CRANCU, VANATORUL CODRULUI
Zice c-a fost odata un om si, cand era sa moara, chema pe cei trei
fii ai sai la pat si le zise:
— Dragii mei copii, daca voi muri eu, voi sa-mi faceti la mormant
un foc din nouazeci si noua de cara de lemne si nouazeci si noua
cara de paie.
Si dupa ce-a murit batranul, au adunat nouazeci si noua cara de
paie si nouazeci si noua cara de lemne. Intr-o zi pe-nserate erau toate
aci, dar cand dau sa le-aprinda — pace! lemnele erau jilave, iasca n-aveau
sa scapere, iar la casele din apropiere nu vedeau nici fum, necum
foc. Se uitara feciorii in toate partile, doar vor vedea undeva o zare
de foc, dar nicaeri nu vad, numa intr-un varf de munte.
— Ei — zise cel mai mic — voi stati aci, ca eu merg dupa foc
colo-n munte, unde se vede zarea.
Feciorul acesta era Crancu, vanatorul codrului.
Si porneste si merge, si merge, pana se-ntalneste cu Decusara.
— Buna seara, vere, zise Crancu.
— Buna sa-ti fie inima, raspunse Decusara. Dar de unde si pana
unde?
— Vin de la mormantul tatii — raspunse Crancu — si merg in
munte, ca vazui o zare de foc, sa cer de acolo oleaca de foc s-aprind
la mormantul tatii.
— Si cand vrei sa aprinzi focul la mormantul tatane-tau? intreba
Decusara.
— Chiar astazi, raspunse Crancu.
— Ca azi nu poti!
— De ce?
— Ca eu sunt Decusara.
— Asa? Atunci stai numai locului. Si se puse Crancu si lega pe
Decusara cu mainile-n spate si apoi cu spatele de un lemn. Aici sa-mi
stai pana te voi dezlega eu!
Apoi Crancu merse mai departe. Se duse, se tot duse pana se-ntalni
cu Miezdenoapte. Cu acesta facu chiar ca si cu Decusara, apoi mergand
mai departe, ajunse la Decatraziua, adica se intalnira. Cu acesta facu
ca si cu cei doi, apoi merse pana langa foc. Acolo erau sapte uriasi si
dormeau in jurul focului, s-o caldare mare plina cu apa era la foc. El
lua un taciune de foc si da sa plece, dar iara i se pare c-ar fi pacat sa
faca pomenire dupa tatal sau cu foc de furat, deci merge indarat si
zice catre uriasi:
— N-ati face bine sa-mi imprumutati o scanteie de foc?
— Ba, bucuros, daca vei ridica caldarea aceasta de pe foc s-o vei
pune iar la locul ei.
Si lua feciorul caldarea deoparte si o puse iara la foc.
Acum zisera uriasii:
— Noi iti dam foc, daca vei fura fetele lui Verde imparat pe seama
noastra, ca noi am cercat, dar numai in zadar.
— Haideti cu mine, zise feciorul.
Si mersera toti pana la curtile lui Verde imparat, apoi el zise catre
urias:
— Numai pe horn putem scoate fetele, drept aceea eu merg inainte
si voi cate unul dupa mine.
Si intra Crancu inainte prin horn la vale, iar dupa el un urias. Atunci
Crancu-i taie capul de-i cazu capul pe horn la vale, iar trupul pe
coperisul curtilor in jos. Tot asa facu cu toti sapte uriasi, apoi intra in
chilii la fete si le saruta pe toate-n obraz, cum erau adormite, iar de
la cea mai mica lua si inelul.
Dupa aceea se duse la foc si lua un taciune, apoi merse pe la
Decatraziua si-l dezlega, de acolo pe la Miezdenoapte si pe la Decusara
si, si pe ei i-a dezlegat, apoi a mers la fratii lui, colo la mormantul
tatalui sau si facura focul cel mare care si arse dupa pofta lui.
Vai, ca mult ai sezut, zisera fratii lui.
— Mult si nici prea, ca voi de mergeati, cine stie, poate ca nici
acum nu mai erati aici.
Ei avura trei surori, fete mari da maritat si le dadura dupa cine le
ceru mai intai; pe cea mai mare dupa un vultur, pe cea mijlocie dupa
un harau (uliu) si pe a treia dupa un lup. Dar aceste trei dobitoace
erau nazdravane.
