DIN CARNETUL UNUI JURAT
de Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti
Iar am cazut la jurati: dar cel putin multumesc lui Dumnezeu ca
am cazut cu oameni de inteles si nu am patit ca randul trecut. Ca sunt
unii jurati oameni buni, luminati, care stiu sa-si recladeasca cu inchi-
puirea toate imprejurarile in care s-a savarsit fapta; dar sunt mai multi
aceia care isi inchipuiesc ca sunt chemati sa raspunda daca fapta s-a
intamplat ori nu — si care nu stiu sa-si imprumute intreg sufletul
invinuitului din momentul faptuirii, spre a-l judeca cum se cuvine. Nu
mai pui la socoteala pe cei cu totul marginiti, ca maiorul de rezerva
din randul trecut, care tinea mortis sa osandeasca pe unul.
— Dar nu sunt probe, domnule maior, nu sunt probe.
— Lasa, monser, ca-i stiu eu p-astia din Aninoasa. Sunt toti niste
talhari! Sa vezi ce am patit eu. Mai acum o luna, iesind in piata, vaz
pe unul cu o oala mare de unt. Zic: “De vanzare-l ai, baiete?” “De
vanzare.” “Cate parale?” “Doi franci si optzeci ocaua.”
Stiam ca
nevasta-mea il ia cu trei franci. Ma uit la unt — frumos; galben ca
malaiul; gust — o bunatate! Zic: “Cate ocale vine oala?” Zice:
“Sase
ocale vechi, din care se scade trei litre daraua oalei, ramane cinci ocale
si o litra.” Intru, domnule, la bacanie la Petrica: pui de cantareste oala:
tocmai. Ma tocmesc cu el si mi-l lasa cu doi si saizeci ocaua. Ma
gandeam ce surpriza o sa-i fac Lucretiei, care chiar atunci imi spusese
ca s-a cam ispravit untul. Doi franci si saizeci ocaua! Merg, domnule,
acasa vesel; il platesc si se duce. Cand colo, ce descopera nevasta-mea?
In mijlocul oalei, dar cu ce mestesug te crezi? un cogeamite bolovan
de piatra; pe onoarea mea! sa intrebi pe Lucretia. Am cantarit-o... ve-
nea trei oca si ceva... Vezi dumneata sarlatania dracului! D -aia-ti spui
ca-i cunosc eu pe hotii astia din Aninoasa.
Cat p-aci sa convinga si pe ceilalti jurati si sa-i faca sa condamne
pe acuzat, cand din fericire Mateescu, nemaistiind cum sa-i opreasca,
il intreaba:
— Domnule maior, dar de unde stii ca omul era din Aninoasa?
— L-am intrebat; mi-a spus-o el; mi-a spus si cum il cheama, dar
am uitat. Trebuia sa vie sa-si ia oala, dar intelegi bine ca n-a mai venit.
— Dar daca ti-o fi spus vreun nume fals si o fi mintit ca e din
Aninoasa, ca sa nu-i poti da de urma?
...Numai asa a scapat omul de la osanda.
Ce nu-mi place la jurati e limba pasareasca a avocatilor. “Parci-
monios... circumspectie... militeaza circumstante atenuante... diversi-
tate... militeaza situatia precara“. Iti vine sa le zici o vorba urata ori
sa nu-i mai asculti deloc, ca sa-ti ramaie in urechi limba buna si
frumoasa a taranilor, care si cand intrebuinteaza cate o vorba noua o
strica si-i dau un sunet si o infatisare pamanteana. Ce bine stiu sa
vorbeasca. Cum stiu ei sa-nvie lucrurile cu vorba. Parca le vezi! Ce
putere de... Dar ce stau eu sa va spui! Ascultati-i:
Proces de omor. Un baiat de de ani si-a omorat pe frati-sau de
ani. Martora cea mai de capetenie e sora mamei lor, care e ascultata
fara juramant. E prapadita: tremura din cap pana-n picioare:
— Nu va faceti pacat cu noi, domnisorilor, ca nu e vinovat. Ceasu
rau... ceasu rau... Nepot mi-era si mortul, nepot mi-e si asta... N-am
jurat... dar sunt inaintea crucii si va spui in frica lui Dumnezeu tot...
drept... cum a fost... va spui... dac-oi putea... va spui. Uite: s-a tras
dintr-un lucru de nimic, dintr-o batista. Ghita, m... m... mortu, a luat
o batista a lui nen-su, a astuia, si nu-s’ cum a facut de-a murdarit-o de
pacura; a spalat-o si a intins-o pe gard sa se usuce. Cand a venit frati-
su, zice: “Cine mi-a murdarit batista?” Ticaloasa de mine! nu spuneam
c-am umplut-o eu? Ca poate nu se-ntampla... zic: “Frati-tu Ghita“.
