FRUNZELE SI RADACINA
Intr-o zi de vara, lina, calduroasa,
Raspandind in vale umbra racoroasa,
Frunzele pe arbor vesel dantuiau
Si cu zefirasii astfel se sopteau:
— Dulce e viata frunzelor, cand ele,
De roua lucinde, mandre, tinerele,
Lumea inverzesc
Si o racoresc.
Calatorul pacinic, obosit de cale,
Oricand se arata in a noastra vale,
Sub arbor el sta
Repaos de-si da.
Mandre fetisoare locul vin sa prinda,
Vrand la umbra noastra hora sa intinda;
Si cel pastoras
Le canta de jale-n al sau fluieras.
Iar de primavara, chiar privighetoarea,
Cantareata vaii, cea fermecatoare,
In desimea noastra mult s-a rasfatat
Si ne-a tot cantat.
Apoi cand romanul doina hauleste,
El pe frunza verde intai o numeste;
Insisi zefirasii, voi ne leganati
Si ne dezmierdati.
— Dar spre neuitare,
Nu se cade oare
— Frunzelor le zise un glas din pamant —
Despre radacina vreun bun cuvant?
— Cine-i radacina? Si cum de cuteaza
Cu noi sa se certe, cand nici se-nsemneaza?
Frunzele pe arbor zise vajaind,
De ciuda plesnind.
— Radacina face arborul sa creasca
Si peste tot anul frunza sa renasca —
Le raspunse ea.
In alt chip fiinta voi nici ati avea.
Sa tineti dar minte
Aceste cuvinte:
Viata vegetala,
Viata sociala,
Totului atarna
De la radacina.
Autor: Povesti
Poezia FRUNZELE SI RADACINA de Povesti
|
