GANDACELUL

la bulgarul de aur, din care credea ca se desfacuse: o saritura,
— sau o vedea el ce-o face.
Atunci se misca din nou si, dupa ce trecu peste un graunte
de piatra cat un munte si cobori dincolo, se trezi la radacina
crinului. Se odihni o clipa, apoi la drum, baiete! Mai intai se
rostogoli de pe tulpina lucie de cateva ori in tarana. Vazand
asta, se ridica pe piciorusele dinapoi si, fara sa stie pentru
ce, cu cele dinainte isi facu, mosnegeste, cruce. Pe urma
incerca din nou si vazu ca poate. Luciu i se paruse lujerul
crinului, si cand colo avea atatea adancituri, atatea ridicaturi:
vai, dealuri. Dar ce mireasma se revarsa de sus!…
Si-a mers voinicul, a mers. Mult sa fi mers. Se uita in jos
si-l prinse ameteala. Privi in sus si se cutremura. Ce, nu facuse
nici un sfert din sfertul drumului! Puterile ii cam slabisera, dar
nu se lasa. Inca vreo cativa pasi, si ici, deasupra, parca se
intruchipa o frunzisoara latareata, ca o prispa. Acolo o sa se
odihneasca. Si iar purcese la drum; si umbla, si umbla, baiete;
de-abia ajunse. Iar cand a poposit, ud de sudoare, ca parea o
picatura de roua, bulgarele de aur scapatase de amiaza. Si
voinicul privi iar in sus. Privea in sus si nu-si credea ochilor:
zile, saptamani, luni avea de umblat. Si cat era de hotarat si
de vanjos drumetul, nu-si putu opri un oftat:
— Uf! ca mult mai am de suit, Doamne!