Taman atunci venea si Ghita de la vara-sa, ca era dumninica, zi de hora,
si se dusese sa-l incinga. Marin, daca l-a vazut venind, zice: “Bine, ma,
ticalosule, ce ai avut sa-mi iei batista sa mi-o carcalesti?” Ghita, in
loc
sa-si ceara iertare, zice: “Ho! ca ti-oi plati-o, ce ma faci ticalos?”
Asta
s-apleaca jos si ia un colt de caramida p-atatica si da dupa el si-l atinge
la mana. Atunci mortu se repede la gard sa ia un lemn. Am sarit intre
ei. Ma-sa lor, sora-mea l-a apucat pe Ghita in brate, eu l-am apucat pe
asta: “Fii cuminte, Marine maica, ca tu esti mai mare.” Spui in frica
lui Dumnezeu ca m-a ascultat si a intrat in casa. Atata a zis: “Leica,
leica, tu si cu maica ii faceti da mi se urca-n cap.” Ca cu el a crescut
ma-sa p-ailalti patru copii, domnisorilor. De noua ani de cand mai mult
tata le-a fost decat frate, ca barbatu sori-mii cinci ani a zacut pe spate
damblagiu si sa-mplineste in dulcile Craciunului patru ani de cand a
murit. Asta a-ngrijit de ei. De grija si de focu lor nici nu s-a-nsurat pana
in anii in care se gaseste... Si sa aveau bine... si-l iubea... de Paste acum
i-a cumparat palarie de opt lei jumatate; dar ceasu rau si blestemu
vrajmasilor. Ghita, care nu l-am pomenit sa raspunza coltos lui nen-
su, acuma injura cat il tinea gura si se smucea sa scape din bratele ma-
sii... Am tabarat la el, sa-l scoatem pe poarta, dar n-am putut, ca ne-a
biruit si ne-a scapat, si fuga spre casa. Ca pacatele, era un ciomag pe
batatura, pe care s-a plecat de l-a luat. Taman atunci a iesit si Marin
din casa si a venit spre el, si cand a ridicat Ghita ciomagu sa dea, asta
i l-a smucit din mana si atata, l-a carmit o data... si pesemne l-a lovit
in tampla, ca odata il vaz ca pica jos. Spui in frica lui Dumnezeu, ca,
daca l-a vazut picand jos, nen-su a zvarlit ciomagu si s-a aplecat peste
dansu si l-a luat in brate: “Ma Ghitica, tu glumesti?”... si l-a dus
pe
prispa si unde se ruga: “Ma Ghitica, fii cuminte, hai la hora ca te
asteapta fetele”... as! de unde?... atat... a apucat sa zica: “Maica,
dascinge-ma, sa pot sa-mi dau sufletul...” Asta stiu, asta spui: dar fie-
va mila, domnisorilor, nu va faceti pacat cu el, ca se prapadeste biata
ma-sa si raman ailalti copii pe drumuri...
*
Proces de incendiu.
— Dumneata, partea civila, spune cum s-au intamplat lucrurile.
— Uite, dom’le, cum a fost, pacatele mele. Prapaditu asta e din sat
de la noi, din Braniste; tat-so si acum traieste — e cam vecin cu mine...
Cand s-a facut baiat de fo paispce ani, l-a luat un roman din Produlesti,
care n-avea copii, cu gand sa-i fie da fun ajutor si sa-l lase in pamantu
lui. Si l-a luat... A stat asa dus douazeci de ani. Cand si cand, la un an,
la doi, mai venea pe la noi pan Braniste la tat-so. “Ce faci, mai Ilie?
Cum o duci tu p-acolo?” “Bine.” Asa, am aflat la o vreme ca
s-a insurat
acolo; pe urma la cativa ani ca i-a murit nevasta, pana acum doi ani,
cand ne-am pomenit cu el ca se-ntoarce in sat la noi. Spunea si am
auzit si pan alti oameni ca pa hal roman de l-a crescut l-a sutulit pri-
maru d-acolo, l-a maglisit si l-a dus la tribunal de i-a facut o hartie; si
cand a murit, s-a sculat fecioru primarului si i-a luat pamantu. Asta
n-avea la mana nici o hartie, nu nimic, ala avea atistament: i-a luat
pa-mantu. Si asa, daca s-a intors la noi, traia si el cu tat-so acolo, om
ca toti oamenii. Asa, asta-toamna ma pomenesc intr-o zi cu el, ca sa-i
dau fata asta lui. Acum el, om trainic, de treizespatru de ani, fata numai
de opspce. M-am gandit... m-am socotit... De! avere nu; am si eu doua
pogoane de pamant si sase copii. La care sa dai intai? Pe urma acum,
bine vedeti, umbla fitescare flacau dupa stare, ca sunt vremurile grele...
