A fost odata ca niciodata.
A fost odata un imparat si o imparateasa.
Zece ani au vietuit ei in casatorie si nu putura face si ei macar o starpitura
de copil. In cele de pe urma, imparatul porunci imparatesei sotiei lui, ca daca
intr-un an de zile de aci nainte nu-i va face un copil, sa stie ca paine si
sare pe un taler cu dansul nu va mai manca.
Daca auzi asa imparateasa, mult se
mahni in sufletul ei, caci traiau bine. Se puse si ea dara a cere sfaturi de
la vraci si vrajitori, de la moase si descantatoare. Lua tot felul de leacuri.
Cand, intr-o noapte, ce vazu se spaimanta. Se facea ca umbla pe o campie verde
si frumoasa. Pe acolo toate firicelele de iarba erau insotite, si doua cate
doua se incovoiau una catre alta si parea ca se saruta. Pana si flutureii umblau
tot doi cate doi. Visa si totusi credea ca este aievea ceea ce vede. Nu se bucura
mult de privelistea cea frumoasa, si iata ca un balaur, bala dracului, venea,
mare, spre dansa ca un vartej. Pasamite, el gonea o porumbita; aceasta, tremurand
ca varga, fugi in sus, fugi in jos, si, vazand ca n-are scapare de vrajmasa
fiara salbateca, se repezi si se ascunse in sanul imparatesei. Balaurul, vazand
una ca aceasta, se repezi si el asupra imparatesei. Dar imparateasa dete un
tipet si se destepta. Ii sarise inima de frica si-i tremurau toate carnurile.
P-aci, p-aci era sa si lesine. Spuse imparatului pocitania de vis, si ramase
si el inmarmurit de groaza. A doua zi se simti ingreunata si peste noua luni
de zile nascu o bunatate de copilas de dragulet.
Bucuria ce fu la curtea imparatului
nu se poate spune. Se hotarara sa boteze pruncul.
Pe atunci se botezau copiii intr-o
fantana sub un munte. Si fiindca de catva timp se ivise niste talhari pe acel
munte, cari pandeau pe cei ce veneau sa-si boteze copiii si-i omora, strasnica
porunca dete imparatul ca sa puie oaste imprejurul fantanei, sa pazeasca si
sa apere pruncul, cand va fi sa se iveasca talharii.
Nu se multumi cu atat, ci mai porunci
imparatul de scrise pe niste pietre scumpe cate o slova; dupa aceea insira pietrele
si alcatui numele copilului. Acest sir de pietre nestemate il lega de gatul
copilului.
Astfel pregatiti, pleca imparatul
cu imparateasa sa-si boteze copilul, luand cu dansii si mai multi ostasi calareti
si inarmati.
Ajungand la poalele muntelui, le iesira
inainte talharii, si nici una, nici alta, incepura a da vartos. Imparatul trimise
pe imparateasa sa boteze pruncul, caci el va sta sa dea piept cu talharii, pana
se va intoarce ea. Imparateasa se supuse poruncei si pleca. Cand sa se intoarca
de la botez, veni pana la un loc; aci, stand si namaiauzind zanganitul armelor
si zgomotul luptei, ii dete un fier ars in inima. Atunci, nemaicutezand sa mearga
inainte, se intoarse inapoi si ascunse copilul dupa fantana, intrun stuf
de flori. Pasamite talharii razbise oastea imparateasca si o rapusese pe dansa.
Imparateasa pleca singura la imparatul.
Pe drum, cand ajunse la locul de lupta, vazu un baltau de sange si alaturi o
groapa mare unde erau ingropati oamenii imparatesti. Inchise ochii sa nu vaza
acea groaza si porni inainte, cand deodata se pomeneste cu doi talhari ca pun
mana pe dansa.
Dupa ce le spune cine este, talharii
o duse la capitanul lor. Acesta, cum o auzi cine este, fara judecata, fara nimic,
porunci sa o bage intr-o pestera parasita si sa i se dea cate un sfert de paine
si cate o cana de apa pe zi, pana ce s-o prapadi acolo.