Imparatul Verde, la care omorase feciorul uriasii, dupa ce le vazu
dimineata capetele inauntru, iar trupurile cat de bivol afara, de bucurie
porunci ca in imparatia lui sa fie toate carciumile in cinste, tot omul
care-si va spune povestea sa manance si sa bea fara plata.
Carciumile erau toate pline de oameni, unii beau vin, altii vinars
si mancau la mancari scumpe si-si povesteau pataniile.
Crancu, vanatorul codrului, inca merse-ntr-o carciuma si manca
si bau, apoi le spuse toata povestea, cata v-o spusei si eu dum-
neavoastra.
Cand povestea Crancu despre umblarile lui pe la curtile lui Verde
imparat, fratii il trageau de suman sa nu minta asa tare, iar el le zise:
— Cand am omorat pe cei sapte zmei, am luat inelul de la fata
cea mai mica a imparatului. Iaca-l pe degetul cel mic.
Iar carciumarul a trimis carte la imparatul, cum ca un fecior cu
numele Crancu se lauda ca el ar fi omorat pe zmei si ca ar fi luat
chiar si inelul celei mai mici dintre fetele imparatului. Si imparatul
trimise numaidecat porunci mari imparatesti, ca adica Crancu sa
mearga la el si sa spuna intamplarea din fir in par, cum si ce fel s-a
intamplat cu uriasii?
Si merse Crancu la Verde imparat impreuna cu fratii lui si spuse
imparatului din fir in par toata intamplarea.
Atunci imparatul zise:
— Voi trei voinici care ati implinit cea din urma pofta a batranului
vostru tata, voi santeti vrednici sa luati fetele mele de muieri.
Si se insurara feciorii toti trei, si luara trei surori, pe fetele impa-
ratului, iar Crancu chiar pe fata cea mai mica, care era cea mai
frumoasa.
Mergand astfel catre casa, cei doi frati cu muierile lor mai inainte,
iar Crancu mai indepartat cu muierea sa, iata le iese-n cale jupanul
Pogan, un zmeu cu mult mai mare decat un om pamantean, si rapeste,
adica fura muierea lui Crancu si pe el il omoara. Cata vreme va fi stat
el acolo mort, nu se stie, destul ca-ntr-un tarziu vine pe-acolo cumnatul
sau, care tinea pe sora lui cea mai mare, Vulturul, si cum vine, pe loc
il cunoaste si aduce apa vie de-l invie si apa tare de-l intareste, baga
in el puterea de la trei bivoli, apoi zboara de la cumnatul sau.
Cei doi frati nu stiau nimic de necazul lui, ca erau mult mai inainte.
Deci el se lua, merse si merse multa lume imparatie, ca Dumnezeu sa
ne tie, merse pana dete de o casuta mica in mijlocul unei paduri. Acolo
sedea sora-sa cea mai mare, care era maritata dupa Vultur.
— Buna ziua, sora!
— Sanatate buna, frate, dar ce cauti pe-aici, ca pe aici om paman-
tean n-am vazut de cand sunt aici?!
— Oh, sora draga, nu umblu de gras si de buiac1, ci de necaz.
Iata, jupanul Pogan imi fura nevasta vazand cu ochii, nu ma stii tu
indrepta unde sade?
— Nu stiu eu, dar stai pana vine barbatu-meu acasa, ca tot de la o
fantana cara apa cu Poganul si tot cam intr-o vreme; el te va sti
indrepta.
Nici n-avu s-astepte mult. Veni Vulturul de la fantana cu doua
fedelese mari pline de apa, iar cand a fost in tinda, se facu un fecior
zdravan si frumos, sa te fi tot uitat la el.
— Buna ziua, cumnate!
— Fii sanatos, cumnate! Ce vanturi te poarta pe-aici, prin tara
noastra?
— Oh, cumnate, mi s-a intamplat o paguba foarte mare. Mergand
cu nevasta de mana de la socri, mi-a iesit jupanul Pogan in cale si mi-a
furat-o ziua la amiazi; acum am venit sa ma indrepti unde sade, sa-mi
iau nevasta de la el.
