DEMISIA

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

de Emil Garleanu
Ba cu gluma, ba cu un pahar de vin, nici nu stii cand fuge
vremea: odata te trezesti ca se lumineaza de ziua! Ion Serbes-
cu se pleca, dadu perdeaua la o parte, apoi spuse tovarasului
sau, Gheorghe Mincu:
— Ma, se face ziua.
Mincu se-ndoi, facu ochii mici, sa patrunda intunericul sur
de afara, apoi batu cu inelul in marmura mesei:
— Inca un rand!
Dintr-un colt se inalta o umbra, merse, clatinandu-se, pana
la butoiul de langa tejghea, dadu drumul canelei si se indrepta
apoi spre masa, cu doua halbe cu bere. Pe urma, fara nici un
cuvant, se duse si se topi iarasi in coltul de unde rasarise
adineoare. Mincu dadu din cap:
— Numai chelner sa nu fii!
Serbescu raspunse cu ingamfarea lui de glas, vesnic bat-
jocoritoare:
— Chelner... si cantaret de opereta.
— Prea ne terfelesti si tu breasla.
— Ba nu. De cate ori, ca si asta, pentru un cuplet nerod,
care a placut publicului, nu ti-ai deschis gatlejul de cinci-sase
ori pe rand?
— Nu-i totuna.
— Haide... Prosit!
— Prosit!
Serbescu isi aprinse o tigara. Prietenii tac o clipa si se
privesc. Serbescu e plin la fata; poarta mustatile rase; are ochii
taiati, ca migdala; barbia iesita in afara ii da chipului infati-
sarea aceea indrazneata si batjocoritoare pe care o are si-n

intorsatura vorbei. Desi nu poate sa aiba mai mult de treizeci
si cinci de ani, parul, pieptanat cu carare, e inflorit ici-colo
de sclipiri albe.
Mincu, sfrijit, cu obrajii infundati, aproape fara de gene si
sprancene, dar luminat de zambetul ascutit pe care meseria
cupletistului il pecetluieste totdeauna pe buze, se mira parca:
„Iti merge bine la Constanta, Serbescule“. Serbescu, drept
raspuns, isi asmuta buzele si da drumul la rotogoale de fum care
ies, una dupa alta, se rotesc, apoi se-nsira-n aer, ca o salba.
Pe urma se uita primprejur.
— Mincule, am ramas singuri.
Mincu priveste intinzandu-si gatul.
— Nu tocmai, uite, colo, la spatele tau, inca un intarziat.
Serbescu intoarce capul; tocmai langa peretele din fund,
un om, cu o halba dinainte, sta cu ochii pierduti in gol.
— Stii ce, Mincule? spune Serbescu. Hai sa-l chemam si
pe ala. Tot suntem numai noi singuri la vremea asta. Si, fara
sa mai astepte raspunsul lui Mincu, Serbescu se-ntoarce catre
strain: Domnule, domnule, faceti-ne placerea si poftiti la masa
noastra. Apoi, catre Mincu: Mai petrecem.
Omul se scoala, isi ia grabit halba, palaria si paltonul si,
fara nici o vorba, vine de se asaza, stingherit oarecum, la
masa.
Mincu mai bate cu inelul si porunceste: „Un rand!“ Umbra
din colt se-nalta, se clatina din nou pe picioare, se opreste o
clipa — cand Serbescu adauga: „Trei halbe“ —, apoi aduce
iarasi bautura si se topeste in fund.
Cei doi prieteni privesc pe strain. E un om balan, cu ochii
albastri; zambeste fericit; din parul lins de pomada i se
coboara un carliont pe frunte.
Mincu ridica halba:
— In sanatatea dumitale, domnule...
Strainul se ridica, uluit, si se-nclina in fata celor doi artisti:
— Petru Stiuca.
— In sanatatea dumitale, domnule Stiuca.

