GHEORGHITA AL ANGHELINEI
de Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti
Pictorului Stefan Popescu
Nu fagaduiti niciodata ceva, decat dupa matura chibzuire. Cine
fagaduieste cu usurinta, adesea fara voia lui savarseste un pacat. Cel
ce vine sa-ti ceara ceva e manat fie de-o mare nevoie, fie de-o vie
dorinta. Dumneata ii fagaduiesti, intr-o doara, ca sa scapi; iar el isi
cladeste pe vorba dumitale planuri, iluzii, a caror risipire, in ceasul in
care vede ca nu te tii de cuvant, ii poate pricinui adanca durere.
Eu, care de multe ori am avut din pricina asta chinuitoare remus-
cari, ma vindecasem de acest cusur. Am facut intr-o zi juramant sa nu
mai fagaduiesc pripit; dar, cu tot juramantul, in vara trecuta am cazut
iar in pacat.
Sa vedeti.
Impreuna cu doi buni prieteni, nedespartiti tovarasi de pescuit, am
fost spre sfarsitul lui iunie la lacul Ucigasului de la Cheile Bicazului.
Ati fost vreodata pe acolo? Nu? Pacat. E unul din cele mai incantatoare
din multele colturi de rai ale tarii noastre. Inchipuiti-va, in munti, la
o inaltime de de metri, un lac de trei-patru ori mai mare decat
parcul Carol, facut prin prabusirea unor stanci, care au inchis valea
unui izvor. De jur imprejurul lacului cu apa ca lacrima, munti imbracati
in brazi seculari si stanci uriase de toate culorile curcubeului. Admirabil
loc pentru o statiune climaterica, si de iarna, si de vara.
La un ceas de la sosire, dupa ce ne-am descarcat lucrurile din
automobil si am oranduit unde o sa manem noaptea, am plecat la
pescuit, fiecare in alta directie, ca sa nu ne stanjenim unii pe altii...
Cum mergeam asa, purtand geanta, undita si minciocul, la o
cotitura ma intalnesc cu un cioban, insotit de un baiat ca de doispre-
zece ani.
— Sunt pastravi p-aici, ma vere?
— Sunt, dar nu p-aici, mai incolo, spre coada rece.
— Si unde e coada rece?
— Va duc eu, raspunde grabit baietasul, si intinzand mana: dati-
mi mie minciocul, sa-l port eu.
— Dar tu treaba n-ai?
— N-am; am dus niste bernite la stana si acum ma inapoiez spre
casa. Si intorcandu-se spre cioban: Badie, te rog, spune matale maicu-
tei sa n-aiba grija de mine, c-am ramas aici cu un boier, sa-i ajut la
pescuit.
Ii dau minciocul multumit de aceasta tovarasie dorita: e intot-
deauna bine sa fii intovarasit la pescuit de un baietan, care-ti poate fi
de mare ajutor. Si ma duce la un loc bun de tot. De la prima aruncatura
a mustelor pe apa, prind un pastrav zdravan. Il aduc binisor spre
minciocul pe care baiatul il manuieste cu mare dibacie.
Aflu din vorba lui: ca-l cheama Gheorghita al Anghelinei, ca tat-su
a murit in razboi, ca el e al saselea fecior si c-a facut cinci clase de
tara. Si pe masura ce trece vremea, imi dau seama ce minunat tovaras
mi-am capatat. Cu cata tragere de inima si dibacie ma slujeste,
saracutul! De cateva ori s-a urcat sprinten ca o veverita, in brazi, ca
sa-mi descate mustele prinse in craci — si tot de atatea ori a intrat
pana la brau in apa rece ca gheata, ca sa poata prinde in mincioc
pastravii pe care, din pricina stancilor, nu-i puteam aduce la mal.
Cand ne-am intors la pranz la casa padurarului, mi-a cerut un
briceag cu care a curatat pastravii, i-a invelit frumos in frunze de
brusture; a alergat la izvor sa ne aduca apa proaspata, si-n loc sa stea
Berbinta — barbanta, vas de lemn pentru lapte si branza.
sa manance merindele pe care i le intindeam, a cerut nevestei padu-
rarului o donicioara, cu care a alergat in padure, sa ne caute fragi.
Seara, fara sa-l indemne nimeni, a adus cateva brate de lemne, a
ingrijit de foc, ne-a tras tuturor cizmele, le-a curatat si le-a asezat
frumos in dosul cuptorului; a intins o sfoara de la balamaua usii pana
la fereastra, a spanzurat pe ea hainele; si n-a plecat sa se culce in fanul
din podul grajdului decat dupa ce s-a incredintat ca nu mai aveam
nevoie de absolut nimic.
