GREUCEANU
A fost odata ca niciodata etc.
A fost un imparat si se numea imparatul Rosu. El era foarte mahnit
ca, in zilele lui, niste zmei furasera soarele si luna de pe cer.
Tramise deci oameni prin toate tarile si ravase prin orase, ca sa
dea in stire tuturor ca oricine se va gasi sa scoata soarele si luna de la
zmei, acela va lua pe fie-sa de nevasta si inca si jumatate din imparatia
lui, iara cine va umbla si nu va izbandi nimic, acela sa stie ca i se va
taia capul.
Multi voinici se potricalisera, semetindu-se cu usurinta ca va scoate
la capat o asemenea insarcinare; si cand la treaba, hat in sus, hat in
jos, da din colt in colt si nu stia de unde s-o inceapa si unde s-o
sfarseasca, vezi ca nu toate mustele fac miere. Imparatul insa se tinu
de cuvant.
Pe vremea aceea se afla un viteaz pe nume Greuceanu. Auzind si
el de fagaduinta imparateasca, ce se gandi, ce se razgandi, ca numai
isi lua inima in dinti, incumetandu-se pe voinicia sa, si pleca si el la
imparatul, sa se inchine cu slujba. Pe drum se intalni cu doi oameni
pe care slujitorii imparatesti ii duceau la imparatul ca sa-i taie, pentru
ca fugisera de la o batalie ce o avuse imparatul acesta cu niste gadine1.
Ei erau tristi, bietii oameni, dara Greuceanu ii mangaie cu niste vorbe
asa de dulci, incat le mai veni nitica inima, ca era si mester la cuvant
Greuceanu nostru.
1 Gadina — fiara salbatica, jivina.
El isi puse nadejdea in intampinarea aceasta si isi zise: «Imi voi
incerca norocul. De voi izbuti sa induplec pe imparatul a ierta pe acesti
oameni de la moarte, ma voi incumeta sa ma insarcinez si cu cealalta
treaba; iara de nu, sanatate buna! Ma voi duce de unde am venit.
Asta sa fie in norocul meu; niciodata nu strica cineva sa faca o
incercare».
Si astfel, poftorindu-si1 unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea
imparateasca.
Infatisandu-se la imparatul, atatea ii povesti, asa cuvinte bune si
dulci scoase si atata mestesug puse in vorbirea sa, incat imparatul
crezu ca pe nedrept ar fi sa omoare pe acei oameni; mai de folos i-ar
fi lui sa aiba doi supusi mai mult si ca mai mare va fi vaza lui in lume
de s-ar arata milostiv catre popor.
Nu mai putura oamenii de bucurie cand, auzira ca Greuceanu a
maglisit2 pe imparatul pana intr-atata, incat l-a facut sa-i ierte.
Multumira lui Greuceanu din toata inima si ii fagaduira ca in toata
viata lor se vor ruga pentru dansul, ca sa mearga din izbanda in
izbanda, ceea ce si facura.
Aceasta izbanda o lua drept semn bun, si Greuceanu, mergand a
doua oara la imparatul, grai cu cuvintele lui mieroase cele urmatoare:
— Marite doamne, sa traiesti intru multi ani pe luminatul scaun
al acestei imparatii. Multi voinici s-au legat catre maria ta sa scoata
de la zmei soarele si luna pe care le-a rapit de pe cer si stiu ca cu
moarte au murit, fiindca n-au putut sa-si indeplineasca legamintele
ce au facut catre maria ta. Si eu, marite doamne, cuget a ma duce
intru cautarea acestor talhari de zmei, si mi-ar fi voia sa-mi cerc si eu
norocul, doar-doar va da Dumnezeu sa ajungem a putea pedepsi pe
acei blestemati de zmei, pentru nesocotita lor indrazneala. Dar fii-mi
milostiv si mana de ajutor.
1 A poftori — a repeta.
2 A maglisi — a ademeni, a indupleca.
— Dragul meu Greucene, raspunse imparatul, nu pot sa schimb
nici o iota, nici o cirta1 din hotararea mea. Si aceasta nu pentru altceva,
ci numai si numai pentru ca voiesc sa fiu drept. Poruncile mele voi sa
fie una pentru toata imparatia mea; la mine partinire nu este scris.
