GAZA

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

de Emil Garleanu
Calul suia din greu dealul. Nadusise. Mustile il necajeau, iar
zabala ii ardea gura. Dadea mereu din cap, sa-si largeasca
darlogii, pana ce calaretul ii lasa cu totul slobozi. Acum mergea
cu capul in pamant, cu coama imprastiata in tot lungul gatului,
cu buza de jos spanzurand, cu mijlocul frant. De sus cadeau
razele soarelui ce-i strabateau prin par si-i besicau pielea. Dealul
se urca rotunjit, ca un san, iar marginile lui se pravaleau repezi,
scufundate, acoperite de alunisuri. Unde si unde, cate un stejar
se ridica din fundul prapastiei, deodata, manios parca, dar varful
lui ramanea mai jos de inaltimea soselei albe, ca un drum de
moara, inecata de colb la cea mai mica adiere de vant. Calul
se opri cateva clipe, sufla puternic, apoi o smuncitura a fraului
il sili iar sa porneasca. In sfarsit, mai facu cei cativa pasi de
ajunse pana in varful dealului. Calul ridica putin capul. Drumul
se intindea neted, coborand prin mijlocul padurii, care incepea
sa arate mai deasa, mai batrana. Tocmai in fund, targul sticlea
in soare, crucea bisericii strapungea seninul, in razele soarelui
parea ca palpaie si dansa ca o flacara. Un vantulet racoros ii
infasura gatul si crupa ca intr-o panza uda. Isi incorda muschii
si-o lua in trap. Deodata, rasarita ca din pamant, o trasura trasa
de doi cai mari, negri, zbura pe langa dansul. Calul de-abia putu
sa prinda scanteierea tintelor de argint in care erau batute
hamurile. Trecerea celor doi telegari ii dadu si mai mare putere.
Apoi targul se arata din ce in ce, si calul, care mai venise o
data, intrezari parca grajdul mic unde il asteptase, atuncea, ieslele
cu fanul proaspat. Era racoare, nu se gasea macar o ferestruica
prin care sa strabata caldura cat de cat. Si-n fata lui i se paru ca
se ridica deodata, in fund, o iesle mare-mare, in care un cal,

doi, o suta mananca strasnic din iarba coapta si ca pentru dansul
e un locusor mic deoparte. O sa incapa tocmai bine.
Lovitura unei vergi il facu sa tresara. Pana la targ nu era
mult. Vantul iar se curmase, padurea pe margini statea
incremenita, arsa. Cei din urma copaci ramasera in urma; la
dreapta si la stanga, campul, acoperit mai tot de lumanarica,
se intindea departe, pana la poalele muntilor intunecati. O
smuncitura a darlogului din dreapta il indemna sa ocoleasca
fara intarziere, trecu santul pe o podisca ce se indoia sub
greutatea lui; poticni, simti calaretul pravalindu-se pana peste
gat; o ploaie de lovituri il facu sa-si ia seama la mers. Campul
parca il mai inviora. Targul ramasese in urma, la stanga:
mergeau aiurea. Vedenia cu iesle se sterse, cele dintai casute
acoperite cu stuh, ale satului, se imprastiau printre ingraditurile
de nuiele. Cativa purcei fugira, guitand, din drum; un caine
se lua dupa el, latrand amarnic; o femeie se intorcea de la
fantana cu o tivga plina cu apa pe umar. La poarta tarinei
statura. Stapanul sau se cobori, deschise poarta, caci jitarul
lipsea, nu mai incaleca, ii arunca darlogii peste oblancul seii,
de-i incorda gatul, si porni pe jos. In mijlocul satului, langa
biserica, se opri. Ajunsese la crasma. Pe lavite, femei, mosnegi
si cativa copilandri stau cu pieptul peste masa, cu capul
sprijinit de mana, cu ulcelele dinainte.
Stapanul il duse din dos, langa un gard, si-i lega darlogii
de un par.
Calul ramase singur. Intoarse capul dupa stapanul care
plecase grabit. Primprejur nici un fir de iarba, de fan, nimic;
nici un jgheab cu apa. Dincolo de gard, o multime de
poloboace pline cu hustile borsului varsat din ele. Din alta
parte venea miros de otet. Spre crasma se auzeau glasurile
celor ce beau. In catina de alaturi vrabiile il asurzeau.
Frant de drum, inecat de colb, pleca in jos capul.
Deodata un zumzet usor ii lovi auzul si, in aceeasi vreme,
un fior il furnica in tot trupul. O gaza mica, obosita sa mai
zboare aiurea, ii nimeri intr-o nare. Calul se pregati sa sufle,

s-o goneasca, dar fara veste un miros de camp, de flori i se
imprastie pana in suflet si-l racori ca un izvor. Gaza isi
scuturase aripile pline de colbul de aur al florilor prin care
zburase. Calul o lasa, o simti cum iese si porneste, sprintena,
cu piciorusele marunte, in susul fruntii. Cu coada ochilor de-abia
o zari, si stralucirea ei ii aduse aminte de sclipirea tintelor de
argint de pe hamurile celor doi fugari. Apoi o vazu cum o ia
de-a curmezisul pe langa ochiul lui; o simti cum merge
deasupra pleoapei, infiorandu-l usor, cum i se ridica pe gat,
pe sub coama, cum se suie pana sus, langa ureche, si ramane
acolo, la umbra...
Multumit, calul isi apropie gleznele si dormiteaza.