Mincu si Serbescu isi arunca o privire vesela pe deasupra
halbelor. Petru Stiuca bea pe nerasuflate halba, apoi, cu ochii
in jos, catre cei doi:
— V-am admirat asta-seara.
Artistii, la randul lor, se inchina, si Mincu bate iar in masa:
— Inca un rand de trei!
Serbescu aprinde alta tigara si intreaba pe noul-venit:
— Ce sunteti dumneavoastra?
Petru Stiuca pare incurcat, se-nroseste, se intoarce pe scaun
si, in sfarsit, vorbeste:
— Nu sunt mai... mai nimic... Vedeti, am avut multe
nenorociri... As fi vrut sa raman in gazetarie... dar, vedeti, nici
in gazetarie nu-ti poti spune gandul lamurit... eu sunt pentru
libertate... da, am facut si conservatorul... eu va cunosc de
mult... din Bucuresti... vedeti, fara libertate, nu e nimic frumos
pe lume... si gazetaria... ei, am avut multe nenorociri.
— Ia sa bem, sa bem, domnule Stiuca, zise Serbescu, iar
Mincu porunceste inca un rand.
— Fara de libertate, incepe din nou Serbescu, nu e nimic
frumos pe lume. Nu e asa, Mincule?
Mincu tuseste, se-neaca:
— Nimic, nene Serbescule.
— Dar, in sfarsit, ce sunteti, domnule Stiuca?
Stiu ca iar se misca pe scaun, si zambetul lui parca are
ceva dureros; fara de indoiala, ii e greu sa faca o marturisire.
— Vedeti... cum v-am spus, am avut multe necazuri... Am
luat asa, deocamdata, o slujba la... perceptie. Apoi, repede,
ca si cand ar vrea sa dreaga ce-a zis: Dar va rog... va rog sa
nu va faceti o idee rea de mine... v-am admirat asta-seara...
am facut conservatorul... Am fost chiar controlor la teatrele
de vara de aici... Pe atunci nu veniserati inca dumnea-
voastra...
Serbescu facu din ochi lui Mincu, apoi stranse mana poftitului.
— A! atunci suntem intre colegi. Pai de ce nu ne-ai spus
de la inceput, draga?

Mincu iar scoala chelnerul sa aduca un rand... Chelnerul,
necajit la fiecare zece minute, se trezeste de-a binelea. Da
perdelele la o parte. Pe geamul aburit, lumina cenusie nu poate
inca patrunde; dar din uluci se aude cum picura bura de ploaie.
Petru Stiuca a baut trei halbe pe rand, si acum e la a patra;
ochii i s-au impaienjenit putin si capul sta aplecat pe un umar;
priveste prostit; dar, in schimb, a capatat gust de vorba:
— Da, dupa cum v-am spus, am fost controlor; am si jucat
uneori, da’, stiti, in roluri mici... ce vreti... necazurile m-au
adus la... la perceptie...
Si deodata, se infurie; cei doi prieteni il privesc incantati.
— Si, stiti, ca controlor, castigam mai mult... si eram
liber... Fara libertate...
Mincu ii da dreptate si-l atata:
— Fireste: fara libertate, nimic nu e frumos pe lume.
Lui Serbescu ii trece o idee nastrusnica prin cap. Ridica
halba, golesc bautura catesitrei, si mai vine un rand.
Serbescu loveste cu pumnul in masa:
— Cat ai pe luna, domnule?
— O suta douazeci de lei.
— Si ca controlor cat castigai?
Functionarul isi vara cele trei degete de la mana dreapta
in buzunarul jiletcei, scoate pieptul in afara si da capul pe
spate, de raspunde cu ifos, incalcindu-se:
— Pan’ la o suta saapte-saapte-zeeci de... lei pe luna,
bez... bez Vlaasca si Te-Teleorman.
Serbescu se-nfurie:
— Pai bine, ce-ai cautat atunci la perceptie, domnule? Pai
dumneata esti de perceptie? Dumneata, cu talentele dumitale!
Dumneata sa-ti pui capul sanatos sub Evanghelie?
Mincu isi inabuse rasul; Serbescu pufneste, apoi izbuc-
neste deodata:
— Da-ti demisia, domnule, ce mai stai? Da-ti demisia.
Functionarul se-ndreapta in scaun, parca ar vrea sa se
insurubeze.