Vazand statornica hotarare a imparatului si dreptatea celor vorovite
de dansul, Greuceanu cuvanta cu glas voinicesc:
— Fie, marite imparate, chiar de as sti ca voi pieri, tot nu ma voi
lasa pana nu voi duce la capat bun sarcina ce imi iau de bunavoia
mea.
Se invoira, si peste cateva zile si pleca, dupa ce puse la cale tot ce
gasi ca e bine sa faca ca sa scape cu fata curata din aceasta intre-
prindere.
Greuceanu lua cu dansul si pe fratele sau si merse, merse cale
lunga, departata, pana ce ajunse la Faurul pamantului, cu care era
frate de cruce. Acest Faur, fiind cel mai mester de pe pamant, era si
nazdravan. Aici se oprira si poposira. Trei zile si trei nopti au stat
inchisi intr-o camara Greuceanu si Faurul pamantului si se sfatuira.
Si, dupa ce se odihnira cateva zile si mai planuira ceea ce era de
facut, Greuceanu si frate-sau o luara la drum.
Indata dupa plecarea Greuceanului, Faurul pamantului se apuca
si facu chipul lui Greuceanu numai si numai din fier, apoi porunci sa
arza cusnita ziua si noaptea si sa tina chipul acesta fara curmare in
foc.
Iara Greuceanu si frate-sau mersera cale lunga si mai lunga, pana
ce li se facu calea cruci; aici se oprira, se asezara pe iarba si facura o
gustarica din merindele ce mai aveau si apoi se despartira, dupa ce
se imbratisara si plansera ca niste copii.
Mai-nainte d-a se desparti isi impartira cate o basma si se intelesera
zicand: «Atunci cand basmalele vor fi rupte pe margini, sa mai traga
nadejde unul de altul ca se vor mai intalni; iara cand basmalele vor fi
rupte in mijloc, sa se stie ca unul din ei este pierit». Mai infipsera si
1 Cirta — nimic.
un cutit in pamant si zisera: «Acela din noi, care s-ar intoarce mai
intai si va gasi cutitul ruginit, sa nu mai astepte pe celalalt, fiindca
aceasta insemneaza ca a murit». Apoi Greuceanu apuca la dreapta si
frate-sau — la stanga.
Fratele Greuceanului, umbland mai multa vreme in sec, se intoarse
la locul de despartire si, gasind cutitul curat, se puse a-l astepta acolo
cu bucurie ca vazuse soarele si luna la locul lor pe cer.
Iara Greuceanu se duse, se duse pe o poteca care-l scoase tocmai
la casele zmeilor, asezate unde-si intarcase dracul copiii. Daca ajunse
aici, Greuceanu se dete de trei ori peste cap si se facu un porumbel.
Vezi ca el ascultase nazdravaniile ce-l invatase Faurul pamantului.
Facandu-se porumbel, Greuceanu zbura si se puse pe un pom care
era tocmai in fata caselor. Atunci iesind fata de zmeu cea mare si
uitandu-se, se intoarse repede si chema pe muma-sa si pe sora-sa cea
mica ca sa vina sa vaza minunea.
Fata cea mai mica zise: — Maiculita si surioara, pasarea asta
gingasa nu mi se pare ogurlie1 pentru casa noastra. Ochii ei nu sea-
mana a de pasare, ci mai mult seamana a fi ochii lui Greuceanul cel
de aur. Pana acum ne-a fost si noua! D-aici inainte numai Dumnezeu
sa-si faca mila de noi si d-ai nostri.
Pasamite aveau zmeii cunostinta de vitejia lui Greuceanu.
Apoi intrara catestrele zmeoaicele in casa si se pusera la sfat.
Greuceanu numaidecat se dete iarasi de trei ori peste cap si se
facu o musca si intra in camara zmeilor. Acolo se ascunse intr-o cra-
patura de grinda de la tavanul casei si asculta la sfatul lor. Dupa ce
lua in cap tot ce auzi, iesi afara si se duse pe drumul ce ducea la
Codrul-Verde si acolo se ascunse sub un pod.
