peste picior. Ce-ti
sunt eu dator dumitale?
Si duce mana la buzunar sa-si scoata portofelul.
Indraznet e doctorul; dar sub privirea dreapta a conului Alecu e
greu sa nu-ti pierzi piuitul, mai ales cand pe chipul nici unuia din cei
de fata nu vezi vreo incurajare. Balbaie cateva cuvinte si pleaca
incurcat.
— Fie, ca bine i-o facusi, coane Alecule!
— Ei! comedia ciorilor!... Imi pare rau ca i-o facui, dar te sileste.
Asta e cusurul baietilor astora; buni, destepti, or fi stiind carte multa,
dar nu stiu sa se poarte. Nu se mai uita ca esti cu parul alb. Pac! Pac!
ma bate peste umeri si ma face palavragiu. Pai as putea sa-i fiu bunic,
bata-l pustia. Asta e ca istoria cu Hristache Glava; d-aia-l intrebai cat
ii sunt dator.
— Dar ce istorie e aia, coane Alecule? intreaba unul.
— Nu v-am spus-o?
A mai spus-o, dar ori c-au uitat-o, ori ca le place cum o spune conu
Alecu, raspund toti intr-un glas:
— Nu.
Conu Alecu, inseninat la fata de parca n-a fost de cand lumea
suparat, incaleca pe un scaun si povesteste:
— Trebuie sa-l fi cunoscut dumneavoastra... Bulgarul ala, de umbla
in mijlocul verii imbracat in haine groase de dimie, legat la gat si-n
cap cu o cogeamite barsana de caciula fumurie. Dumneata trebuie sa-l
stii, ca sedea langa dumneata, colo, peste drum de hanul rosu. Unul
mare-mare, cu mustatile tunse. Cand vorbea, te uitai in urma lui sa
vezi ce copil a vorbit. Nu-ti venea sa crezi ca vocea aia pitigaiata a iesit
din trupul lui. Sa iei un trombon d-alea marele de la muzica, sa-ti umfli
bucile, sa sufli cu putere si sa sune, piii! ca o piculina, asa impresie iti
facea cand il auzeai vorbind... E! asta era feciorul unuia Glava, pripasit
pe la mosia lui unchiu-meu. Era cu vro cativa ani mai mic ca mine.
Tiu minte ca-l trimitea unchiu-meu la tata cu donicioarele de zmeura;
venea cu picioarele goale. De la o vreme nu mai stiam de el, il pierdu-
sem din vedere, cand, hat! peste vreo douazeci si mai bine de ani,
m-am pomenit cu el la mine, ca sa-i dau un petic de padure de pe mosia
mea. I l-am dat. D -atunci, om muncitor, i-a mers bine. Pamant nu putea
sa cumpere ca era strain, dar ii mergea vestea ca are bani. Imi parea
bine ca s-a pricopsit, saracul. Altminteri cuviincios, respectuos, trebuia
sa-i zic de trei ori: “sezi jos”, cand venea pe la mine, ca sa se
hotarasca
sa se aseze pe marginea scaunului... Intr-o zi ma pomenesc cu varu-
meu Vasilache Matraca.
— L-am cunoscut, de la Ploiesti... intrerupe unul...
— Ala, Aman-zaman! sa-l imprumut cu patru mii de lei. Eu bani
n-aveam la mine, trebuia sa ma duc la Bucuresti sa iau de la depunere.
Nu si nu, ca lui ii trebuia chiar atunci. Ma gandeam de unde sa-i gasesc
napristan, cand, cum eram in pridvorul casei, vad trecand pe ulita pe
Hristache bulgarul. Ii bat in geam si se urca sus. Zic: “Domnule
Hristache, nu ti se intampla dumitale patru mii de lei in bani pana luni,
cand m-oi duce la Bucuresti sa ti-i aduc?” Zice: “Ba da”; si-mi
aduce
patru mii de lei, pe care-i dau lui varul Vasilache. Iau condeiul si-i dau
o chitanta, precum ca am primit de la el de lei cu soroc peste
cinci zile.
