CUCOANA LEONORA
Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti
Gaina poate sa traiasca doua luni de zile fara sa manance si sa bea
absolut nimic! N-as fi crezut daca as fi citit intr-o carte si daca n-as fi
vazut cu ochii mei. Am vazut cand sedeam la cucoana Leonora.
Cucoana Leonora este fosta mea proprietareasa de casa. In Bucu-
resti nu se vad fiinte ca cucoana Leonora; trebuie sa le cauti in orase
de provincie, si in orase ca al nostru, cu trecut istoric.
Genealogia cucoanei Leonorei trebuie s-o asculti din gura ei, intai
pentru ca spusa de dansa are un haz care nu se poate da cu condeiul,
si apoi pentru ca nu cred sa mai fie o a doua minte in care sa poata
incapea atatia Strambeni si Nisipeni — ca se trage din neamul Nisipe-
nilor si al Strambenilor — cati incap in mintea cucoanei Leonorei. E
ceva de speriat! Negoita Strambeanu, Radu Strambeanu, Dinu Stram-
beanu, in tot vreo saizeci de Strambeni; si tot asa, Elena Nisipenca,
Luxandra Nisipenca, Tudorache Nisipeanu, in tot vreo saizeci de
Nisipeni.
Desfid pe orisicare sa asculte pe cucoana Leonora vorbindu-i despre
maretia stinsului ei neam, fara sa se simta in pragul nebuniei — si
numai Dumnezeu si cu mine stim de cate ori m-a nimicit cu aceasta
istorisire.
Cand cu gandul nu gandeam, ma prindea, si dupa un ceas de
tulburare, invariabil, ma lua de mana, ma ducea in poarta si cu un
gest larg cu care imbratisa toata linia de munti violeti din zare: “Vezi
dumneata toti muntii aia? toti au fost ai nostri odata!”
La urma gasisem un leac contra atacurilor ei. Imi compuneam din
odaie o figura preocupata si ieseam repede, ca unul care n-are nici o
clipa de pierdut.
Vaduva lui Alecu Nisipeanu, ultimul Nisipeanu, fost prezident al
tribunalului, astazi cucoana Leonora este o femeie de vreo saptezeci
de ani, oachesa, cu parul inca negru, cu ceva barbatesc in voce si in
fata — traind, impreuna cu Maria, slujnica batrana, din chiria pe care
o primeste pe odaitele inchiriate cu luna magistratilor becheri.
Ce face cucoana Leonora? Face multe lucruri, asa de multe, incat
adeseori am auzit-o plangandu-se ca e ziua mica.
Mai intai, cum se scoala de dimineata, isi scutura una cate una
cartile de rugaciuni si icoanele, inchinandu-se, ocupatie care dureaza
doua ceasuri; pe urma vede de lighioni: sumedenie de gaini, sume-
denie de rate, nu stiu cate gaste, doua pisici, doi catei — unul de curte
si altul de casa —, doi canari si o privighetoare.
Ca si cucoana Leonora, fiecare lighioana isi are genealogia ei. Asa,
canarii sunt din prasila lui Iancu Cornoveanu, vestit pentru canari; unul
din caini, Garsonica, al de curte, este nepot de frate al vestitului
Osman, adus de “dumnealui” de la Brasov; iar catelul din casa, Bijulica,
este stranepot al altui Bijulica, daruit cucoanei Leonora de Hristache
Mincu, in vremea cand era prefect.
Dupa ingrijirea lighioanelor, cucoana Leonora diretica, impreuna
cu Maria, odaile chiriasilor, si le diretica, nu gluma; fiecare lucrusor e
scuturat, sters si frecat cu cea mai mare sfintenie. Dupa-pranz, cucoana
Leonora fabrica si imparte doftorii fara parale, “pentru sufletul
raposatilor”. Cunoaste de la mama-sa niste leacuri tainice, care fac
minuni. Prafuri pentru albeata, apa pentru umflaturi, alifie pentru
arsura, alifie pentru taietura, fel de fel de leacuri, dintre care cel mai
ciudat este urmatorul: unsoare contra reumatismului. “Iei un arici viu,
ma-ntelegi? Il bagi intr-o oala smaltuita, umpli oala cu untdelemn si-l
fierbi — trebuie sa stii — pana cand se topeste ariciul si pe urma
cu
untdelemn de ala te freci seara bine-bine pe unde te doare.”
Joia, in ziua de obor saptamanal, cand vin taranii din tot judetul
la targ, curtea cucoanei Leonora se umple de bolnavi de ochi — si ori
o fi fost intamplare, ori ca prafurile sunt cu adevarat bune, dar tot
orasul cunoaste pe colonelul care era sa-si piarza vederea si, dupa ce
s-a cautat in zadar cu toti doftorii, s-a vindecat cu prafurile cucoanei
Leonora.