Copilul ramasese in stuful de flori.
Dumnezeu, purtandu-i de grije, nu lasa nimic rau sa se apropie de dansul, care
putea sa-l vatame.
Prin preajma locului aceluia traia
un pustnic intr-o vagauna de munte. Acel pustnic avea o capra si el, dupa sufletul
lui. Ea venea totdeauna, spre a se adapa, la apele cele limpezi ale fantanei.
Intr-una din zile, pascand pe ici pe colea, se apropie de stuful cu flori. Cum
dete de copil, se puse langa dansul, incepu sa-l linga si sa-si apropie ugerul
de gurita copilasului. Acesta, cum simti, incepu sa suga si supse pana ce se
satura bine, si asa dor prinse capra de copil, incat o luna de zile nu se departa
de langa dansul.
Calugarul, vazand ca nu-i mai vine
capra, incepu s-o caute, si caut-o in sus, cauto in jos, capra nicairi.
Isi luase nadejdea de la dansa, cand intr-o zi se pomeneste cu ea. Pustnicul
o vazu, incepu s-o mangaie:
- Capra-tati! capra-tati! voind sa
puie mana pe dansa. Dar asi! unde e pomana aia?
Capra, tast! in dreapta, tast! in
stanga, se departa mereu. Calugarul dupa dansa. Daca vazu ca nu poate pune mana
pe ea, se intoarse in chilioara lui, facu o strachina cu tarate si incepu a
se lua pe langa dansa cu binele, tot strigand-o si mangaind-o:
- Capra-tati! Capra-tati!
Dar nici asa nu izbandi; caci capra
nici nu voia sa se uite la strachina lui cu tarate, ci tot inainte tragea sa
se duca. Pustnicul se lua dupa dansa, d-a minune, sa vaza unde se duce. Capra,
nici una, nici alta, merse drept, ca pe ciripie, la stuful cu flori, unde era
copilul, si se puse langa dansul, dandu-i sa suga.
Calugarul intra dupa dansa si, cand
o vazu, statu locului, temandu-se sa nu fie vreo naluca. Se inchina, facu rugaciunea
ca sa-l apere Dumnezeu de rele si sa piara naluca dinaintea lui. Asi! unde?
ce naluca sa piara? Caci ceea ce vedea el era aievea un copil frumos ca un ingeras.
Dupa ce se incredinta ca nu era ceva necurat, ba inca un copil botezat, de mila
catre omenire il lua, il duse la chilioara lui si-l puse in patuceanul sau.
Capra sari si ea si se aseza langa copilas. Vazand asta minune, calugarul o
lasa de-i dete tata pana ce se satura, apo lua copilul, il desfasa, il spala
si-l primeni cu niste rupturi de haine de ale sale. El citi margelele de la
gatul copilului si afla ca se numeste George si ca este fecior de imparat.
Dupa ce se mai mari, calugarul il
invata sa citeasca si sa scrie. Planse George si calugarul, cand muri capra,
de nu li se zvanta lacrimile de la ochi multa vreme. O ingropara ca pe oameni.
George se tangui mai cu foc de pierderea ei. El stia bine ca nu-l facuse capra,
dar o cinstea ca pe o mama, ca pe una ce-l hranise si-l crescuse.
Nu trecu multa vreme, si iata ca muri
si calugarul. Il ingropa George si pe acesta, cu toata evlavia. Apoi, dupa ce
mai planse si se mai tangui o toana, se hotari sa iasa la lume; caci nu-i mai
placeau locurile acelea, unde murise ma-sa si parintele sau cel duhovnicesc.
Apuca si el pe cararea ce o vazu mai
aproape si se lasa pe dansa a-l scoate oriunde va voi ea, dupa ce-si inchelbara
un rand de haine ca de urs, alcatuite din niste piei de vulpe ce gasi in podul
chilioarei, unde sezuse el cu pustnicul.
