FRATI

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

de Emil Garleanu
Fara sa ridice privirea de pe hartiile ce iscalea, maiorul
raspunse rastit:
— Va merge cornistul companiei.
Ofiterul vroi sa mai adauge ceva, dar maiorul nu-i dadu
vremea, ridica in sus capul si, cu acea luminita galbuie in
ochi, ce dadea cautaturii lui un aer de veselie, chiar atunci
cand era infuriat, spuse raspicat:
— Cred c-ati inteles, domnule sublocotenent.
Ofiterul raspunse scurt ca a-nteles si pleca. Strabatu sala
pe langa camarazii ce-l priveau banuitori, apoi lua drumul
drept inspre compania lui. In usa il astepta sergentul-major.
Ofiterul ii porunci, la randul lui, cu un glas ce imprumutase
ceva din acel al maiorului:
— Va merge cornistul companiei.
Sergentul-major se intoarse si striga:
— Va merge...
Dar nu avu cand sa sfarseasca, cineva din fundul intunecos
al salii, cornistul, care auzise ordinul comandantului de
pluton, raspunse inabusit, dar hotarat:
— Am inteles, sa traiti, domnule sergent-major.
In aceasta vreme, ofiterul intra in cancelaria companiei,
isi puse mantaua, isi lua chipiul si, ridicandu-si gulerul, iesi
in curte, indreptandu-se spre poarta; o lua pe o strada latural-
nica, mai apropiata. Ajunse acasa, isi arunca sabia si chipiul
intr-un colt, mantaua -; in altul, nu dadu voie sa i se faca focul,
si se tranti pe pat.
Cu fata infundata in perne, degeaba cauta sa-si gaseasca
astampar. Ii fu peste putinta sa adoarma. La urma urmei, vrand

sa-si goneasca nelinistea, se incerca sa gandeasca intr-un
anumit fel: Ma rog, nu-i murise nimeni dintre cei de aproape
ai lui, nici o rudenie mai departata, nici macar un prieten
dintre acei cu care ar fi petrecut clipe tulburi sau fericite, ce
pecetluiesc trainicia infratirii a doi oameni. Nu; ci un soldat,
un strain, un om pe care-l avusese un an in frontul companiei...
Asa vroia ofiterul sa-si inlature mahnirea, dar nu putea. Gandul
celalt, cel ce izvora fara voia lui, acela ii reimprospata alte
lucruri. Isi aducea aminte cum, in cutare zi de mars, pe o arsita
dogoritoare, ceruse apa la soldatii din pluton — mai nimeni
nu avea, iar celor ce le ramasesera cateva picaturi le pastrau
pentru setea lor de oameni truditi ce duc atata amunitie pe
dansii... Un singur om a intins bidonul, dar in asa fel ca
ramainea ascuns, parca intr-adins, dupa ranita camaradului din
randul intai. Cand i l-a inapoiat, a tinut bidonul aproape, silind
pe soldat sa se arate: era Stan Petre... Dar, in cutare noapte
ploioasa, in avanposturi, in manevra trecuta, cand a gasit in
cort un culcus de paie uscate, pregatit pentru o odihna mai
cumsecade! Tocmai tarziu afla, printr-o intamplare, ca tot Stan
Petre i le adusese... Il primise ca recrut in urma staruintei
fratelui sau, cornist al companiei, cu doi ani de vechime. Il
intrebase: „Vrei sa vii la mine, baiete?“ Recrutul isi apropie
repede calcaiele, isi scoase iute caciula si raspunse din toata
inima: „Vreau, cum nu, sa traiti, domnule sublocotenent...“
Ce voios era soldatul acesta. Numai sa-l fi privit, in marsuri,
mergand voiniceste, totdeauna zambind, si-ti trecea orice os-
teneala. Rar soldat si prieten credincios ca Stan Petre!... Acum
cateva zile, intrand dimineata in companie, ii iesi cornistul
inainte; cu glasul incet de lacrimi, ii spuse ca peste noapte
dusese pe frate-sau la spital. Il ese o caldura grozava,
vorbea intr-aiurea, iar doctorul, chemat, grabnic, spusese ca-i
tifos. De frica sa nu se imbolnaveasca si altii, il scosesera
repede din cazarma.
Il vazuse la spital, pe patul de chinuri, cu buzele arse, cu
fata supta, cu ochii stersi ce nu mai puteau cunoaste. Ieri, la
raportul companiei, caporalul de serviciu ii raportase ca