A doua zi, cand se ingana ziua cu noaptea, tot el a venit sa ne
trezeasca, ciocanind cu sfiala in geam.
*
...Si cum sta alaturi de mine, il aud oftand.
— De ce oftezi, ma Gheorghita?
El se trezeste rusinat:
— Ce, oftai?
Racaie cu batul minciocului pamantul dinaintea lui si fara sa ridice
ochii:
— Imi pare rau ca automobilul nu e al matale...
— De ce?
— Mi-a spus soferul ca domnul doctor si-l duce singur, n-are nevoie
de ajutor... Sa fi fost al matale, poate ma luai ajutor...
— Dar ce, tu ai vrea sa te faci sofer?
— Tii! tare mi-ar fi drag... Matale n-ai automobil?
— N-am.
— Pacat!
— Zi, d-aia oftasi?
— Pai...
Ma uit la el. Abia acum bag de seama ce copil frumos e, cu ochii
lui inteligenti, negri ca doua picaturi de pacura. Saracutul, cum as vrea
sa-l ajut...
Nu stiu cum sunteti dumneavoastra, dar eu ma innebunesc dupa
baietasii de seama asta, cand nu mai sunt copii si nici nu sunt inca
oameni; mai ales flacaiasii astia de la tara.
Baietasii de la oras, de seama lui Gheorghita, sunt de obicei prea
destepti, prea isteti, prea stiu multe... Stiu eu? Discutiile auzite in casa
parintilor, articolele citite prin ziare, unele filme de cinematograf, lipsa
contactului cu frumusetile naturii, otrava care pluteste in atmosfera
oraselor, toate astea la un loc le prapadesc fragezimea sufletului.
Flacaiasii de la tara sunt negresit mai putin iscusiti, mai neinvatati,
dar le ramane parca sufletul mai curat.
Eu, unul, va marturisesc ca-mi place grozav sa stau de vorba cu ei.
Dupa o jumatate de ceas imi simt sufletul primenit...
— Matale, eu zic, ca trebuie sa ai multi prieteni care au automobil...
Poate cunosti vreunul care sa aiba nevoie de sofer...
— Stiu eu? sa vedem... poate...
La acest raspuns, care totusi nu cuprinde nici o fagaduiala, copilul
ridica ochii, infloriti de bucurie si de fericire. Mie nu mi-ar trebui
leafa... As munci numai pe mancare si pe imbracaminte.
— Dar bine, tu esti prea mic, prea crud.
El raspunde ofensat:
— Sunt de doisprezece ani, merg pe treisprezece.
— Dar maica-ta ce zice? Te-ar lasa?
— Maica?... Ei! de cate ori zice ea: “Cum n-ai si tu noroc, mai
Gheorghita, ca Vasilica al lui Boian?” E un baiat de la noi... n-a facut
decat trei clase... Si l-a luat un boier de la Brasov, intai ca ajutor... Si
acum e sofer... Eu am invatat cinci clase, si acum... stau asa... ma
prostesc cu vitele la pasune...
E in vorba lui, in privirea lui, in toata infatisarea lui, un fermecator
amestec de gravitate si de dragalasie...
Saracutul, cum as vrea sa-l ajut...
Ma gandesc ca, desi n-am automobil personal, asezamantul de care
atarn are... L-as lua cu mine la Bucuresti si as starui sa fie primit ca
ajutor de sofer... De locuit ar locui la mine... Lucrul imi pare foarte
usor de realizat... Dorinta mea de a-l ajuta imi ascunde toate piedicile,
toate obiectiile; iar oftatul lui: “ce mare pomana ti-ai face matale cu
mine!” imi inlatura orice rest de codire.
— Bine, mai Gheorghita, daca e asa, te iau cu mine la Bucuresti.
El imi ia mana, mi-o saruta si intreaba:
— Dumneavoastra cand plecati?
— Maine dimineata.
— Cate ceasuri sunt?
Ma uit la ceas:
— Opt si jumatate.
— Eu ma duc sa spui maichii; sa ma-mbrac si sa-mi iau ceva
primeneli. Matale ma astepti aici, ca eu peste doua ceasuri sunt
indarat...
Uite asa m-am legat sa aduc in Bucuresti pe Gheorghita al Angheli-
nei din Bicaz.
*
Nu se implinisera doua ceasuri, cand s-a intors, gatit frumos, curat,
cu palarie noua, cu camasuta ca fuiorul, cu cojocel inflorat si cu ghete
noi, insotit de mama-sa, o femeie pe a carei fata ofilita se vedeau
ramasitele unei frumuseti prapadite. S-a oprit la cativa pasi de mine,
a inganat marait: “ ’na ziua” si, dupa ce catava vreme m-a privit
cercetator, cautand sa desluseasca din infatisarea si din chipul meu
cu ce fel de om avea de-a face, a adaugat:
— Sarut mana.