Merse ce merse pe acea poteca, pana
ce vazu ca copacii incep a se rari, apoi se cobori in niste campii cu fel de
fel de buruieni. Mai merse o bucata de loc si intra intr-o cetate.
Se ameti si se fastaci cand se vazu
incongiurat de o multime de lume, si-l asurzise zgomotul ce se facea in acel
oras. Mergea, si nici el nu stia unde se duce. Dupa ce-si veni in simtiri din
ameteala, isi tinu firea si, luandu-si inima in dinti, incepu a umbla, uitandu-se
prin toate pravaliile si mirandu-se de toate celea ce vedea. Se tinea lumea
dupa dansul ca dupa urs. Pasamite unde era imbracat ca neoamenii. Daca colinda
o mare parte din oras, ajunse la o fierarie, si acolo, vazand si buzdugane,
intra si ceru sa-i dea si lui o sabie si un buzdugan.
- Alege-ti de care poftesti, ii raspunse
negustorul.
Dupa ce alese un sabioi ce de abia
oamenii ceilalti il tinea in mana si un buzdugan naprasnic, voi sa plece.
- Plateste intai, baietas, si apoi
sa pleci.
- Ce va sa zica aceea sa platesc?
intreba dansul.
- Iaca sa ne tocmim, si sa-mi dai
bani cu cat ne-om invoi.
- Ce este aceea bani? mai intreba
el.
Negustorul, vazand ca are a face cu
ursul din padure, ii deschise capul si-l facu sa priceapa cum merg lucrurile
prin orase.
Se mira George deocamdata de toate
nagodele ce-i tot povestea negustorul; apoi, daca vazu ca n-are incotro, ceru
sa slujeasca fierarului pentru sabie si buzdugan.
Se invoira, deci, ca pentru aceste
lucruri sa slujeasca un an si asa se baga ucenic.
Iscusinta lui George ajunsese de poveste:
unde altii nu puteau face unele lucrari de fierarie nici in trei ani, el intr-o
jumatate de an lucra ca o calfa veche. Barosul cel mare pe carele nici trei
oameni nu-l putea ridica, el se juca cu dansul. Si toti se temeau de el.
Daca isi implini anul, se mai baga
pe un an, ca sa-i dea fier si carbuni sa-si faureasca el o sabie si un buzdugan,
dupa pofta inimii sale. Implinindu-se si acest an, stapanul porunci sa-i dea
fier si carbuni. Calfa cea mai mare, temandu-se sa nu-i ia locul, ii pusese
gand rau si cauta cum sa faca sa-l prapadeasca.
Ii spuse, deci, ca fier este destul,
dara nu sunt carbuni de ajuns, ci sa se duca la padurea neagra sa-si faca, caci
de acolo aduc si ei. Aceasta nu era adevarat. Acolo, la padurea neagra, se iscodise
o scorpie care omora pe oricine mergea in acea padure, si de aceea il trimitea
pre dansul acolo, ca sa se prapadeasca.
George nu stia de unele ca acestea.
El era cu inima curata si fara fatarnicie. Isi alese din pravalia stapanului
sau o sabie ramasa de la Novaci, pe care o pastra in pravalie ca pe un odor
din vechime, lua niste burduse mari pentru carbuni, facute din doua piei de
bivol si pleca sa-si faca carbuni in padurea neagra. Merse ce merse si, ajungand
la un sat, intreba ca incotro se afla padurea neagra. Cum auzira satenii, incepura
sa-si faca cruce si sa-si scuipe in san de frica. Apoi ii spusera toata siretenia
cu scorpia.
George le taie cuvantul si le zise:
- Daca nu voiti a-mi spune, incetati
cu astfel de parascovenii ce n-au seaman.
Oamenii, daca il vazura atat de intestat,
ii aratara drumul si-l lasara sa se duca unde il va duce oranda lui.
Ajungand la padure, taie cu sabia
o mare multime de copaci, din cari facu o gramada de nu-i putea da nimeni de
seama si ii puse foc.