Fata, dupa cum o vedeti, ca nici eu n-am fost fun om frumos... nici
ma-sa. M-am gandit, m-am socotit cu muierea... de! asa i-o fi norocu
fetei, sa ia vaduv... Si i-am dat-o... Am facut nunta... cum se face la
tara la noi... Am cheltuit patru poli, ca s-acu sunt dator la Socitate —
ca el sa nu zici c-a adus d-un ban gaz da pus intr-o lampa; si i-am dat
zece prajini da pamant, si-a ramas sa facem furmele de cununie cand
ne-om mai lesni da parale... Si s-a dus fata la el... La doua saptamani
m-am pomenit cu fata acasa, batuta, pisata: “Taica, ma omoara-n
batai!” “Mai fata, sa nu te sperii, sa-i crezi barbatului, c-o fi
si el amarat
de lipsa si de cate alea; asa e traiul la-nceput, merge harjait. O sapa,
cand o iei intai, nu ti se pare la-ndamana, pana te dedai cu ea —
darmite un barbat ori o muiere; ca vii tu cu voia ta, el vine cu voia
lui; pana v-iti potrivi la firi. Ca nici eu cu ma-ta n-am trait bine la-
nceput, tot asa, si acum bine vezi ca nu ne zicem nici: da-te mai
incolo”. De! ca omul, gandeam ca s-or drege lucrurile. Fata, supusa,
s-a intors la el. La o luna iar m-am pomenit cu ea... batuta, omorata:
“Taica, nu mai pot rabda, omoara-ma, taie-ma, la el nu ma mai
intorc...” M-am dus la tat-so al lui, sa-l iau, sa mergem sa vedem din
cine e vina. Spuneau toti vecinii: caine la inima, din nimic ii nazarea
si o batea hain pana sareau d-o scapau din mainile lui... L-a judecat
tat-so al lui si alti oameni batrani din sat... c-o fi... c-o drege... Eu am
tabarat iar pe fata: “Du-te, mai fata, silesti-te da-i pricepe voia, ca
s-or
indrepta lucrurile. Te pomenesti c-ai ramas grea cu el... cununata
legitim cu el nu esti; mi-aduci guri straine la masa.” S-a dus iar fata.
La catava vreme iar m-am pomenit cu ea, batuta caineste; cu p-asa
somoiogul da par smuls din cap; sa iertati, tot trupu ei negru ca ceaunu.
A cazut la poarta de unde a ridicat-o ma-sa cu alte muieri d-au dus-o
in casa. Gandeam ca moare. Cand si-a venit in fire, zice: “Taica,
injunghie-ma matale cu cutitu, dar la el nu ma mai intorc. Mai bine
ma bag sub trin; astept trinu pana trece si ma bag sub el.” E! dac-am
vazut asa: “Ramai, taica, si ce-o da Dumnezeu...” In primavara m-am
dus sa-mi ar locu da zece prajini pe care i-l fagaduisem zestre. Era
dreptu meu. Daca nu traia cu fii-mea da ce sa-mi manance locu meu
degeaba? El a sarit cu toporu la mine. Nu si nu, ca e locul lui — sa-i
dau fata-ndarat ca el face omor. Fata sa se-ntoarca la el, nici moarta.
Dac-am vazut si am vazut, am chemat primaru. Primaru dac-a venit,
a gasit ca e dreptu meu, pacum si era, ca nu era legitim, nici foaie de
zestre egalizata n-avea. El dac-a vazut ca i-am luat locu, da necaz, mi-a
facut boala asta... Imi spunea mie fata si alti romani ca s-a laudat c-o
sa-mi puie foc... L-am pandit cu pusca noua seri d-a randu, dar n-a
venit; ca daca-l prindeam puindu-mi foc, spui in frica lui Dumnezeu
ca-l curatam si eram eu azi in locu lui... La fo trei nopti dupa aia, m-am
sculat intr-un haraiman: “Sariti, hotii, sariti, hotii!” Cand am deschis
ochii si m-am uitat pe fereastra, am crezut ca orbesc... imi ardea cosaru
... Am dat fuga afara ca un nebun... Ce sa poti scapa? Un’ te puteai
apropia? Para de sus pana jos. Cand am vazut asa, m-a taiat un junghi
peste inima si m-am rezemat de un stalp al prispei si ma uitam ca
prostu cum s-a daramat podu cu porumb peste boii mei... Si-i ascultam
nauc cum mugeau... Abia d-un an ii cumparasem... munca mea...
boisorii mei... blanzi ca doi... ca doi cop... ca doi copilasi... Cainele!...
cat m-am chinuit eu, numai Dumnezeu stie, c-am mai vrut sa-mi
cumpar o data boi si, tot asa, adunasem ban cu ban si mi-a murit doua
fete intr-o saptamana si am dat bani pa-ngropaciune si pa pomeni...
Si acu ce sa dazlipesc dupa el? ca el n-are nimic... hantele dupa el...
atat... Cand mai ajung eu?... Da’ se vede ca asa am fost blestemat sa
n-am parte de boi, sa muncesc toata viata cu palmele...
Autor: Povesti
Poezia DIN CARNETUL UNUI JURAT de Povesti
|