Ca naiba! Duminica imi vine vierul de la vie cu stire ca s-a aprins
magazia. Luni nu m-am putut duce la Bucuresti, nici marti ...Marti
seara intalnesc pe Hristache al meu. Zic: “Iarta-ma ca nu m-am putut
tine de cuvant, c-a trebuit sa ma duc la vie.” Unde ma scutura de mana
si-mi raspunde: “Nu face nimica, frate.” Ma uit la el... Mi s-a parut
cam
baut; n-am zis nimic.
A doua zi incepea curtea cu juri si presedinte, nebunul ala de Verusi,
care te osandea la amenda si nu vroia sa stie. N-am putut sa plec nici
miercuri, nici joi... Vineri ma intalnesc iar cu bulgarul. Zic: “Iaca si
iaca
de ce n-am putut pleca la Bucuresti.” Ei! Ce credeti dumneavoastra?
Atunci am inteles eu temeiul vorbei tatei (Dumnezeu sa-l ierte!): cui
esti dator, te ia peste picior. Bulgarul, nici una, nici alta, ma bate peste
umeri, asa cum ma batu doctorul: “Nu face nimica, nene Alecule.” Auzi
dumneata: nene Alecule, el mie! Ptiu!
— Ei si ce-ai zis? intreba unul.
— Nimic. M-am intors repede acasa, cu gandul sa apuc trenul ...
era prea tarziu! Toata noaptea uite asa m-am perpelit. Macar ca trenul
pleca tocmai la , m-am sculat si m-am imbracat de la , de grija sa
nu-l scap. Nevasta-mea: “Lasa ca te-i duce luni; te condamna Verusi
la amenda.” Asi! Sa fi stiut ca ma condamna la inchisoare si tot
plecam... De cand sunt nu mi s-a parut ca umbla trenul mai incet ca
la intoarcere. Imi venea sa sai din el, s-o iau la fuga, s-ajung mai repede
acasa. Cum am sosit, seara la , zic vizitiului: “Nu deshama si du-te
peste drum la hanul rosu, la Hristache bulgarul, si adu-l incoace. Sa-i
spui ca am zis eu sa aduca si o chitanta.” S-a intors trasura fara el; se
culcase. Trimit pe fecior: “Acu sa mi-l aduci! Sa nu vii fara el.”
In sfarsit,
dupa o jumatate de ceas de asteptare, soseste. “Ce e, cucoane Alecule?”
Zic: “Sezi jos si scoate chitanta.” “Dar de ce atata graba?”
“Sezi, zic.
Uite patru mii de lei. Uite si zece lei dobanda. Doisprezece la suta fac
la pentru un an , pentru o luna , pentru o saptamana ;
mai poftim si zece lei pe deasupra.” Se uita la mine nedumerit. Zic:
“Acum sa-ti spui si pentru ce atata graba. Nu vreau ca maine cand m-oi
intalni sa-mi zici pe nume, ca alaltaieri mi-ai zis frate, ieri nene Alecule
si maine, daca n-apucam sa-ti platesc acum, imi ziceai Alecule sadea
si nu-mi place. Eu nu zic pe nume decat slugilor mele, incolo la nimeni.
Ii vrea de-aci incolo sa fii politicos si cuviincios? Bine, te primesc ca
pana acum cu dulceata si cu cafea; nu? sanatate! nu te cunosc, nu ma
cunosti... Te asteapta trasura la capul scarii, poftim.” D-atunci n-a mai
dat pe la mine; cand il intalneam, ma saluta si trecea pe partea
aialalta...
Asa si cu firfizonul asta. Imi pare rau ca i-am taiat-o; dar iar ma
gandesc ca, daca nu i-o faceam asa, maine ma batea peste pantece,
poimaine ma tragea de mustata... Buni baieti, astia din ziua de azi...
destepti... or fi stiind carte multa, dar nu stiu sa se poarte. Nu se uita
la tine ca esti cu parul alb. Pac! Pac! te bate peste... Maica-Precista,
Doamne!...
Autor: Povesti
Poezia CONU ALECU de Povesti
|