Stand pe langa foc, simti ca un oarecare
lucru, un fel de sorbitura il tragea si il tot misca din loc; se intoarse; cand,
ce sa vezi? unde venea, mare, vericule, asupra lui nabadaioasa de scorpie, si
tot sugea vazduhul, ca sa traga intr-insa si pe bietul George. Acesta, cum vazu
ce placinta i se pregateste, infipse sabia in pamant, se propti intr-insa si
ramase neclintit. Astfel astepta el si priveghea sa vaza ce are sa i se intample.
Scorpia, cum veni, dete cu coada si risipi focul, apoi se repezi asupra lui
George ca sa-l soarba pre el. Voinicutul de George unde smuci odata sabia din
pamant si, mai iute decat ai gandi, o aduse si taie in doua scorpia.
Apoi se lua dupa dansa, care fugea
catre scorbura unde vietuia, si, ajungand-o, ii taie capul. Atata sange mohorat
curse din spurcaciunea de scorpie, incat se alcatui o balta.
Cand era sa se intoarca intr-ale sale,
deodata auzi un grai dulce care ii vorbea sii zicea pre nume.
Cand se uita, ce sa vaza? o pasarica
dragulica si frumusica sta pre o ramura sii zicea:
- Georgita cel viteaz, spre multumire
ca mi-ai scapat pe ai mei de la pieirea acestei scorpii necurate, care in toti
anii imi sorbea puii, te sfatuiesc sa te scalzi in sangele acestei fiara blestemate
si nici un rau nu se va mai atinge de tine in toata viata ta, si sa nu mai ai
frica de nimeni, afara de Dumnezeu.
Voinicul de George facu precum il
invata pasarica; cand iesi din scaldatoare, pasarica vazu pe spinarea lui George
lipita o frunza de copaci si-i zise:
- George, ti-a mai ramas un locsor
pe trupul tau supus la metehne; dara, daca te vei pazi bine, habar sa n-aibi.
Apoi voinicul, punand capul scorpiei
intr-un burduf, si in cellalt carbunii ce facuse, se intoarse la pravalia stapanului
sau, isi lua fierul pentru care muncise un an si se puse a-si fauri o sabie
si un buzdugan. Dupa ce le ispravi, isi incerca sabia, dand cu dansa intr-un
drug de fier, si se rupse in doua; o lepada si, luand buzduganul, il arunca
in slava cerului, si cand cazu jos se turti; il lepada si pe acesta.
Acum ce sa faca? Sta in loc si fluiera
a paguba. Tot gandindu-se, isi aduse aminte a fi vazut, in codrul unde a crescut
el, un fier gros infipt in pamant. Se duse tocmai acolo. Cand se apuca sa-l
scoata, ce sa vezi? fierul nu era infipt, ci era o vana din munti. Se apuca
de el, il trase, il smuci, il rasuci, pana ce, rupand vana, o smulse si o lua
la spinare ca un voinic ce era, se intoarse la pravalie si izbuti a-si face
o sabie si un buzdugan cari sa-i fie tovarasi nedespartiti.
Dupa aceea se duse cu tovarasii sai
la fantana botezului si le boteza, punand sabiei numele de Balmut ajutatorul
meu, si buzduganului Omoratorul vrajmasilor mei; apoi se intoarse
iarasi la pravalie ca sa-si ia ziua buna, fiindca voia sa plece sasi caute
parintii.
Cand se intoarse la pravalie, gasi
pe toti morti busteni. Pasamite ei, in lipsa lui, cautara in burduful sau, si
dete peste capul scorpiei. Cati o vazura, toti murira. Daca vazu asa, ii paru
rau; dara n-avu ce face.
Iesi pe poarta afara si pleca. Pe
drum se intalni cu un ucenic carele nu fusese acolo cand umblase calfile in
burduful lui George. Acesta, cum il vazu, se duse la dansul sa-si ia ziua buna.
- Da unde te duci, nene George?
- Iaca, unde oi vedea cu ochii si
ma va lumina Dumnezeu.
- Ia-ma si pe mine cu d-ta, nea George,
se ruga ucenicul.