1 Buiac — zburdalnic, nebunatic.
— Bucuros, cumnate, bucuros iti arat unde sade, dar nici n-ai lipsa
sa mergi pana la el, ca pare-mi-se o vazui venind la fantana dupa
apa; hai sa ti-o arat. Si merse Crancu cu cumnatul sau pana aproape
de fantana, unde in adevar intalnira nevasta, si-o duse Crancu cu sine
catre casa.
Dar jupanul Pogan avea un cal nazdravan care ii da de stire cand i se
intampla ceva dauna. Asa fu si atunci: calul incepu a rancheza de gandeai
ca lupii il mancau. Si iese jupanul Pogan din curti si merge la grajd:
— Dar ce cainii sa te manance iti este? Nu mai poti de foame, ori
te coace setea, ori ce te-a apucat?
— Nu ma sudui, stapane, zice calul, ca eu nu sunt de vina; nu
ranchez nici de foame, nici de sete, dar Crancu, vanatorul codrilor, a
prins pe stapana si merge cu ea.
— Cum dracu?
— Asa cum iti spusei, stapane!
— Putem sta pana voi manca un tipau1 de paine si voi bea un
cop2 de vin si voi dormi un somn?
— Putem si mai mult!
Si se puse jupanul Pogan si se ospata bine, manca si bau boiereste,
apoi dormi una popeste si numai dupa aceea incaleca calul si merse
dupa Crancu, vanatorul codrilor; dar in cateva minute si fu ajuns si
omorat, iar muierea i-o lua din nou.
Dumnezeu stie cata vreme o fi stat el mort. Destul ca odata
nimereste pe-acolo cumnatul sau Haraul si-l cunoaste; si daca-l
cunoaste se pleaca la el cu apa vie si cu apa tare. Din apa cea vie
toarna cativa picuri si-l invie, iar cu apa cea tare-l intareste, ii da putere
cata au sase bivoli, apoi zboara de acolo.
Dupa aceea ce scoala Crancu, vanatorul codrilor, frecandu-se la
ochi, si vede ca iar e fara nevasta.
Du-te, Crancule, iar in lume dupa ea.
1 Tipau — paine mica.
2 Cop — cana de aproape un litru.
Mergand asa, nimereste la o casuta la poalele unui munte; era
numai aceea singura, iar inauntru afla pe sora sa cea mijlocie, ce era
maritata dupa Harau.
— Buna ziua, sora!
— Sa fii sanatos, frate! dar ce cauti pe aici, pe unde numai eu
sunt om pamantean?
— Oh, draga mea sora, dar uita-te cum am patit cu jupanul Pogan,
ca-mi fura nevasta ziua la amiazi, iar pe mine ma lasa dormind. Acum
as merge la el, dar nu stiu unde sade, sa merg sa mi-o iau si sa o duc
acasa. De aceea venii sa te-ntreb pe tine nu cumva stii tu unde sade?
— Nu zau eu, frate, dara stai pana vine cumnatul tau de la fantana,
ca-i dus dupa apa si-ndata vine; el poate ca te va sti indrepta.
Nici nu trecu mult si numai vazura Haraul (uliul) venind cu doua
fedelese pline de apa, iar cand fu dinaintea casei se facu un drag de
fecior, de-ti era mai mare dragul de el.
— Buna vremea, cumnate.
— Buna sa-ti fie inima; da, cum mai traiesti?
— Bine, dar pe tine ce vremi grele te poarta pe aici?
— Oh, Doamne, cumnate, am dat de un necaz. Mergand cu nevasta
de la socri catre casa, imi iesi-n cale jupanul Pogan si-mi lua nevasta,
iar pe mine ma adormi. O data am scos-o de la el cu ajutorul cumnatu-
meu Vultur, dar acum mergand cu ea catre casa, el iar m-a adormit si
mi-a luat muierea si-a dus-o cu el; acum o tot caut, dar in zadar, nu
stiu in ce parte sade, de aceea venii pana la tine sa te rog de cumva
stii unde sade, sa-mi spui sa merg dupa ea.
— Nu trebuie sa mergi chiar pana la curtile lui, ca pare-mi-se o
vazui mergand dupa apa. Vino sa ti-o arat, apoi grija ta e cum vei merge.