Cum se vede treaba, din cele ce auzise stia acum ca zmeii se du-
sesera la vanat in Codrul-Verde si aveau sa se intoarca unul de cu
seara, altul la miezul noptii si tartorul cel mare despre ziua.
1 Ogurliu — cu noroc.
Asteptand Greuceanu acolo, iata, mare, ca zmeul cel mai mic se
intorcea, si ajungand calul la marginea podului, unde sforai o data si
sari inapoi de sapte pasi. Dara zmeul, mainiindu-se, zise:
— Ah, manca-o-ar lupii carnea calului! Pe lumea asta nu mi-e frica
de nimeni, numai de Greuceanul de aur; dar si pe acela c-o lovitura il
voi culca la pamant.
Greuceanu, auzind, iesi pe pod si striga:
— Vino, zmeule viteaz, in sabii sa ne taiem sau in lupta sa ne
luptam.
— Ba in lupta, ca e mai dreapta.
Se apropiara unul de altul si se luara la tranta.
Aduse zmeul pe Greuceanu si-l baga in pamant pana la genunchi.
Aduse si Greuceanu pe zmeu si-l baga in pamant pana la gat si-i taie
capul. Apoi, dupa ce arunca lesul zmeului si al calului sub pod, se
puse sa se odihneasca.
Cand, in puterea noptii, veni si fratele cel mare al zmeului, si calul
lui sari de saptesprezece pasi inapoi. El zise ca si frate-sau, iar Greu-
ceanu ii raspunse si lui ca si celui dintai.
Iesind de sub pod, se lua la tranta si cu acest zmeu.
Si unde mi-aduse, nene, zmeul pe Greuceanu si-l baga in pamant
pana la brau. Dara Greuceanu, sarind repede, unde mi-aduse si el pe
zmeu o data, mi-l tranti si-l baga in pamant pana in gat si-i taie capul
cu palosul. Aruncandu-i si mortaciunea acestuia si-a calului sau sub
pod, se puse iarasi de se odihni.
Cand despre zori, unde venea, mare, venea tatal zmeilor, ca un
tartor, catranit ce era, si cand ajunse la capul podului, sari calul lui
de saptezeci si sapte de pasi inapoi. Se necaji zmeul de aceasta
intamplare, cat un lucru mare, si unde racni:
— Ah, mancare-ar lupii carnea calului; ca pe lumea asta nu mi-e
frica de nimenea, doara de Greuceanul de aur; si inca si pe acesta
numai sa-l iau la ochi cu sageata si il voi culca la pamant.
Atunci, iesind Greuceanu de sub pod, ii zise:
— Deh! zmeule viteaz, vino sa ne batem; in sabii sa ne taiem, in
suliti sa ne lovim ori in lupta sa ne luptam.
Sosi zmeul si se luara la bataie: in sabii se batura ce se batura si
se rupsera sabiile; in suliti se lovira ce se lovira si se rupsera sulitele;
apoi se luara la lupta; se zguduira unul pe altul de se cutremura pa-
mantul; si stranse zmeul pe Greuceanu o data; dara acesta, bagand
de seama ce are de gand zmeul, se umfla si se incorda in vine, si nu
pati nimic, apoi Greuceanu stranse o data pe zmeu, tocmai cand el
nu se astepta, de-i parai oasele.
Asa lupta nici ca s-a mai vazut. Si se luptara, si se luptara, pana ce
ajunse vremea la namiezi, si ostenira.
Atunci trecu pe deasupra lor un corb, carele se legana prin vazduh
si cauta la lupta lor. Si vazandu-l, zmeul ii zise:
— Corbule, corbule, pasare cernita, adu-mi tu mie un cioc de apa
si-ti voi da de mancare un voinic cu calul lui cu tot.
Zise si Greuceanu:
— Corbule, corbule, mie sa-mi aduci un cioc de apa dulce, caci ti-oi
da de mancare trei lesuri de zmeu si trei de cal.
Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de apa
dulce si ii astampara setea; caci insetosasera, nevoie mare. Atunci
Greuceanu mai prinse la suflet, si imputernicindu-se, unde ridica, nene,
o data pe zmeu, si trantindu-mi-l, il baga in pamant pana in gat si-i
puse piciorul pe cap, tinandu-l asa. Apoi zise:
— Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele si luna,
caci azi nu mai ai scapare din mana mea.
Se codea zmeul, ingana verzi si uscate, dara Greuceanu ii mai zise:
— Spune-mi-vei ori nu, eu tot le voi gasi, si inca si capul reteza-
ti-l-voi.
Atunci zmeul tot mai nadajduindu-se a scapa cu viata, daca ii va
spune, zise:
— In Codrul-Verde este o cula. Acolo inauntru sunt inchise. Cheia
este degetul meu cel mic de la mana dreapta.
Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, ii reteza capul, apoi ii taie
degetul si-l lua la sine. Dete corbului, dupa fagaduiala, toate starvurile,
si ducandu-se Greuceanu la cula din Codrul-Verde, deschise usa cu
degetul zmeului si gasi acolo soarele si luna. Lua in mana dreapta
soarele si in cea stanga — luna, le arunca pe cer si se bucura cu bucurie
mare. Oamenii, cand vazura iarasi soarele si luna pe cer, se veselira
si laudara taria lui Greuceanu de a fi izbandit impotriva impielitatilor
vrajmasi ai omenirii.
Iara el, multumit ca a scos la bun capat slujba, o lua la drum,
intorcandu-se inapoi.
Gasind pe frate-sau la semnul de intorlocare, se imbratisara si,
cumparand doi cai ce mergeau ca sageata de iute, intinsera pasul la
drum ca sa se intoarca la imparatul.
In cale, dete peste un par plin de pere de aur. Fratele Greuceanului
zise ca ar fi bine sa mai poposeasca putin la umbra acestui par, ca sa
mai rasufle si caii, iara pana una alta, sa culeaga si cateva pere spre
a-si mai momi foamea. Greuceanu, care auzise pe zmeoaice ce
planuisera, se invoi a se odihni; dara nu lasa pe frate-sau sa culeaga
pere, ci zise ca le va culege el. Atunci trase palosul si lovi parul la
radacina. Cand, ce sa vezi dumneata? Unde incepu a curge niste sange
si venin scarbos si un glas se auzi din pom zicand:
— Ma mancasi fripta, Greucene, precum ai mancat si pe barbatul
meu.
Si nimic nu mai ramase din acel par decat praf si cenusa; iara
frate-sau incremeni de mirare, nestiind ce sunt toate acestea.
Dupa ce plecara si mersera ce mersera, detera preste o gradina
foarte frumoasa cu flori si cu fluturei, si cu apa limpede si rece.
Fratele Greuceanului zise:
— Sa ne oprim aici nitel, frate, ca sa ne mai odihnim si caisorii.
Iara noi sa bem nitica apa rece si sa culegem flori.
— Asa sa facem, frate, raspunse Greuceanu, daca aceasta gradina
va fi sadita de maini omenesti si daca acel izvor va fi lasat de
Dumnezeu.
Apoi, tragand palosul, lovi in tulpina unei flori care se parea mai
frumoasa si o culca la pamant; dupa aceea impunse si in fundul
fantanii si a marginilor ei, dara, in loc de apa, incepu a clocoti un
sange mohorat, ca si din tulpina florii, si umplu vazduhul de un miros
gretos. Praf si tarana ramase si din fata cea mai mare de zmeu, caci
ea se facuse gradina si izvor, ca sa invenineze pe Greuceanu si sa-l
omoare.
Si scapand si de aceasta pacoste, incalecara si plecara la drum,
repede ca vantul; cand, ce sa vezi dumneata? Unde se luase dupa
dansii scorpia de muma a zmeoaicelor cu o falca in cer si cu alta in
pamant, ca sa inghita pe Greuceanu si mai multe nu; si avea de ce sa
fie catranita si amarata: caci nu mai avea nici sot, nici fete, nici gineri.