- Lasa-ma in pace, ca n-am eu singur
unde sa-mi plec capul, daramite sa-mi iau si licheaua dupa mine!
Plecand George si mergand singur,
singurel, se abatu intr-un colnic sa faca un popas, cand iata si baiatul cu
care ucenicise ca vine si se aseaza langa dansul. Pasamite, se luase dupa el
si, cat colea, il urmari pana il ajunse.
- Dara asta, ma? ii zise George.
- Iata-ma si eu, raspunse ucenicul.
Ce? daca n-ai vrut sa ma iei, socotesti ca eu n-am putut sa ma tin de dumneata?
Dupa ce rase nitel George si, facandu-i-se
mila de dragostea ce-i arata baiatul, se indupleca sa-l ia, zicandu-i:
- Daca este asa, tovaras sa-mi fii.
Apoi lungi pasul la drum, si aide,
aide, trei zile si trei nopti mersera pana ajunse la o padure mare. Acolo statura
sa se mai odihneasca si sa si imbuce cate ceva. Pe cand stau ei acolo, auzira
o guitatura de porc si totdeodata si vazura un porc mistret mare, fugind, si
un vanator alergand dupa dansul calare, iara dupa vanator se luase un alt porc
si mai naprasnic. Vanatorul intinse arcul si, cand zbura sageata, pravali fiara
salbatica din gura careia galgaia sangele ca dintr-o saca.
Atunci fiara de la urma, unde se repezi
o data si dintr-o saritura fu langa calul de vanator, caruia ii si varsa matele,
sfasiindu-i burta cu coltii lui cei grozavi. Vanatorul cazu morman de pe cal
si, pe cand porcul cel mistret umbla sa-l faca mici bucati, George cel voinic
sari de acolo de unde era si, mai iute decat gandul, fu langa vanatorul cel
nenorocit, cu sabia goala in mana. Dintr-o lovitura facu in doua spurcata fiara.
In mai putin de o clipa de ochi, venira
si ceilalti tovarasi ai vanatorului, cari ramasera inmarmuriti de groaza pentru
cele ce era sa se intample.
Acesti oameni erau din imparatia tatane-sau.
Ei cu totii multumira lui George pentru izbavirea domnului lor. Apoi se pusera
la masa si trasera un chef, de sa se duca pomina, de bucurie. Si fiindca era
cald, se dezbracara de hainele de pe deasupra, ramaind mai usori. Atunci, unul
din meseni zari margelele de la gatul lui George. Se dete pe langa dansul binisor,
ii citi numele si-l cunoscu.
Spuind si celorlalti minunea dumnezeiasca,
cum se descoperi imparatul lor, vanatorul cel cu pricina veni langa dansul si-i
zise:
- Multi ani sa traiesti, doamne si
al nostru stapanitor! Si sa stii ca imparatul locului acestuia a raposat in
Domnul si eu, sluga nevrednica a domnului meu, ii tin locul, pana se va gasi
mostenitorul sau cel pierdut de la botez. Adunarea batranilor m-a insarcinat
cu aceasta. Acum multumesc Domnului pentru cele ce mi s-au intamplat, ca mi
te trimise Dumnezeu de ma scapasi de la moarte, caci cunoscui in tine pe fiul
acelui bun imparat care ne-a carmuit omeneste atata mare de ani.
George, care cascase gura si bleojdise
ochii la cele ce spunea vanatorul, zise:
- Dara de unde stiti voi, oameni buni,
ca eu sunt fiul imparatului despre care imi vorbiti?
- Margelele de la gatul tau ne-au
spus. Sa fie laudat numele Domnului ca am dat peste tine, si de azi inainte
tu sa ne carmuiesti.
Toti mesenii se sculara si i se inchinara
ca la un imparat.
George pleca cu dansii si cu baiatul
cu care ucenicise el, si se duse la palaturile imparatiei.