soldatul Stan Petre murise... Iar maiorul, om bun, dar cu toane,
nu ingaduise ca la inmormantare sa sune un alt cornist.
Intelegand ca nu va putea adormi, chinuit de ganduri si
amintiri, ofiterul se imbraca si, cu toate ca nu era nevoie,
pleca din nou la cazarma.
A doua zi incepuse sa ninga. Plutonul de parada venise si
se insirase in ograda spitalului, in fata odaii intunecoase ca
o hruba de beci. Un caporal si cativa soldati intrara inauntru.
Ofiterul facu semn cornistului sa se duca si el, apoi inainta
singur, intra pe usa ingusta, cobori cateva scari si ramase langa
perete. In mijlocul camarutei de piatra, pe o masa, Stan Petre
parea ca doarme usor, gata sa tresara la cel dintai sunet al
„desteptarii“, pe care nu mai avea sa o auda. De pe fata i se
dusese urma de zbucium ce ramane dupa o boala plina de
chinuri; in locu-i rasarise zambetul acela cuminte ce-l prindea
atat de bine.
La capatai ii plangea maica-sa, o femeie slaba, trudita de
munca, cu picioarele goale pe o vreme ca aceasta de inceput
de iarna. Mai incolo, un frate al ei, cu decoratiile razboiului
pe piept. Cand batrana vazu pe celalt baiat, pe cornist,
incepu sa boceasca in gura mare:
— Mi l-o luat Dumnezeu si m-o lasat numai cu tine! Baietul
mamei, baiet.
Iar batranul cauta s-o linisteasca:
— Taci, Marando, asa a vrut Cel de Sus. Apoi veni langa
ofiter, se opri la o parte si spuse: „Sa traiti, domnule subloco-
tenent, nu va suparati, asa-s femeile, mai slabe.“
Cu doua zile inainte, se daduse ordinul de zi prin care Stan
Petre era facut fruntas. Doi dintre camarazi ii cusura, pe
manecile tunicii, galonul impletit din matase: pusesera mana
de la mana si-l cumparasera. Si deodata unul baga de seama
ca numai cravata ii lipsea fruntasului Stan Petre; cornistul isi
desfacu repede cravata lui si o infasura usor la gatul fratelui
sau. Iar maica-sa, cu degetele ei groase, de-abia ii atinse
fruntea si-i aseza capul pe perna:

— Asa, sa nu se loveasca, dragul mamei.
Preotul sluji putin, apoi patru soldati asezara sicriul pe
o nasalie si-l scoasera afara. Soldatii se descoperira.
Ningea des, cu fulgi mari, ce cadeau ca niste flori albe
de cununie. Preotul trecu inainte, apoi veneau cei ce
purtau nasalia, cei doi batrani, ofiterul si plutonul. Plecara
in bocetele mamei.
Ofiterul privi pe cornist. Il vazu ca duce cornul la gura,
ca sta cateva clipe fara sa poata suna, apoi auzi un scancet
ce se schimba intr-un hohot de plans si, deodata, ca un strigat
de durere, cantecul de ingropare al ostasilor strabatu aerul.
Si-n clipa ceea i se paru ca aude un sopot inabusit in randurile
soldatilor din urma lui, vroi sa priveasca inapoi, dar nu putu,
caci lacrimile ii napadira in ochi; inclina capul pe piept si
incepu sa planga.