— Asa... ai dreptate... trebuia sa mi-o dau... o sa mi-o dau...
ce mai vorba... imi dau demisia. Apoi batu, inviorat, in masa,
la gandul demisiei: Un rand de trei!
Ia pe Mincu de umar si, aratand pe Serbescu:
— Iaca om... asa, da... Imi dau demisia... hotarat... Liber-
tatea e totul... Ce-mi pun eu cap sanatos sub Evanghelie?...
Pen’ ce, pentr-o suta douazeci...
Serbescu iar ridica halba:
— Bravo, domnule; asa-mi placi... Prosit!
Afara s-a luminat de-a binelea.
Pe trotuarul ud se strecoara trecatorii rari; zarzavagiii trec
cu carutele spre piata. Cei doi artisti au baut tocmai cat le
trebuia sa fie veseli la culme. Functionarul insa e topit. Din
cand in cand mai suge din cea din urma halba cate o inghi-
titura si striga scurt, cu ochii intorsi spre tavan:
— Demisia! Demisia!
Mincu sopteste, razand, lui Serbescu:
— Bine, nene Serbescule, ce ti-ai facut pacat cu asta?
Serbescu raspunde intelepteste:
— Ce-ar fi, draga, daca n-am mai indulci viata cu cate o
gluma?
Ceasornicul bate ora sapte. Prietenii sunt cam obositi,
platesc, iau intre ei pe Petru Stiuca si pleaca spre casa. Aerul
rece de afara ii invioreaza. Functionarul se mai trezeste; dar
in minte i s-a infipt un gand care il stapaneste cu indaratnicie.
Dupa cativa pasi, se opreste in dreptul unei tutungerii; intra
inauntru, si artistii, dupa dansul. Stiuca se clatina cateva clipe
in fata tejghelei, parca a uitat la ce venise, apoi striga
deodata:
— O coala de hartie... mi-ministeriala... si un timbru de
tr’zeci.
Mincu se uita la Serbescu, si amandoi holbeaza ochii:
— La ce iei hartia, nene Stiuca? il intreaba Mincu.
— Cum la ce?... Pent’ pentru demisie... imi dau demisia...
Serbescu il ia cu binisorul:

— Ia lasa, prietene, n-o sa ti-o dai azi doar... mai tarziu...
la vara... cand or veni trupele de teatru.
Stiuca se infurie:
— Acum... chiar astazi... imi dau azi demisia!
Plateste, ia hartia si timbrul si iese iar in strada. Aerul rece
iar ii trece peste fata, ca un stergar jilav, si iar il invioreaza.
— Nu ti-am spus eu, nene Serbescule, ca-ti faci pacatul
cu asta? zice Mincu in urma.
— Da, mai, te pomenesti ca si-o da, netotul.
Apoi il ia pe Stiuca de brat.
— Ia asculta, draga prietene, se poate sa iei o gluma in
serios? Noi am glumit. Dar ce n-am da noi sa avem o slujba
ca a dumitale... o slujba onorabila, frumoasa.
Stiuca ii pune mana in piept si-l impinge:
— Imi dau demisia... ai inteles?... Demisia!
Artistii nu stiu ce sa faca. Merg catesitrei tacuti.
Mincu il intreaba:
— Incotro, nene Stiuca?
— La perceptie... ma duc sa mi-o dau.
— Ce e de facut cu nebunul asta, nene Serbescule?
Pe dreapta tocmai se deschidea o pravalie.
— Ia haidem sa mai luam un vin, zise Serbescu.
Si, taras-grapis, il imping si pe Stiuca inauntru.
In fata mesei rotunde, Serbescu isi toceste limba, sa-l
aduca la ganduri mai bune:
— Draga, frate Stiuca, a fost o gluma... Am glumit, batu-
m-ar Dumnezeu sa ma bata! Uite, intreaba si pe Mincu daca
n-am glumit. De ce sa-ti dai demisia? Pai noi, stii dumneata,
cum tragem pe dracul de coada? Crezi ca-i usor sa ramai asa,
fara cinci parale? Noi am vrut numai sa radem, asa, prie-
teneste. Haide, Stiuca baiete, haide, de hatarul nostru, daca
ne iubesti, lasa demisia incolo. Vezi-ti de slujba. Hai si te
culca, ma duc eu la directorul prefecturii, ca-l cunosc, sa
spun ca ti-i cam rau; ba am sa-l rog sa te si inainteze, puiule,
zau am sa-l rog. Haide, Stiuca draga, hai acasa...

Sunt aproape ceasuri de cand il dascalesc; artistii cad
de oboseala.
In sfarsit, cu mare greutate, il iau, il urca intr-o trasura si,
dupa ce il intreaba unde sta, spun birjarului sa maie...
In odaita saracacioasa si umeda, c-un ochi de geam cat
palma, il dezbraca amandoi, ca pe-un copil, si-l pun in pat.
Cand sa plece, Serbescu il ia de mana:
— Nene Stiuca, ne-ai fagaduit: nu demisionezi.
Stiuca isi deschide ochii si de-abia bolboroseste:
— Bine... bine... de... de hatarul vostru!