Asa si fu: nevasta era la fantana si-o lua Crancu, vanatorul codrilor, si
du-te! Dar calul iar spune lui jupan Pogan ca-i fuge nevasta si cela-i zise:
— Pot manca doua paini si bea doua copuri de vin si dormi ca
doua ceasuri?
— Poti, zise calul.
Si manca jupanul Pogan doua paini si bau doua copuri de vin si
dormi ca doua ceasuri, apoi incaleca si intr-o minuta il ajunge si pe
Crancu il omoara, iar cu nevasta pleaca spre curtile lui.
Dumnezeu stie cat a zacut el acolo in drum, destul ca odata ni-
mereste pe-acolo un lup. Era chiar cumnatul sau care tinea pe sora
cea mai mica. Si se uita Lupul bine la el si zise:
— O, Doamne, acesta e cumnatul meu Crancu, vanatorul codrilor;
l-a omorat hotul de capcan, jupanul Pogan! O sa-l inviu, sarmanul!
Apoi se lua Lupul si aduse apa vie si apa tare; cu apa cea vie mi-l
invie, iar cu cea tare mi-l intari; ii dadu putere cata este in noua bivoli.
Apoi se duse Lupul.
Dupa aceea se scormoni si Crancu vanatorul.
— Doamne, dar greu am mai dormit!
El credea ca numai adormise, apoi se uita dupa nevasta; adica ea
— ca pieri in palma!
Apuca-te, Crancule, iar si-ti cauta nevasta, ori te du acasa fara ea,
de rasul satului! Si merse Crancu, si merse, se duse multa cale si nu
dadu nici de o casa, nici de un dobitoc baremi. Intr-un tarziu vede o
casa langa padure; nici sa-i fi dat cat bine e in lume, nu i-ar fi parut
mai bine decat cand vazu casuta aceea, ca era si suparat si obosit,
dar era si lipit de foame, si gatase merindea. Adica in casa sedea sora
lui cea mai mica, care era maritata dupa Lup.
— Buna ziua, sora draga!
— Sa traiesti cu bine, fratele meu, dar tu ce cauti aici?
— Nu ma intreba mult, sora draga, ci mai bine pune-mi ceva de
mancare, ca apoi iti spun eu toate, dar acum nu te vad de foame.
Si-i puse sora-sa de manca, apoi incepu:
— Sora draga, am dat de un mare necaz: m-am insurat si cand
mergeam cu nevasta la noi acasa, iata-mi iesi in cale jupanul Pogan si
ma adormi, si-mi fura muierea. Dupa ce ma trezii din somn, umblai
pana dadui de cumnatul Vultur, acela iar mi-o dete-n maini, dar
Poganul ma ajunse pe cale si ma adormi si-mi lua nevasta a doua
oara. Daca ma trezii din somn mi-o mai puse o data-n mana cumnatul
meu Haraul, dar iar mi-o fura hotul de Pogan. Acum bine ca dadui de
tine, doara stii unde sade, sa ma indrepti la el, sa-mi iau muierea, ca
sa stiu ca chiar capul mi-l pun, tot nu ma las pana n-o aflu la el acasa,
ca sunt foarte tare inversunat.
— Nu stiu, zau, dragul meu frate, dar acus trebuie sa vina de la
fantana Lupul, cumnatul tau, el, de stie, de buna seama te va-nvata
ce sa faci.
Nici nu statura mult si veni lupul de la fantana cu doua fedelese
mari de apa, dupa cap. Cand fu dinaintea usii, se facu un fecior frumos,
de numai ca el doara, dar altcum nu mai puteai vedea.
— Buna ziua, cumnate!
— Sa dea Dumnezeu bine. Dar ce vanturi te poarta aici, pe la noi,
cumnate?
— Bune vanturi si nu prea, ca uite cum si uite cum mi s-a intamplat
cu muierea, adica cu jupanul Pogan; acum vin la tine sa ma indrepti
baremi unde sade, ca — drept spunandu-ti — eu nu stiu pasi nici un
pas in tara voastra, nu cunosc nici un colnic, nici o poteca.
