DIOGENES
Diogenes, in Atina,
Unde stralucea lumina,
Un barbat era mintios,
Insa giudecat pe dos.
Ca-i filozof unii spun,
Al ii ca au fost nebun!
Dar de asta nu ma mier
Caci un om cu caracter
Nebunie c`nd nu face,
Care cetei oarbe place,
Deseori in asta lume
De nebun c`=tiga nume.
Cu sistemul ce avea,
Cu pu in se satura,
Cu apusul adormea,
In rasarit se scula;
To i ziceau ca e smintit,
Dar el era fericit.
A lui port =-a sa figura
Nu facea macar trii bani;
La frig cum =i la caldura
El purta de triizeci ani
O manta de tot c`rpita,
Palarie bortilita,
Locuia in un antal,
Unde vorbea de moral.
Ospat`nd odata-o ceapa
Si cu palma baund apa,
Vazu pia a-mpodobita
Cu o statua sculpita.
La ea merge,-n genunchi pica
In sus m`nele radica,
Si plecat ca cer=itor
I cerea un agiutor.
Dar un grec, trec`nd, i zisa:
Filozoafe, pare- i-sa
Ca di-i cere noapte, zi,
Ruga ta s-a auzi!
Ori nu vezi c-acea figura
E de piatra sapatura,
Fara cuget =i sim ire,
Vrun suspin nu o patrunde!
Diogen atunci raspunde
Insamnat-acest cuv`nt:
Oamenii ce alta s`nt?
Prin a petrei inchinare
Eu aice ma inva
Pe al omului dispre
Ca sa-l sufar cu rabdare!
Autor: Povesti
Poezia DIOGENES de Povesti
|