Zic:
— Vasazica, il lasi sa ti-l iau la Bucuresti?
Ea a stat nitel in cumpana; dar Cheorghita a raspuns repede:
— Ma lasa; de ce sa nu ma lase?
Zic:
— Nu te-ntreb pe tine, o intreb pe ma-ta.
Femeia s-a sters cu coltul maramei la gura, pe urma, inaintand pana
langa mine, mi-a luat mana si, dregandu-si glasul:
— Il las, domnule, dar sa ai mila de el, ca e crud.
Gheorghita nu-mi da pas sa raspund si zice:
— D-asta sa n-ai mata grija, maicuta, ca eu stiu ce fel de om e
domnu.
— Dar de unde stii tu, ma? l-am intrebat eu.
El a clatinat din cap a om sigur de ce spune:
— Stiu eu.
Am asigurat pe femeie c-o sa ma port cu el parinteste, i-am spus
ca in fiecare luna o sa-i trimit prin posta, deocamdata cate trei sute
de lei. Ea s-a dat sa-mi sarute mana, pe urma si-a copilul in
brate si, sarutandu-l, il povatuia sa nu iasa din vorba mea si sa ma
slujeasca cu credinta.
El ii stergea ceva de pe obraz:
— Lasa, maicuta, sa vezi matale, cand m-oi intoarce eu ca Vasilica
al lui Boian.
Dupa ce a plecat, mi-am adunat sculele de pescuit si am pornit cu
Gheorghita spre gazda, unde ma asteptau tovarasii cu dejunul.
— Dar ce te-ai gatit asa, ma Gheorghita? l-a intrebat doctorul.
Am raspuns eu in locul lui:
— Il iau cu mine la Bucuresti.
Doctorul a ridicat sprancenele a mirare; iar Gheorghita si-a asezat
bocceluta pe prispa, a cerut nevestei padurarului donicioara si a plecat
fuga in padure, sa ne culeaga fragi.
Pe cand mancam, doctorul zice:
— Adevarat? Iai baiatul la Bucuresti?
I-am explicat ca mai demult aveam intentia sa caut pentru automo-
bilul asezamantului un ajutor de sofer, si, fiindca copilul imi spusese
ca visul lui era sa ajunga sofer, m-am hotarat sa-l iau pe el.
Soferul doctorului, care ne servea la masa, zice:
— D-aia ma intreba el azi-noapte daca aveti si Dumneavoastra
automobil si ce fel de om sunteti. Ma intreba: “Ce fel de om e boieru
asta? O fi batand rau cand ii greseste cineva ceva?” Si cand i-am spus
ca sunteti om bun, nu mai putea de bucurie.
— Nu stiu daca faci bine... a zis doctorul la o vreme.
— De ce?
— Stiu eu?... Poate ca gresesc, dar eu in locul dumitale nu l-as lua.
— De ce?
Ca sa nu priceapa soferul, doctorul imi raspunse in frantuzeste:
— Eu nu m-as putea hotari atat de usor sa smulg un baietas de la
tara si sa-l duc in Bucuresti, mai ales ca sa-l bag in corporatia celor
mai ticalosi oameni... Dar... in sfarsit... daca ai hotarat asa... loc in
automobil e... si pentru el si pentru bocceluta lui.
Dupa catava vreme de tacere, doctorul adauga:
— Il iai cu dumneata in vilegiatura de doua luni, de care ne
vorbeai?
Aceasta intrebare a doctorului a fost ca o ridicare de cortina,
indaratul careia imi aparu toata realitatea, pe care dorinta mea de a
ajuta pe Gheorghita mi-o ascunsese.
Si realitatea era asa: ne gaseam la sfarsitul lui iunie. Peste trei zile
seful asezamantului pleca in strainatate, de unde nu se intorcea decat
pe la mijlocul lui septembrie; eu de asemenea plecam din Bucuresti,
pentru doua luni, intr-o statie climaterica. Seful luase dispozitia ca,
in ajunul plecarii sale, automobilul, care avea nevoie de reparatii
radicale, sa fie bagat intr-un atelier, de unde nu trebuia scos decat in
ajunul intoarcerii sale din strainatate...
Fara sa vreau ma intorsei brusc spre directia in care pierise Gheor-
ghita, ca pentru a-l striga.
Dar de ce sa-l strig? De ce?