— De mers — zise Lupul — n-ar fi mare lucru, ca indata putem
merge chiar la el acasa si sa-i luam chiar si muierea, dar departe tot
nu o vei duce. De trei ori ti-a luat pana acum muierea si-n tot randul
te-a si omorat; noi te-am inviat, cumnatii tai, si te-am mai intarit;
intai te invie Vulturul, dupa aceea Haraul si-acum eu. Tu ar trebui sa-ti
insemni (castigi cu orice pret) un cal mai nazdravan decat al lui jupan
Pogan, apoi sa furi muierea si s-o pui pe cal langa tine, ca jupanul
Pogan sa nu te ajunga cu calul lui.
— De unde sa-mi insemn eu cal mai nazdravan ca al lui?
— Hm! De unde? In fundul iadului se afla o baba ce se cheama
Vajbaba, aceea are caii cei mai nazdravani. Mergi si slujeste la ea un
an (pe acolo e anul numai de trei zile) si capeti un cal. Tu-ti vei alege
calul care-l vei vedea mai rau, numai cu pielea pe oase, apoi sa vii cu
el incoace. Cand te va ajunge vreun necaz, gandeste-te numai la unul
din cumnatii tai.
Se puse bietul Crancu pe cale si nu se opri pana la fundul iadului,
la Vajbaba, unde ajunse chiar cu seara odata.
— Buna seara, matusa!
— Sa traiesti, voinice! Dar de unde si pana unde?
— De departe, matusa, chiar din lumea alba, sunt un biet fecior
sarac, am venit doara ma vei baga sluga pe un an.
— Ca te bag — zise ea — dar bine sa ai grija, de nu-mi vei sluji
pe
placere, vezi parii cei nouazeci si noua? Toti sunt plini cu capete de om;
in parul al sutalea va merge al tau; de ma vei sluji insa omeneste, atunci
iti dau in tot anul cate un cal, care ti-l vei alege tu din stava1 mea.
— Si ce lucru voi avea? intreba feciorul.
— Oh — zise baba — ziua vei dormi, iar noaptea vei griji de
o iapa
ce am; dar sa grijesti, cand va rasari soarele sa fii aici cu ea, ca eu cu
lapte de la iapa aceea-mi fac cafeiul; iar de nu vei avea grija de ea, de
s-ar intampla sa fuga acasa la manz, atunci manzul o suge si eu, neavand
cu ce-mi face cafeiul, te voi manca pe tine, iar capul colo ti-l voi pune
langa cele nouazeci si noua si se implineste suta. Pricepusi?
— Pricepui.
— Si te legi?
— Ma leg!
— Te mai intreb o data: din bunavoie te bagi la mine sluga si vei
face tot ce zic?
— Din bunavoie ma bag sluga si voi face tot ce zici.
Bine. Invoirea fu facuta. Baba intra in casuta, unde avea o fata, si-i
zice:
— Baga bine de seama, sa poti scapa, ca de nu, mane mancam pe
dracul, vezi ca suntem hamesite de foame si nu capatam un om plinut.
Acesta ar fi numai bun.
— Lasa numai pe mine — zise fata — bine ca l-au adus pacatele
lui aci, ca o sa traim o tara si bine cu carnea lui. Si se dete peste cap
si se facu iapa.
Indata ce insera, se sui Crancu, vanatorul codrilor, pe ea, si hi, la
camp! El nu se cobori de pe ea cat fu noptita de mare. Dar catre ziua-l
prinse un somn greu si adormi; atunci iapa-l puse frumusel calare pe
un musuroi si se cam mai duse.
1 Stava — herghelie.
Cand se destepta, se mai facea ziua. Si incepe a plange: «Vai de
mine, ca-mi pune baba capul in par!»
— Nu te teme — zice un Harau mare, era cumnatul sau, — nu te
teme; iapa ta nu e iapa, e zmeoaica, fata babei, si vrea sa-ti puna
capul in par, ci nu te teme; acum s-a facut o cioara si zboara chiar pe
sub nori, ci merg eu dupa ea; cand o vei vedea aproape de tine, tu sa
dai cu capastrul in ea si sa zici: «Hi, iapa babei, c-un manz dupa tine!»