Greuceanu, simtind ca s-a luat dupa dansii zmeoaica cea batrana,
zise fratane-sau:
— Ia te uita, frate, inapoi si spune-mi ce vezi.
— Ce sa vaz, frate, ii raspunse el, iata un nor vine dupa noi ca un
vartej.
Atunci dete bice cailor care mergeau repede ca vantul si lin ca
gindul; dara Greuceanu mai zise o data fratelui sau sa se uite in urma.
Acesta ii spuse ca se apropia norul ca o flacaraie. Apoi, mai facand
un vant cailor, ajunsera la Faurul pamantului. Aci, cum descalecara,
se inchise in fauriste. Pe urma lor iaca si zmeoaica. De-i ajungea ii
prapadea! Nici oscior nu mai ramanea din ei. Acum insa n-avea ce le
mai face.
O intoarse insa la siretlic: ruga pe Greuceanu sa faca o gaura in
perete, ca macar sa-l vaza in fata. Greuceanu se prefacu ca se indupleca
si facu o gaura in perete. Dara Faurul pamantului se atinea cu chipul
lui Greuceanu cel de fier, ce arsese in foc de sarea scantei din el. Cand
zmeoaica puse gura la spartura ca sa soarba pe Greuceanu, Faurul
pamantului ii baga in gura chipul de fier rosu ca focul si i-l vari pe gat.
Ea, inghiort! inghiti si pe loc si crapa. Nu trecu mult, si starvul
zmeoaicei se prefacu intr-un munte de fier, si astfel scapara si de dansa.
Faurul pamantului deschise usa fauristei, iesi afara si se veselira
trei zile si trei nopti de asa mare izbanda. El mai cu seama era nebun
de bucurie pentru muntele de fier. Atunci porunci calfilor sa faca o
caruta cu trei cai cu totul si cu totul de fier. Dupa ce fura gata, sufla
asupra lor si le dete duh de viata.
Luandu-si ziua buna de la frate-sau de cruce Faurul pamantului,
Greuceanu se urca in trasura cu frate-sau cel bun, si porni la Rosu
imparat, ca sa-si primeasca rasplata.
Merse, merse, pana ce li se infurci calea. Aci se oprira si poposira.
Apoi, Greuceanu desprinse de la caruta un cal si-l dete fratelui sau,
ca sa duca imparatului Rosu vestea cea buna a sosirii lui Greuceanu
cu izbanda savarsita; iara el ramase mai in urma. Inaintand el alene,
rasturnat in caruta, trecu pe langa un diavol schiop care le tinea calea
drumetilor ca sa le faca neajunsuri. Acestuia ii fu frica sa dea piept
cu Greuceanu, dara, ca sa nu scape nici el neatins de rautatea lui cea
draceasca, ii scoase cuiul din capul osiei de d-indarat si-l arunca de-
parte in urma. Apoi tot el zise Greuceanului:
— Mai, vericule, ti-ai pierdut cuiul, du-te de ti-l cauta.
Greuceanu, sarind din caruta, isi uita acolo palosul, din greseala.
Iara cand el isi cauta cuiul, diavolul ii fura palosul, apoi, asezandu-se
in marginea drumului, se dete de trei ori peste cap si se schimba
intr-o stana de piatra.
Puse Greuceanu cuiul la capatul osiei, il intepeni bine, se urca in
caruta si pe ici ti-e drumul! Nu baga de seama ca palosul ii lipseste.
Ascultati acum si va minunati, boieri dumneavoastra, de patania
bietului Greuceanu. Un mangosit de sfetnic d-al imparatului Rosu se
fagaduise diavolului, daca il va face sa ia el pe fata imparatului. Ba
inca si rodul casatoriei sale il inchinase acestui necurat. Impielitatul
stia ca Greuceanu, fara palos, era si el om ca toti oamenii. Puterea lui
in palos era; fara palos era necunoscut. Ii fura palosul si-l dete be-
cisnicului de sfetnic.
Acesta se infatisa la imparatul si ii ceru fata, zicand ca el este cel
cu izbanda cea mare.