Ca, dupa ce ii fagaduisem ca-l iau, dupa ce alergase sa se imbrace,
dupa ce isi luase ramas bun de la maica-sa, acum sa-i spui ca nu-l mai
iau? Caci era lamurit ca nu-l puteam lua. Cum si cui l-as putea lasa
singur timp de doua luni in Bucuresti?
Din clipa aceea nimic din frumusetile raiului in care ne gaseam n-a
mai putut patrunde in mintea si in inima mea, framantate numai de
cautarea chipului in care as fi putut sa-i spui ca pregatirea si bucuria
lui fusesera zadarnice.
Doctorul m-a sfatuit intr-un fel, celalt prieten intr-altul. Dar aman-
doua sfaturile mi-au parut absurde, ridicole. Nici unul nu putea nici
sa explice, nici sa scuze aceasta brusca revenire asupra hotararii mele.
Ce era de facut? Va jur ca nu exagerez spunandu-va ca ma gaseam in
starea unui bolnav, care-si muta perna de la un capat al patului la altul,
ca sa se racoreasca.
In vremea asta Gheorghita s-a intors cu donicioara de fragi — a
mancat in graba si acum ajuta padurarului la afumatul pastravilor. Il
auzeam:
— Bade Niculae, nu e asa? Pe urma, dupa ce s-o afuma bine, sa
punem pe foc un brat de urzici, ca fumul de urzici vine de le da un
glant : se fac ca de aur... Asa ii face badea Sandu.
Acum e langa sofer. Se invartesc imprejurul masinii. Are in mana
stanga un notes mic, in dreapta un plaivaz. Intreaba pe sofer cum se
cheama diferitele parti ale masinii, moaie plaivazul in gura si inseamna
in notes.
Imi face rau. Ca sa nu-l mai vad, pe cand tovarasii mei dorm, imi
iau undita si plec, spunandu-i rastit sa ramaie la afumatoare, ca n-am
nevoie de el...
Nimic n-am putut prinde; iar spre seara, cand ma-ntorc, il gasesc
lucrand cu zor la impletitul harzoabelor de cetina, in care vor fi pusi
pastravii afumati.
— Ma, dar dibaci esti, ma Gheorghita, la toate te pricepi, zise
padurarul, parca intr-adins; ca sa-mi racaie mie inima...
*
Abia tarziu, spre ziua, dupa lungi framantari si zvarcoliri, mi s-a
aratat chipul in care sa-l vestesc ca nu mai pleaca cu noi.
Cand m-am trezit, era pe prispa — ajuta soferului la adunatul
lucrurilor.
Geamul era deschis — ma putea auzi.
Prefacandu-ma ca nu-l vad, am zis doctorului:
— Doctore, ce vis ciudat am visat azi-noapte. Se facea ca ma
intorceam de la pescuit, si ici, langa capul podistii, imi iese inainte
Maica Domnului, asa cum e zugravita in biserica: frumoasa, cu un cerc
de lumina imprejurul capului. Numaidecat am cunoscut-o si mi-am
scos sapca din cap... Nu vedeam pe Gheorghita, dar il simteam cum
Glant — luciu.
asculta. Maica Domnului a facut un pas spre mine si m-a intrebat: “Vrei
sa iei pe Gheorghita cu dumneata?” Zic: “Da.” Ea mi-a raspuns,
clatinand din cap: “Sa nu-l iei, ca moare pe drum”. Am ramas incre-
menit. Zic: “Vasazica, sa nu-l iau niciodata?” “Ba da, mi-a
raspuns
Maica Domnului. Alta data poti sa-l iei, dar acuma nu, ca moare pe
drum”... Si a pierit, iar eu m-am desteptat...
Baiatul a ciocanit in usa.
— Intra! am strigat si, dand cu ochii de el, zic: Ma Gheorghita, stii
ce vis ciudat am visat azi-noapte?
El raspunde cu un glas obosit:
— Am auzit...
Pe urma, dupa ce isi musca degetul aratator de la mana stanga:
— Si zici matale c-avea cerc de lumina imprejurul capului?
— Da, intocmai cum e zugravita in biserica.
— Dar nu e asa? a spus ca alta data poti sa ma iei.
— Da, i-am raspuns, alta data te iau neaparat.
Am scos cateva parale, i le-am pus in mana si l-am sarutat pe frunte.
Baiatul s-a uitat la bani, s-a uitat de jur imprejur, si-a muscat buza
de sus, si-a muscat buza de jos si pesemne facandu-si socoteala ca n-ar
fi putut asista cu destula liniste la plecarea automobilului:
— Eu ma duc, ca plange maica degeaba dupa mine...
...Si m-ai fi asteptand si acuma, Gheorghita al Anghelinei...
Autor: Povesti
Poezia GHEORGHITA AL ANGHELINEI de Povesti
|