Mai face ceva cucoana Leonora. De pe la cinci dupa-amiaza pana
cand nu se mai vede, lucreaza la ciorapi pe scara si raspunde la
saluturile trecatorilor; iar daca vreunul are norocul de a intra in vorba
cu dansa, s-a dus! Il prinde si nu-i da drumul decat dupa ce l-a ametit
cu vorba, sarind de la una la alta, pe nerasuflate:
— Ce sa fac? Ia cu necazurile, ca am pierdut un chirias — trebuie
sa stii — nepretuit, nepretuit! Am mai avut chiriasi, de! dumneata
trebuie sa stii, ca esti d-aci — am avut pe colonelul, am avut pe
Vasiliadi, am avut pe asta — cum ii zice?... care mi se pare ca e
presedinte la Ploiesti... care a luat pe fata lu doctoru ala... asta... de
are un frate general. Si cum iti spui, ca inca bietul Nisipeanu intot-
deauna imi zicea: “Ce noroc ai tu, Leonoro, tot de chiriasi buni”...
Si
atunci am staruit eu de dumnealui de am facut aste doua odaite; dar
m-am stins! Ca zicea dumnealui: “Ce o sa fie? trei-patru sute de lei”...
si cand colo — trebuie sa stii — am cheltuit de m-am stins, ca le-am
facut pivnita dedesubt. Sa vii numai de-a minune sa-ti arat, sa vezi
grinzi... ia te uita aici... ia poftim grosime... Si numai stejar adevarat.
Ca asa am fost invatati, ori faci, ori nu faci. Bietul tata cand le-a reparat
p-ale vechi, cat crezi ca a cheltuit?... ca acum dumneata trebuie sa stii
cum eram noi altadata. Mosu-meu Dinu Strambeanu...
Si de aici incolo genealogia, care tine mai bine de un ceas si care
se termina ducand pe bietul ascultator la poarta, de unde cu un gest
larg, care imbratiseaza toti muntii violeti din zare: “Vezi dumneata,
toti muntii aia? toti au fost ai nostri odata“.
Asta e cucoana Leonora.
O sa zici ca nu e nimic si ca tot ce face dansa n-are nici o insem-
natate. Negresit, daca pui alaturi, in clipa asta, faptele ei cu faptele
vreunui mare invatat, ori mare carmuitor, o sa gasesti o mare deosebire
intre ele. Dar cand iti vei aduce aminte de atatea imparatii mari,
intemeiate cu varsari de sange, din a caror maretie n-au mai ramas
decat cateva pietre stirbite de pe care se caznesc carturarii sa silabi-
seasca fala trecuta; cand te gandesti la atatea credinte, atatea adeva-
ruri pentru care s-au jertfit mii de vieti si de care astazi zambesti ca
de-o copilarie; cand, privind cerul intr-o noapte senina, te vei gandi
la miile de lumi care se nasc si mor in vazduh, o sa pricepi ce grozav
de stransa rudenie e intre ocupatiile cucoanei Leonora si framantarile
celui mai mare geniu...
Bag insa de seama ca am uitat gaina care traieste doua luni fara sa
bea si fara sa manance.
Intr-o zi, cucoana Leonora, macar ca-mi compusesem o figura
preocupata, ma prinde si incepe:
— Domnule Ionescule, dar cand ti-oi spune una mai lata? Barbara
Ulbricht in casa mea, nu altceva! Barbara Ulbricht!! Stii gaina care o
pierdusem acum doua luni — de credeam ca mi-a mancat-o cainele
dumitale — ca am intrat si in pacat de banuiala. Am cautat-o — trebuie
sa stii — si eu, si Maria, de am innebunit. Ce prin cotet, ce prin pod,
ce prin pivnita. Am trimis la vecini — trebuie sa stii; am trimis peste
drum la madama... Nu e si nu e... Ei! am crezut la urma, Doamne, iarta-
ma! ca mi-a mancat-o cainele dumitale. Domnule Ionesculce, stai sa
vezi cat e de lata!
Umbland azi prin magazie, ce sa vezi? gaina prinsa intre lemne —
se surpasera lemnele pe ea — si vie!!! Pricepi dumneata? Doua luni
de zile de cand sta ea acolo, nemancata, nebauta. Nici nu stiu ce sa
fac: sa-i dau de mancare, sa nu-i dau?... de doua luni de cand stomacul
ei n-a mai honipsit nimic! S-o vezi prapadita, s-o vezi slaba!... Barbara
Ulbricht, nu altceva. Mario! ia adu gaina incoa... Mi-e si frica de ea...
Asta e aratare... mare aratare...
In sfarsit, Maria aduce gaina. Era in adevar o aratare: fulgi cazuti,
piele si os, creasta si barbia galbene, ochii mari-mari, sticlosi, cu o
privire de nebun, brr! — intr-un cuvant, vorba cucoanei Leonorei:
“Barbara Ulbricht, nu altceva”.
Autor: Povesti
Poezia CUCOANA LEONORA de Povesti
|