Si zbura Haraul pana in inaltul cerului si acolo afla pe iapa babei
in forma de cioara, si mi ti-o ciocani si mi ti-o flocai, de gandeai ca
nu-i mai ramane pene, si mi ti-o aduse in jos. Cand fu aproape de
fecior, el dete cu capastrul in ea si zise: «Hi, iapa babei, c-un manz
dupa tine!» Si in clipa aceea se facu (iapa) si merse acasa.
— Buna dimineata, matusa; dar pare-ti bine ca-ti aduc iapa?
— Pare, ca si cand mi-ai trage un rug pe spate!
Apoi dete feciorului demancare si-i spuse sa mearga sa se culce.
Si se culca feciorul fara pic de grija si adormi, ca omul obosit, iar
baba lua pe fata la trei parale si-o batu, si-o batu pana toata o invineti,
de ce s-a lasat de-o pascut-o sluga toata noaptea. In desert ii spunea
fata tot ce stia, ca ea nu voi sa creada.
Dupa ce insera, merse iar la camp. Si nu se cobori de pe spatele
iepei toata noptita, dar colo de catre dimineata in zori de zi, il lovi
un somn nemaipomenit si, cum inchise ochii, indata se trezi calare
pe un musuroi, iar iapa, ca-n palma.
Incepe a se vaita, incepe a plange, dar iapa nu-i si pace! Atunci ii
iese in cale un Vultur mare — era cumnatul sau:
— Dar ce te vaieti, cumnate?
— Dar cum sa nu ma vaiet, ca uite cum am umblat si uite cum...
— Nu te supara nimic; ea s-a facut un miel sub o oaie, vezi colo in
muntele cela. Eu merg si iau mielul de sub oaie si-l aduc aici langa
tine. Cand il voi slobozi jos, tu sa dai cu capastrul in el si za zici: «Hi,
iapa babei, cu doi manzi dupa tine!»
In cateva minute era aci Vulturul c-un miel in gheara si-l slobozi
langa Crancu, iar acesta-i dete una cu capastrul si zise: «Hi, iapa babei,
cu doi manzi dupa tine!» Si indata fu facuta iapa si Crancu, vanatorul
codrilor, se urca pe ea si hi! acasa.
— Buna dimineata, matusa; dar pare-ti bine ca ti-aduc iapa acasa?
— Pare, ca si cand mi-ai trage un rug pe spate!
Dupa ce manca bine, Crancu se culca si dormi, iar baba se duse la
fata s-o batu, s-o batu de gandeai c-o prapadeste cu bataia.
— Dar lasa-ma, mama, ca miel sub o oaie m-am facut si s-acolo
m-a aflat, dar la noapte tot trebuie sa scap. Vin acasa si ma fac un
ghem, tu ma pune sub covata in tinda s-apoi sa sezi pe covata.
Seara iar merse Crancu la iapa. Nici nu trecu bine de miezul noptii
si incepe feciorul a cucui (motai) si numai se trezeste calare pe un
musuroi cu capastrul in mana. Suparat, necajit, plangea ca un copil;
acum cand isi mai implinise anul, acum sa-si puna capul!
Dar atunci i se ivi Lupul, cumnatul sau, si-i zise:
— Nu te supara nimic, cumnate; hai la baba acasa, ca iapa s-a
facut un ghem sub covata-n tinda, iar baba sade calare pe covata. Eu
voi intra in staulul oilor si-al caprelor si mi-oi face ispravile mele, baba
va auzi oile zvarcolindu-se si caprele zbierand si va iesi sa vada ce e.
Atunci tu intra fara frica in tinda, ia ghemul de sub covata si mergi
cu el in drum si-l tranteste jos si zi: «Hi, iapa babei, cu trei manzi
dupa tine!»
Asa si facura; mersera la baba acasa. Lupul intra in staul si prinse
numai o capra, dar aceea asa larma facu, incat trebui sa iasa baba
pana afara sa vada ce e. Intr-aceea feciorul se furisa iute in tinda, lua
ghemul de sub covata si fugi cu el in drum, unde oprindu-se dete cu
el de pamant si zise: «Hi, iapa babei, cu trei manzi dupa tine!» Si
numai vazu ca ghemul se face iapa si intra in curte:
— Buna dimineata, matusa; dar pare-ti bine ca ma vezi?
