Poeziile.com - Home

  Parola? Creare album poezii
Poetii clasici ai literaturii romane Poezii frumoase pe teme Poeti membri ai clubului poetilor tineri Poeziile mele


 
Poetul zilei
Ion Stratan
(1955 - 2005)

16 Poezii

Poezia de azi

Cornul de aur al baiatului
de Mircea Ivănescu
scena de dimineata cornul sunand departat,
prin hatisurile albastrii, chemarea la vanatoare glasul

Citeste Poezie completa
 

 

 

Ghicitori
Povesti
Top 40 poeti
Top autori

 

   
Cautare avansata



































FURNICA

Vezi toate poeziile din albumul Povesti
de Emil Garleanu
In mahalaua Tatarasilor toti il cunosteau pe Ion Cuhulea.
Nascut si crescut acolo, traind cincizeci de ani in sir numai
pe locul acela, nici nu putea fi altfel. Copiii, de la varsta de
sapte ani, cand prindeau sa invete carte, pe langa scoala, mai
stiau unde-i biserica si casa lui Cuhulea; iar biserica era mai
greu de nimerit decat casuta mosneagului. Dintr-un bordeias
prizarit, locuinta Cuhulestilor la-nceput, astazi mosneagul
cladise, din munca lui, patru odaite, cu peretii imbracati pe
dinafara intr-o perdea de iedera care flutura la cea mai mica
bataie a vantului, ca un fald de steag. Si cum era pe un varf
de damb, din orice parte a Tatarasilor puteai privi drept in
ograda lui Cuhulea.
La inceput Cuhulea a fost paracliser un sir intreg de ani,
apoi, la batranete, s-a lasat, si acum statea sa se odihneasca.
Om scurt, ciolanos, purta mustatile rase si, cum era span, mai
nu i se cunosteau nici sprancenele. Numai ochii albastri si
totdeauna speriati imprastiau ceva neobisnuit peste fata lui.
Era morocanos, rar intra in vorba cu cineva, si atunci doua-
trei vorbe de schimba, atata, in portita, apoi repede se tragea,
ca ariciul, in ograda lui. De cate ori treceai pe la dansul, il
vedeai, printre parmaclac, stand pe varful picioarelor, privind
vreo floare din gradina, sau la vreo gaina ce scurma. Asta era
patima lui Cuhulea: sa priveasca, sa se uite cu de-amanuntul
si indelung la cate ceva — patima omului care traieste singur
si are ragaz sa vada si sa gandeasca.
Statea ceasuri intregi in fata unui trandafir sau a unei
garoafe. Stia fiecare floare cand s-a desfacut din boboc si
aproape vedea crescand orice tulpina din gradina lui. Urmarea


cu ochii lui rotunzi toate vietatile din ograda: stia ca gaina
Bogheta nu se oua la un loc cu celelalte, caci o pandea Sura,
o nadoleanca pestrita la pene, si o ciupea de creasta pana i-o
insangera, de aceea o lasa sa se oua langa gard, intr-o tufa de
brusturi, iar iarna, in pod, dupa horn. Cunostea pricina dusma-
niei dintre cainele lui si cel al vecinului. Nu era frunza care
sa cada, nu era creanga care sa se usuce, fara ca mosneagul
sa nu se intrebe si sa nu cerceteze cum si ce fel se intamplase
lucrul.
Si din pricina asta ii stiau cu toti de frica. Mai cu seama
de la intamplarea cu banii lui Almasu. Acestuia i se furase
niste parale, — tot ce stransese si el o viata intreaga, vreo
doua-trei sute de lei. S-a plans bietul om la toti si atata era
de amarat, c-a venit si la Cuhulea sa-i spuie. Cuhulea l-a
ascultat si pe urma i-a vorbit asa, ca din senin:
— Stii ca pe Arghir l-am vazut cumparand ieri o gaina?
Almasul ramase cu gura cascata: ce-i vorbea el, si ce-i
raspundea mosneagul? Dar acesta adauga:
— Si de ziua lui a facut chef strasnic.
Cum Almasu statea tot ca picat din cer, Cuhulea dadu mai
de-a dreptul:
— Da, cand mananci o viata-ntreaga bors cu stir si sai
deodata la ciorba de gaina Apoi se lepada: Da, eu nu zic
Numai ti-am spus, ca omul, daca are ochi, trebuie sa vada.
Pagubasul a-nteles, a cercetat si a gasit ce mai ramasese
din bani la Arghir.
Intr-o vara, cum batranul urmarea cu privirea o ganganie
iesita la lumina, ca sa vada la radacina carei flori si-o fi avand
cuibul si sa i-l starpeasca, il striga la zaplaz un baietan, unul
Ilie Trasnea, scriitoras la perceptie:
— Mos Cuhulea, mos Cuhulea!
Mosneagul nu se misca, dar, la urma urmei, dupa ce dete
de locul ganganiei, intoarse capul si intreba:
— Ce-i?
— Apoi Da! ti-as vorbi ceva.


