FURNICA
O furnica
De soi mica,
Iar de inima prea mare,
Adusese furnicarul intr-o nespusa mirare,
Caci, precum al ei istoric lumea au incredintat,
Ea purta graunte intregi de orzul cel mai mascat.
Era inc-acea furnica
Si la razboaie voinica:
Unde viermisor vedea,
Se repezea si-l prindea.
Chiar paingul cu atatea sabii, coase, inarmat,
Al ei ac de biruinta intr-o vreme au cercat.
Dar furnica, ca si omul, cu dorinti nesatioase,
De-a furnicarului slava prea curand se dezgustase.
— La targ — zise ea odata —
Ma duc lumea sa ma vada
Si oamenii sa se miere
De vestita mea putere.
Si asa, prea ingamfata,
Intr-un mare car de fan ea s-au catarat indata;
Au ajuns la targ, dar ah! ce cumplita lovitura
Mandriei sale vazura.
Caci nici unul dintre oameni la furnica nu cata,
Cand puterea sa-si arate, ea minunt nu inceta
Si, cu toata-a ei silinta, betisori de fan tragea
Sau vreo musca natarauca prinzand, iute impungea.
Dar in sfarsit obosita de zadarnice cercari,
Cainelui de langa car, au zis: “Draga, nu te mieri
De-a oamenilor prostie?
Vezi-i cum nici nu se uita, orbi sunt pentru fapte mari;
Fiescare cu a sale: cand la noi in furnicari
Toata furnica ma stie.”
Sunt si oameni ce viseaza
Ca universul intreg de dansii se minuneaza;
Dar in furnicarul sau, ei numai cat figureaza.
Autor: Povesti
Poezia FURNICA de Povesti
|