Sfara se dete in tara de aceasta fericita
intamplare. Si alerga poporimea din toate partile, cu mic cu mare, sa vaza pe
acela carele mort a fost si a inviat, pierdut si s-a aflat, laudand numele Domnului.
Iara daca s-a asezat George in scaunul
tatane-sau, incepu a pune lucrurile la cale, cum sa mearga bine trebile.
Baiatul cu care ucenicise George ajunse
sa fie mana dreapta a imparatului, atat se ciopli si se suptie in putina vreme.
Cercetand noul imparat in dreapta
si in stanga, de cum s-a intamplat pierderea lui, afla siretenia pricinei din
fir pana in ata, cum adica s-a batut tata-sau cu talharii, cum acestia i-au
infrant oastea si cum imparatul cu ai sai, dand dosul, n-a mai stiut nimic nici
despre dansul, nici despre mama sa, si cum imparatul a fost coprins de mahnire
si de obida pana la moartea sa, si cum a murit nemangaiat, nemaiafland nimica
despre dansii.
Atunci el alcatui o ceata de oameni
tot unul si unul si porni la fantana botezului, ca sa starpeasca codrul de acei
talhari. Dara pana una, alta, ca sa nu i se intample ceva rau ma-sei, socoti
mai nemerit sa pofteasca pe capitanul talharilor printr-o carte scrisa ca sa
dea drumul imparatesei.
Si scrise carte. Iara daca vazu ca
ostenii lui se cam codesc, primi cererea baietului cu care ucenicise el, si-l
trimise pe dansul.
Acesta daca pleca, ajungand in codrul
unde era fantana botezului, se pomeni inconjurat de doisprezece haiduci, cari
si pusera mana pe dansul. Acestia chibzuiau cu ce moarte sa-l omoare; dara dupa
ce auzira ca merge cu carte la capitanul lor, il dusera la dansul si asteptara
sa vaza ce le porunceste el.
Capitanul rase, dupa ce citi scrisoarea.
Si scrise si el carte in care zicea imparatului ca daca ii e voia sa mai fie
cu viata, sa stea locului, iara daca i s-a urat de a mai trai, sa vie sa se
bata ca-l asteapta; si ma-sei nu-i va da drumul pana nu se va istovi de tot
in inchisoarea unde este bagata. Aceasta osanda zicea el ca i se cuvine pentru
infruntarea ce i-a facut oarecand in tinerete, neprimindu-l a-i fi sot, cand
a cerut-o de la parintii ei, lucru pentru care s-a si facut el haiduc.
Pana sa vie cu raspunsul, capitanul
de haiduci puse de taie un curcan, il fripse sil trimise imparatesei, zicandu-i
sa manance cea mai de pe urma mancare buna, caci el are sa se lupte cu fiul
ei, imparatul, pe care fara doar si poate are sa-l omoare. Acesta este, zicea
el, pomana ce face fiului ei, caci dupa ce va pieri, nu va mai avea cine sa-i
faca pomana.
Imparateasa, cum auzi ca traieste
fiul ei si ca este imparat la imparatia tatane-sau, nici ca se atinse de curcan,
ci trimise raspuns capitanului de talhari ca ea, cum a trait douazeci si patru
de ani numai cu paine si apa, va trai si de aci nainte, pana ce Dumnezeu, care
cunoaste toate ascunsurile inimei si stie nevinovatia ei, o va mantui de aceste
munci de cari nu este vrednica.
George se catrani de manie cand vazu
necuviincioasa purtare a haiducului si poftirea cea vrednica de ras ce-i facea.
Atunci porni cu ceata lui cea aleasa
si se otarara ca nici in ruptul capului sa nu se intoarca acasa fara ma-sa,
pentru care se bucura, auzind ca inca traieste.
Tot atunci, capitanul de talhari isi
aduna ceata intr-o cula sub niste daramaturi de ziduri ce se aflau in muntele
acela si unde era locuinta lor, si se puse a cina. Pe cand ei beau si se veseleau,
vorbind verzi si uscate si batandu-si jos de scrisele imparatului si de raspunsul
imparatesei, o data se despica zidul si se ivi o umbra, care puse pe masa doua
lumanari aprinse de piatra, o carte si o cheie. Apoi umbra se facu nevazuta.