— Zi!
— Vin-aici!
— Ei! ca multe-ti mai trebuie!
Si batranul cobori incetisor pana langa baietan.
— Ce-i?
— Mos Cuhulea, ti-as spune ceva, da’ Sa nu te superi.
— Da’ zi odata, baiete.
— Uite ce-i: pe Smaranda, pe vara-mea, iar a alungat-o
barbatu-sau. A batut-o si-a gonit-o din casa. Sfatuieste-l si
dumneata, mos Cuhulea, poate-o primi-o, c-a batut-o de-
geaba.
Cum vorbeau asa, numai iata si femeia, Smaranda. Si, cum
auzise cele cateva cuvinte din gura, isi duse pestelca la ochi
si incepu sa spuie, printre sughituri de plans:
— Degeaba; ca nici moarta nu-i mai intru in casa. Dupa
ce-si sterse ochii, ca sa dea loc celuilalt rand de lacrimi, urma:
Mai bine m-oi vari sluga undeva, sa-mi castig o bucata de
paine, s-o pot manca fara batai Iaca, te-oi sluji pe dumneata,
mos Cuhulea. Zau te-oi sluji, numai pe mancare.
Mosneagul tresari, masura femeia din cap pana-n picioare,
ii privi rochia si i se paru curata; polcuta parca nu-i era prinsa
in ace, ca la cele lenese, era incheiata in nasturi; in picioare,
pantofi.
Repede, ca intr-o sclipire, ii trecu pe dinainte batranului
toata viata lui de singuratic.
Trebuia sa se gandeasca.
— Uite ce e, zise, in sfarsit, vino maine pe la mine, si-om
vedea, om vedea
Baietanul si femeia plecara, iar batranul se duse in casa,
lua un cutit si se intoarse in gradina, sa sape la tulpina
rozetei unde se dusese chiftirita. Cum sapa, nerabdator sa
dea mai repede de jiganie, deodata isi aduse aminte de
femeie. Si, cum dezgropa tarana, asa isi dezgropa in minte
trecutul lui, viata lui singuratica, petrecuta aici, intre cativa
pereti. Da, era batran, se simtea mai slab, i-ar fi prins bine


tovarasia unei fiinte; si, totusi, cand se gandea sa mai
amestece inca pe cineva in treburile si in mersul traiului
zilnic, parca se cutremura. De cand era pe pamant, isi ducea
rostul singur; de ce s-ar lenevi tocmai la sfarsit? Dar lacrimile
femeii ii muiau inima
Dadu de cuibul chiftiritei, intr-o impletitura ca de calti,
tocmai la radacina florii. Din cuib iesira repede doua gan-
ganii, pe care Cuhulea le rostogoli cu limba cutitului in pahar.
Si se gandi: daca si uraciunile astea traiesc impreuna si se
pot intelege, adica de ce n-ar incerca si el, ca-i om cu
judecata intreaga, putand apropia ce-i bine, inlatura ce-i rau.
Apoi se uita in pahar. Sa le omoare? Se cutremura de scarba.
Strabatu ograda, deschise portita din fund si, iesind pe locul
pustiu de din dosul casei, se duse pe marginea rapei si arunca
ganganiile in fundul ei.
— Asa!
Apoi mai meremetisi un perete, inchise pasarile mai
devreme si, fiindca simti un junghi in dreapta, se culca cum
inserase. Peste noapte ii fu cam rau. Avea fierbinteala. Se
scula, bajbai pe intuneric, sa caute o lamaie, sa-si faca
limonada. Vorbea singur:
— Daca ar fi cineva sa ma ingrijeasca, nu m-as nacaji asa.
Pentru intaiasi data ii venise gandul acesta. De cand stia
ca ar putea sa aiba un ajutor, parca ii mai slabise hotararea
de pana acum in viata.
A doua zi dimineata, cand veni femeia, o intreba:
— Da’ barbatu-tau ce-o sa zica?
— Ce sa zica?
— Il ai cu cununie?
— Nu.
— Apoi atunci ramai, sa fii femeie la locul tau, sa-ti vezi
de treaba, si-o sa fie bine.
Intr-o luna de zile, Smaranda se deprinsese si cu casa, si cu
pasarile, si cu florile — cu toate obiceiurile stapanu-sau. Cum
stia putina carte, ii tinea socoteala de cheltuielile zilnice; iar


