DUPA ASEMANAREA LOR!

Cele patru vietuitoare se trasera mai la o parte, in sfat.
— Bine, dragilor, se umfla broasca, nu-i ajunge prea-
sfantului ca ne are pe noi? O sa lase atatea fiinte pe pamant,
ca nu ne-o ajunge cu ce ne hrani. Ia sa-i croim noi o dihanie
cum n-a mai vazut nimeni, doar l-om satura.
Si su-su-su, su-su-su, se sfatuira! Apoi, catesipatru, venira
in fata Domnului.
— Ei? le intreba Dumnezeu. Tu, broasco, ce sfat imi dai?
— Inalt-preasfinte, zise broasca, priviti-mi ochii si faceti-i
noii vietuitoare la fel.
— Bun! Dar tu, fluture?
— Priviti-mi trupul.
— Bun! Dar tu, albina?
— Priviti-mi aripile.
— Bun! Dar tu, paianjene?
— Priviti-mi picioarele.
— Bun! Foarte bine! raspunse Dumnezeu si zambi: ochi
de broasca, trup de fluture, aripi de albina si picioare de
paianjen! Iata lighioana pe care o doreau ele!
Dihaniile se uitara una la alta.
— Acum sa-l vedem, zise albina, incet, broastei.
Dar Dumnezeu blagoslovi in aer, apoi intinse palma. Si in
mana Domnului rasari, deodata, noua vietuitoare.
— Iata sora voastra. Va place?
Cele patru sfatuitoare raspunsera, codindu-se:
— Da… marite Doamne!…
Si Dumnezeu intelese ca noua vietuitoare era intr-adevar
frumoasa.
Tocmai in clipa aceasta uite si-o soparla. S-o intrebe si pe
asta, se gandi Dumnezeu.
— Ei, tu, soparla, ce zici ca-i mai lipseste fiintei acestea
ca sa se desavarseasca sfatul celor patru tovarase ale tale?
— Sprinteneala mea, Doamne, raspunse cu acreala soparla.
— Fie! Du-te! porunci Dumnezeu fapturii celei noi care
se ridicase pe varful degetului sau.

Si asa, din rautatea celor cinci vietuitoare, zbura, pentru
intaia oara pe pamant, nebunatica si gingasa libelula.
Dar ar fi nedrept sa nu se stie ca dintre toate vietuitoarele
numai randunica fusese marinimoasa. Ea ruga pe Dumnezeu
sa dea viata unei randunele mai chipese ca ea. Si Dumnezeu
ii facu hatarul: insufleti lastunul. Dar pentru inima cea buna
a randunicii o lasa tot pe dansa mai frumoasa.