Talharii ramasera ca scrisi pe parete si tacura malca. Se putea auzi musca zbarnaind,
atata liniste si tacere se facu.
Capitanul lua cartea, ii rupse pecetea,
o deschise si citi:
Firul nelegiuirilor tale s-a sfarsit.
Glasul nenorocitilor pe care fara mila i-ai jertfit s-a auzit la cer. Sangele
cel nevinovat ce atata mare de timp ai varsat cere rasplatire. Esti blestemat.
In ascunzatoarea ce este in colt la dreapta, si pe care tu n-ai stiut-o, este
o uscioara pe care o vesi descoperi cautand-o cu una din aceste lumanari. Ia
cheia ce ti s-a pus pe masa si o deschide. In aceasta ascunzatoare vei gasi
niste haine si podoabe de imparateasa, pe cari le vei da nenorocitei imparatese,
muma lui George, sa se imbrace cu ele. Ea te va ierta pentru trudele si chinurile
ce i-ai pricinuit de sunt acum douazeci si patru de ani. In celalalt sipetel
vei gasi o piele de urs si un lant cu care piele te vei imbraca tu, caci urs
ai sa ramai pana iti vei ispasi pacatele. Imparateasa te va duce de lant si
te va da in mana imparatului. Si sa nu cutezi a face in alt chip, caci mania
cerului va cadea peste tine si mai ingrozitoare'.
La citirea acestei scrisori, capitanul
ramase ca lovit de trasnet. Si neavand incotro, scoase toate avutiile ce adunase
de cand talharea si le facu douasprezece parti, deopotriva, pe cari le imparti
la cei doisprezece tovarasi ai sai. Acestia, dupa ce-si luara ziua buna de la
capitanul lor, se imprastiara ca puii de potarniche, caresi pre unde.
Iara el, capitanul, deschise sipetelele
si afla toate celea, intocmai precum ii zicea cartea. Lua hainele si podoabele
de imparateasa si le dete mumei lui George, ca sa se imbrace cu ele. Aceasta
primi bucuros, caci hainele de pe dansa se hartanisera, se mucezisera si se
putrezisera, ramaind mai goala. Apoi isi ceru iertaciune pentru relele ce-i
facuse el, pe care iertaciune o si dobandi, fiindca imparateasa avea o inima
foarte buna.
Dupa ce capitanul de talhari se imbraca
in pielea de urs, care se lipi de trupul sau ca si cand ar fi fost de acolo,
imparateasa il lua de lant si se indrepta catre scaunul fiului sau.
Pe drum se intalni cu George, care
venea, mare, ca un leu, si calare pe un soimulean sireap de manca foc. George
era cu sabia lui, ce o tinea goala in mana. Muma-sa, cum il vazu, il cunoscu,
caci era leit tata-sau, si se inchina lui ca unui imparat.
George se dete jos de pe cal si imbratisase
pe imparateasa ca pre muma lui, dupa ce afla cine este.
Muma-sa ii spuse cum Dumnezeu, cunoscandu-i
nevinovatia, a izbavit-o prefacand in urs pe prigonitorul ei.
Apoi dete pe urs de lant in mana imparatului.
Acesta se induiosi de osanda lui sii dete drumul, zicandu-i:
- Destul iti este tie urgia dumnezeiasca.
Du-te si cata de-ti ispaseste pacatele.
Ursul intr-o clipa de ochi se facu
nevazut, intrand in codru.
Iara imparatul, cu muma-sa, cu credinciosul
si cu ostasii sai se intoarsera la scaunul imparatiei, multumind lui Dumnezeu
pentru toate aratarile lui.
Si domnira in pace si in liniste pana
ce, vrand Dumnezeu, i-a mutat din lumea aceasta.
Iara intamplarile lor au ramas de
poveste si vor ramanea in veacul veacului.
Incalecai p-o sea etc.
|