drept rasplata purtarii acesteia, Cuhulea o punea cu el la masa.
Se deprinsesera asa de bine unul cu altul ca toate
treburile erau pe mana femeii, iar mosneagul isi vedea numai
de florile lui.
Intr-o seara, cam dupa vreo opt luni, cum stateau in
cerdac, batranul ii vorbi rar, asezat:
— Asculta, Smarando! Tu esti femeie harnica si buna. Mi-ai
ingrijit casa, si pe mine, si m-ai multumit totdeauna. Ca si mine,
n-ai pe nimeni in lume. Eu is batran, maine-poimaine ma duc.
Cui ramane tot ce-am agonisit?
Femeia privea drept inaintea ei; parca intelegea ce avea
sa urmeze in vorba batranului.
— Cui raman toate astea? Ti le-as lasa tie da’ vezi, ca
sa fie in regula toate, ar trebui sa-mi fii nevasta, si sunt
batran iar lumea isi bate joc de oameni Ai vrea?
Femeia raspunse scurt, cuvantul pregatit mai dinainte:
— Da.
Spusese vorba asta ca oricare alta, o vorba care ti-ar fi adus
un pahar cu vin cand ti-e sete de apa, o frunza cand ai vrea
o floare, si totusi o vorba care, orisicum, multumeste, cel putin,
daca nu poate da fericirea.
Cand auzira tatarasenii ca se insoara Cuhulea, multi au
ras, altii au dat din umeri — nu era treaba lor —, iar unii i-au
dat si dreptate. Nunta s-a si facut intr-o duminica, acasa, numai
cu popa, cativa oameni si varul Smarandei. Si a trecut si asta;
lucrurile au intrat iar in vadul lor.
Nimic nu se schimba in casa lui Cuhulea; atata doar ca
in locul odaii de culcare a Smarandei se facu un fel de
sufragerie. Protivnic obiceiului de pana acum, la masa venea
de doua-trei ori pe saptamana varul femeii. Cum toata gos-
podaria era in mainile Smarandei, batranul se plimba de colo
pana colo, uitandu-se cu de-amanuntul, cum avea obiceiul,
la toate. Smaranda parca mai intinerise, si schimbarea aceasta
nu scapase ochiului barbatului ei. Intr-o luna se inviorase.
Cuhulea simtea o bucurie ascunsa, de care nu-si dadea bine


