FILOZOFUL
de Emil Garleanu
E mare, negru ca intunericul; numai varful labelor sunt
albe, ca si cand lumina zilei i le-ar fi patat intr-adins. Din
capul cu fruntea puternica, mare, ochii verzi infloresc noaptea
ca doua scantei. E cel mai frumos motan al targului. Dar de
frumusetea lui nu-si da seama, — de barbatia lui insa, da;
pentru aceea, in ceasuri de veghere, cand i se pare ca-si
zareste chipul in talerul lunii, si-si vede infatisarea barba-
teasca, simte un fior ce-i strabate prin spate si-l onduleaza,
de mandrie, pana-n varful cozii. Traieste singur. Ziua sta ascuns
cum poate si unde poate. Ziua doarme; numai cand soseste
ceasul pranzului, care ii vine singur in laba, se trezeste,
morocanos.
Caci mancarea nu l-a ispitit niciodata. Sa bei si sa inghiti
aer cand ti-e sete de inaltimi ametitoare, aceasta e adevarata
hrana, dar aceasta-i o taina pe care numai el o stie. Cand ziua
fuge din fata noptii, el porneste; atotstapanitor, paseste, maret,
peste acoperamintele intregului targ. Se plimba de la un capat
la altul al mahalalelor, caci n-are dragoste deosebita pentru
nici un colt. De-aici ca si de-acolo, firea lui il indeamna
mereu aiurea.
In sufletul lui nu tresare nimic, decat in cele cateva zile
cand dragostea il chinuieste. Caci dragostea e pentru toti
acelasi vesnic chin. Si niciodata nu se simte mai fericit decat
dupa noptile aceste de zbucium, cand, linistit, gandeste la
ele cu dezgust.
Numai farmecul noptii il imbata. Cand targul se cufunda-n
tacere de moarte, el vegheaza, de sus, de pe streasina vreunei
case. Si priveste. A vazut multe: intalniri fericite, in colturi
de gradini; rugaminti duioase, de dupa feresti deschise; imbra-
tisari patimase, in unghere de ziduri; despartiri sfasietoare, in
praguri de usi. O intreaga tesatura de patimi, ca si sus, in
lumea acoperisurilor, cu deosebirea ca jos firul patimilor se
torcea mereu, fara de nici un rastimp. Si-n schimb linistea
cerului cum il minuna! Nici un framant, nici un zbucium;
cunostea cerul si-l citea ca pe o carte. Stia cand rasare
luceafarul; cand pornea la drum carul mare; cand isi incorda
strunele lira; cand isi aduna puii closca. Era un astronom. Si
de sus, de unde sta, i se parea cateodata ca si el facea parte
din lumea aceea, ca-mprejurul lui se-nvartesc toate, priete-
noase, intelepte, tacute ca si el. Si era fericit. Singura fiinta
fericita! Iar cand zorii mijeau si cand, linistit, urca acope-
ramantul sa se strecoare iarasi in noaptea vreunui pod, gandea,
multumit, ca n-are nici o indatorire catre nimeni, cum nimeni
n-avea catre el. Si cugeta: „Fericirea e sa nu fii al nimanui,
nimeni sa nu fie al tau, — sa traiesti singur: tu, si cerul
deasupra“ .
Autor: Povesti
Poezia FILOZOFUL de Povesti
|