Imparatul il crezu, vazandu-i si palosul, si incepusera a pune la
cale cele spre cununie. Pe cand se pregatea la curte pentru nuntirea
fiicei imparatului cu voinicul cel mincinos, ce zicea ca a scos soarele
si luna de la zmei, vine si fratele Greuceanului cu vestea ca Greuceanu
are sa soseasca in curand.
Sfetnicul cel palavatic1 , cum auzi de una ca aceasta, merse la
imparatul si zise ca acela este un amagitor si trebuie pus la inchisoare.
Imparatul il asculta. Iar sfetnicul umbla d-a-ncatelea, zorind sa se faca
mai curand nunta, cu gand ca, daca se va cununa odata cu fata impa-
ratului, apoi poate sa vina o suta de Greuceni, ca n-are ce-i mai face,
lucrul fiind sfarsit.
Imparatului insa nu-i prea placu zorul ce da sfetnicul pentru nunta,
si mai taragani lucrurile.
Nu trecu mult, si iata ca soseste si Greuceanu, si infatisandu-se la
imparatul, acesta nu stia intre care sa aleaga. Credea ca acesta sa fie
Greuceanu, dara nu-si putea da seama de cum palosul lui Greuceanu
se afla in mana sfetnicului. Atunci baga de seama si Greuceanu ca-i
lipseste palosul si tocmai acum ii veni in minte pentru ce nu vazuse
el stana de piatra, decat dupa ce-si gasise cuiul de la osie si se intorcea
la caruta cu dansul. Pricepu el ca nu e lucru curat.
— Imparate prea luminate — zise el — toata lumea zice ca esti
om drept. Te rog sa-mi faci si mie dreptate, mult ai asteptat, mai
astepta, rogu-te, inca putin si vei vedea cu ochii adevarul.
Primi imparatul a mai astepta pana ce sa se intoarca Greuceanu.
Acesta se puse iarasi in caruta lui cu cai si tot de fier si intr-un suflet
merse, pana ce ajunse la stana de piatra, acolo unde necuratul ii
scosese cuiul de la caruta.
— Fiinta netrebnica si pagubitoare omenirii, zise el, da-mi palosul
ce mi-ai furat, caci de nu, praful se alege de tine.
Piatra nici ca se clinti din loc macar.
1 Palavatic — ticalos, misel.
Atunci si Greuceanu se dete de trei ori peste cap, se facu un
buzdugan cu totul si cu totul de otel si unde incepu, nene, a lovi in
stana de se cutremura pamantul. De cate ori da, de atatea ori cadea
cate o zburatura de piatra. Si lovi ce lovi, pana ce ii sfarama varful.
Apoi deodata incepu stana de piatra a tremura si a cere iertaciune.
Iara buzduganul, de ce da, d-aia isi intetea loviturile si dete, si dete,
pana ce o facu pulbere. Cand nu mai fu in picioare nimic din stana
de piatra, cata prin pulberea ce mai ramasese si-si gasi Greuceanu
palosul ce-i furase Satana.
Il lua si, fara nici o clipa de odihna, veni si se infatisa iarasi la
imparatul.
— Sunt gata, marite imparate, zise el, s-arat oricui ce poate osul
lui Greuceanu. Sa vina acel sfetnic nerusinat, care a voit sa te
amageasca, spre a ne intelege la cuvinte.
Imparatul il chema.
Acesta, daca veni si vazu pe Greuceanu cu spranceana incruntata,
incepu sa tremure si-si ceru iertaciune, spunand cum cazuse in mainile
lui palosul lui Greuceanu.
Dupa rugaciunea lui Greuceanu, dobandi iertare si de la imparatul,
dar acesta ii porunci sa piara din imparatia lui. Apoi, scoase pe fratele
Greuceanului de la inchisoare si se facu o nunta d-alea imparatesti si
se incinse niste veselii care tinura trei saptamaini... Si eu incalecai p-
o sa, si va povestii dumneavoastra asa.
Autor: Povesti
Poezia GREUCEANU de Povesti
|