seama; era multumit ca putuse sa miste ceva in sufletul
amarat, odinioara, al femeii.
Intr-o seara, era prin august, Cuhulea intarziase la vie, un
petic de vie ce avea la deal, nu tocmai departe; baietanul,
varul Smarandei, ramasese sa manance cu dansa. Si cum da
sa se duca, se scula in picioare si se apropie de nevasta lui
Cuhulea:
— Zi, tot nu vrei?
— Nu.
Flacaul o apuca de umeri si o intoarse bine spre el:
— Uita-te la mine. Nu?
— Nu.
— Ei, asta-i!
Si se apleca repede si saruta femeia apasat pe buze.
Femeia nu s-a ferit; varu-sau s-a dus, iar dansa a ramas
cu capul in maini, ca ametita. De mult se impotrivea patimii
acesteia, dar vedea bine ca se sfarsise, trebuia sa cada,
tocmai acum, cand isi legase viata in fata lui Dumnezeu
de un altul.
Pe drum, baietanul se intalni cu batranul. Ca si cum s-ar
fi stiut vinovat fata de el, il ocoli. Cuhulea baga de seama.
De altfel, mai demult parca purtarea tanarului astuia nu-i cam
placea. Cand intra in odaie, gasi pe Smaranda tot asa, cu fata
in palme.
Se duse repede langa ea, o mangaie:
— Ce ai, Smarando, ce ai?
Se uita drept in ochii ei si o vazu plansa. Ii spuse deodata:
— Asculta, ti-a adus vreo veste rea. Sa stii, sa nu-l mai
vad pe aicea. Sa nu-l mai vad. Nu-mi place purtarea lui!
Femeia tresari, se ridica repede, isi dadu parul in sus, pe
frunte, si schimband vorba:
— Ce mai e pe la vie, mosule?
Tot „mosule“ ii zicea lui Cuhulea.
Batranul, caruia de mult inca nu-i mai placea sa-i zica
astfel, se hotari sa-i spuie, dar se opri indata, rusinat.


Iarna trecu repede; primavara se pregatea sa aduca iarasi
„mosului“ bucuria florilor.
Lucrurile nu suferisera alta schimbare decat ca Ilie Trasnea
venea acum mai rar, ca-i spusese Smaranda. Iar in urma
batranul i-o taiase de tot:
— Ia asculta, omule, casa n-ai? N-ai si tu ce munci?
Baietanul scrasni din dinti, se duse in odaie, chipurile sa-si
ieie o legatura, se uita pe fereastra, sa vada nu cumva Cuhulea
vine dupa el, si, zarindu-l tot acolo, plecat deasupra unui strat
cu flori, vorbi repezit Smarandei:
— De-acu nu mai pot veni pe aici. Si o lua in brate. Apoi,
cu glasul stins: Vino tu pe la mine.
Femeia se zbatea; zise:
— Nu pot.
— Sa vii!
Femeia tacu, si baiatul iesi pe poarta ca o furtuna
Odata, stateau afara, in fata casei, pe o banca; Cuhulea
isi aduse aminte:
— Smaranda! n-am pus farmatura de paine furnicii mele.
Si pleca in casa. De o saptamana in sir, o furnica venea
pe masa alba de lemn sa-si caute hrana. Intai si-ntai, cand o
vazu fugind cu piciorusele ei marunte pe lemnul geluit curat,
Cuhulea, temandu-se ca au navalit furnicile in dulceti, se
repezi la dulap.
Acolo nu vazu nici una, si cum se intorcea s-o prinda s-o
zvarle afara, baga de seama ca furnica umflase o farmatura
de coaja si o ducea grabita spre ascunzatoarea ei. Mosneagul
o lasa atunci si o privi pana se facu nevazuta, cu coaja cu
tot, sub fata mesei. A doua zi o vazu din nou, cautand iute,
miscandu-si cele trei bucati ale trupului ei, ca trei margele
insirate; dar fiindca masa era stearsa, Cuhulea ii zvarli el o
bucatica de miez. Furnica o lua si se duse. A treia zi chema
si pe Smaranda sa vada lucrul acesta si, de o saptamana in
sir, in fiecare zi, dimineata si seara, hranea gangania. Asta-seara
o uitase.