— Dar cum sa nu? Nu se putu insa destul mira ca de unde are
iapa,ca ea stia ca-i sub covata.
— No, matusa, slujitu-te-am cum se cuvine?
— Slujit; mergi acum in grajd si-ti alege un cal, care vei voi,
s-apoi te du.
Si intra Crancu in grajd si se uita peste toti caii, iar in fundul
grajdului era o gloaba de cal rosu, dar numai pielea pe oase de gras;
de-o posta-i vedeai coastele. Pe acela si-l alese feciorul. In zadar zicea
Vajbaba ca nici de rusine nu-l lasa sa plece de la ea cu calul cel mai
rau, ca el nu voi sa primeasca (decat) numai pe acela.
— No — zise baba dupa ce vazu ca (nu) invinge cu el — de-ai
ales din mintea ta, buna minte ai, iar de te-a-nvatat cineva, ii poti
multumi ca bine te-a invatat.
Si se lua Crancu pana iesi de la baba, apoi dupa ce-a ajuns intr-o
padure a zis calul:
— Stapane, fa un foc mare, ca sa se adune jar mult, sa ma satur o
data, apoi sa vezi ce cal ti-ai ales. Si facu feciorul un foc mare, mare
din vreo treizeci de stejari de cei mari si dupa ce trecu focul tot, apoi
vantura spuza cu palaria de pe jar s-aduse calul aici sa manance; si
manca, pana manca tot jarul, apoi se scutura o data de-i sarira toate
floacele de pe el si ramase ca uns cu unt de frumos.
— Acum sui, domnul meu, pe mine, si-mi spune: cum sa te duc?
ca vantul ori ca gandul?
— Sa ma duci ca gandul.
Si-ntr-o clipita au fost la curtile lui jupanul Pogan, ale zmeului.
Aici aflara pe nevasta care chiar venea cu vasele pline de apa, dar
nu mai pierdura pic de vreme, ci o puse pe cal si du-te, copile!
Armasarul zmeului din grajd atunci rancheza o data, incat toate
ferestrele curtilor se sparsera si iesi zmeul afara mainios sa vaza ce-i.
— Dar ce caini ai iar, foame ti-e? Sete ti-e? Stiu ca Crancu,
vanatorul codrilor, n-a mai inviat sa vina dupa nevasta.
— Ba chiar a inviat s-a dus-o mai inainte.
— Ce gandesti: pot manca trei paini, pot bea trei cupe de vin si
dormi ca trei ceasuri, apoi sa plec dupa el?
— Poti pe dracul, c-acum Crancu e calare pe frate-meu cel mai
mic care are de trei ori mai mare putere decat mine.
— Sa mergem dar!
Si se luara, ca vantul, tot pe sub nori si-n urma Crancului, dar nu
era modru1 de-al ajunge. Cand zari oleaca calul zmeului pe-al Cran-
cului, zise-n limba lor:
— Frate, frate, mai inceata-ti pasii ca, de nu, plesnesc.
Iar calul Crancului a zis, vezi bine in limba cailor, de nici zmeul
nu pricepu:
— Bucuros imi mai domolesc pasii daca vei arunca pe zmeul o
data-n sus in slava cerului, apoi sa faci cu el zup in fundul pamantului,
ca nici de nume sa nu-i auzim.
Si calul zmeului asa facu: arunca o data pe zmeu in slava cerului,
apoi facu cu el zup! in fundul pamantului, de tot mii de bucatele se
facu. Acum astepta calul Crancului pa-al zmeului si mersera impreuna
pana acasa la fratii Crancului. Aceia erau batrani si plini de copii, dar
Crancu, prin cate trecuse, si tot era voinic si frumos, de gandeai ca
nici un gand nu l-a mancat in viata. Dar Crancu aci putin a stat, caci
i-a venit veste ca socru-sau trage de moarte si-l cheama sa ia el
stapanirea. S-a si dus s-a ramas imparat in locul socru-sau s-a stapanit
cu dreptate si cu intelepciune; acum insa nu mai traieste, a murit
deodata cu dreptatea.
Iar eu ma suii pe-un cui
Sa nu v-o mai spui.
Autor: Povesti
Poezia CRANCU, VANATORUL CODRULUI de Povesti
|