Cand se intoarse din nou in cerdac, Cuhulea zambea
multumit; zise:
— Ma astepta!
— I-ai dat?
Batranul se pleca, si-n taina:
— Ghici ce?
— Ce?
— Cozonac, cozonac.
Si prinsera sa rada!
Peste doua zile venea Pastele. Era cald si-o seara linistita.
Departe tare, dealurile viorii pareau ca se topeau in aer,
si-ncetul cu-ncetul nu se mai zarira. Se lasa noaptea.
Zarzarii inflorisera, si mirosul florilor lor, mirosul rozetelor
si-al zarnacadelelor se imprastia adormitor. Femeia se gandea
cu multumire la viata ei tihnita, alaturea de omul acesta
batran, care se purtase pana acum cu dansa ca un tata. Si
totusi parca-i venea sa planga. De ce? In pieptul ei simtea
asa ca un val care se ridica repede de la inima spre gat,
spre sufletul ei, si o chinuia parca, o inabusea. Si cum isi
apasa pieptul fara de voie cu mana, lacrimile ii izvorara din
ochi si incepu sa planga cu sughituri.
Batranul se repezi spre dansa. Ii lua capul in maini, il alinta
ca pe al unui copil, o legana, de mahnire:
— Ce ai? Ce ti-e, Smarando? Ti-e rau? Esti bolnava cumva?
Femeia raspunse printre suspine:
— Nimic, nu-i nimic. Nu stiu de ce m-am inecat, deodata.
Apoi au ramas tacuti
Smaranda tanjea. Batranul nu-si vedea capul. Nu stia ce
are femeia. Aduse un doctor, acesta se uita zambitor la
amandoi si-i incredinta ca nu-i nimic:
— Boalele astea isi gasesc leacul.
Cuhulea cumpani vorbele aceste; apoi, in mintea lui,
deprinsa sa apropie si sa cantareasca toate, parca se facu
lumina. Puse in legatura indepartarea lui Ilie cu tanjirea femeii.
Oare nu se iubeau? Si-ntaiasi data isi dete seama ca-n sufletul


lui era ceva mai mult decat iubirea unui tata. O iubea. Lui
Cuhulea ii era parca rusine sa se gandeasca la asta, isi
banuia singur, aduna atatea dovezi potrivnice ca sa-si scoata
din minte credinta asta, si totusi sufletul iesea biruitor. O
ciuda grozava il e impotriva slabiciunii lui si-mpotriva
lui Ilie.
In seara aceea se plimba mult, singur, prin ograda, pana il
striga nevasta:
— Mosule, e racoare. Intra inauntru!
Intr-o zi Smaranda se dusese dupa niste targuieli si nu se
intoarse decat seara, tarziu. Batranul o asteptase neastamparat,
in poarta, si cum o vazu:
— Unde-ai fost?
— In targ.
— De-atuncea? De la pranz? Hm!
Si din clipa aceea batranul o urmari aproape pas cu pas.
Intr-o duminica erau amandoi in gradina, Cuhulea cu florile
lui, Smaranda la parmaclac. Cum curata o rozeta de cateva
frunze uscate, mosului i se paru ca nevasta-sa vorbeste cu
cineva. Intoarse capul — era Ilie; baietanul, vesel, il striga:
— Ce faci, mos Cuhulea?
Iar femeia se departa repede si o lua spre casa. Batranul
mormai:
— Bine!
Apoi intoarse spatele. Dar lasa stratul cu flori si veni si
el in odaie. Cand intra, i se paru ca femeia, care nu se
asteptase sa-l vada, facuse o miscare de mirare. Zapacita,
Smaranda incremeni la capatul mesei unde o gasise. Batra-
nul o intreba:
— Ce faceai?
Femeia ramase o clipa fara sa raspunda, apoi, aruncandu-si
ochii pe masa:
— Uite, ma uitam ca a iesit iar furnica.
Batranul crezu; incepu sa priveasca si el. Furnica sta in
mijlocul mesei, cautand parca farmatura obisnuita.


Smaranda iesi sa-si vada de treburi, iar batranul rupse o
bucatica de miez si-l arunca. Apoi se uita cu mare bagare de
seama. Furnica apuca farmatura si incepu sa o traga, ca pe
celelalte, spre capatul mesei. Atunci, absorbit in urmarirea ei,
cauta sa vada unde o sa se duca. Furnica se cobori, usoara.
Cuhulea se lasa pe varful picioarelor sa se uite, si deodata
ochii i se oprira pe un petic de hartie strecurat intre fata de
lemn si stinghia ce lega picioarele mesei. Batranul uita
furnica, trase hartia mototolita, varata repede, la intamplare,
in ascunzatoarea ei, isi lua ochelarii si se duse langa fereastra
sa citeasca:
„Te-am asteptat iar joi. De ce n-ai venit? Pandeste mos-
neagul cand s-o duce la vie. Ori ti s-a facut mila de el?“
Scrisoarea era de la Ilie, ii cunostea scrisul. Batranul incepu
sa tremure, apoi cazu, moale, pe scaun. Vrasazica, nu se
inselase. Se iubeau. Atuncea, cand a intarziat, dansa la Ilie
fusese. Si acum a fost de ajuns numai o clipa ca sa-i strecoare
biletelul. O ura grozava il e impotriva omului aceluia
care-i adusese femeia aceasta in casa si care acuma ii sfarama
viata. Cine-l pusese sa o ieie, sa o culeaga de pe drumuri?
Smaranda intra. Cand vazu pe mosneag stand pe scaun,
la capatul mesei, se uita ingrijata.
Cuhulea incepu, inecandu-se parca:
— Smaranda, o sa ma duc la vie.
Femeia se prinse, intreba grabita:
— Cand, mosule?
Batranul se scula, cu ochii rataciti.
— Astazi, ca sa te poti duce mai degraba la Ilie.
Femeia incremeni. Dar furia e pe batran. Se repezi
la nevasta-sa si o apuca de maini, strangandu-i-le:
— Astazi, astazi, acuma, ca sa te duci la Ilie. Auzi? Ai
ascuns hartia, dar am gasit-o. Mi-a scos-o Dumnezeu inainte
Hai, du-te la Ilie al tau.
Smaranda cazu in genunchi.
— Mosule!


Dar batranul o lovi, racnea ca scos din minti:
— Sa te duci din casa mea. Sa te duci! Si incepu s-o
imbranceasca: Acum, in clipa asta chiar.
Femeia se pravali pe podele, batranul o impinse deznadajduit
spre usa:
— Afara, afara! Ticaloaso!
Cand se dezmetici bine, se trezi singur. Smaranda se
dusese. Cuhulea rataci prin toate odaile, cautand. Ii venea
sa mearga sa o aduca, s-o ierte. Si iarasi se infrana. O rusine
il e: ce va zice lumea? Apoi deznadejdea il dobori.
Seara se lasa rece. Se culca imbracat. Adormi repede si
avu vise grozave. Parea ca dupa un drum lung si greu, ostenit,
se asezase la poalele unui munte. Un munte negru, fara fir
de iarba, fara un copac. Si cum privea spre inaltimea intu-
necata de pamant, deodata aceasta incepu sa se clatine, sa
se miste. Fiecare bulgare de tarana prindea viata, misuia in
gramada inalta pana la cer. Si, ca prin farmec, milioanele
de fire de tarana se revarsara, imprastiindu-se potop imprejur,
acoperindu-l, inabusindu-l si pe dansul cu desavarsire. Apa-
randu-se, cautand sa scape, de-abia atuncea baga de seama
ca toate acele erau furnici. Se trezi ingrozit.
Se odihni putin pe marginea patului. Apoi se duse de
deschise fereastra. Aerul rece al noptii il dezmetici; intreaga
intamplare i se desfasura in minte. Si gandul i se opri cu
indaratnicie la furnica aceea care-l pusese pe urma nelegiuirii
femeii lui.
O ura nebuneasca il prinse impotriva ganganiei care fusese
trimisa, ca un duh rau, sa-i tulbure linistea. Se scula si se duse
langa masa.
Dimineata isi varsa lumina prin ochiurile geamurilor.
Batranul astepta cu ochii mari, ca-n preajma unui dusman.
Si deodata, in raza de soare ce se asternea pe masa, colo,
in capat, zari furnica alergand usoara, sa-si caute farmatura.
Batranul se scula in picioare, ridica palma si, cand gan-
gania se opri, iscoditoare, in mijlocul mesei, Cuhulea isi repezi


mana cu atata putere, ca se clatina sticlaria pe polita. Sub
lovitura grozava, furnica se facu una cu lemnul. Apoi, ratacit,
Cuhulea umbla printre niste lazi, gasi o franghie si trecu in
camara.
Tocmai spre seara, Smaranda veni sa-i cada in genunchi,
dar din prag baga de seama ca in usa camarii se vedeau
picioarele batranului, pana la genunchi, atarnand in aer. Si,
ingrozita, se repezi in ograda:
— Sariti, ca s-a spanzurat mosul!


Pune poezia FURNICA pe pagina ta


Adauga link pe pagina web a site-ului tau.






Poezii despre:
Primavara Toamna Iarna Iubire Bucurie Viata
Flori Boala Singuratate Frica Scoala vezi mai multe

Politica de confidentialitate





Copyright 2019 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani