GRIVEI

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

de Emil Garleanu
E batran. Intelege ca-i batran, ca-i netrebnic, ca cele
cateva zile ce i-au mai ramas sunt o povara pe capul tuturora.
De cand s-a si imbolnavit, nu-l mai striga nimeni, nu-l mai
mangaie nici o mana, nu se mai intoarce spre el nici o
pereche de ochi. A slujit cu credinta. Douazeci de ani, vara
si iarna, in curtea aceasta a trait si a pazit-o. In noptile de
toamna, cu ploile repezi si patrunzatoare, in noptile de iarna,
cu vifornitele naprasnice, el nu statea in cusca lui; sufland
cu greu, incordandu-si muschii, caci era vanos, taia troianul,
cutreiera toate colturile gradinii si, latrand, dadea de stire ca
nu e chip sa te poti apropia de casa stapanului... Dar in seara
aceea, cand prinsese de pulpa piciorului pe hotul care furase
mere din pomul de langa gard! Ani de-a randul simtise durerile
loviturii de ciomag pe care i-o daduse atunci in crestetul
capului. Si alta data... Dar cate facuse, cate suferise Grivei,
dulaul credincios al curtii!
Insa vremea trece; viata, cu ea. Si-acuma imbatranise! Nu
se mai putea duce nici pana la usa bucatariei, sa capete un
ciolan, sa-l linga. Ramanea uneori zile intregi fara sa inghita
nimic, fiindca nu se putea misca. Si-acum, in urma, avea niste
dureri grozave. Urla. Si mai ales noaptea, cand nu avea cu
ce sa se mai ia, cand nu mai vedea pe ceilalti caini, cand
ramanea singur, numai el si suferinta lui, mai ales noptile il
chinuia boala. Si urla. Mai intai gemea, inabusit, cu gura
inchisa, cu limba zgarcita, gemea adanc, ca si cum i se
desfacea inima din piept. Apoi il apucau fiorii; spasmurile ii
desclestau falcile, si gemetele ii ieseau mai tari, mai ascutite.
Apoi plangea, plangea cum plang oamenii, cu lacrimi fierbinti,

care ii lunecau pe bot si parca-l ardeau. Si-n urma, innebunit
de durere, nu mai putea rabda, in urma urla, urla groaznic,
din toata puterea maruntaielor lui, cu toata incordarea glasului,
urla inspaimantator, de rasuna pana in departari, de unde-i
raspundea ecoul ca un alt caine care ii plangea de mila. Si
dimineata, cand zorii zilei mijeau, adormea, sleit, pe culcusul
lui de paie.
Si toti ai casei, care treceau pe langa el, il blestemau. Toti.
Urletele lui le tulbura linistea noptii, le curma somnul si-i facea
sa tresara speriati in pat. Iar unii credeau ca prevesteste ceva
rau, ca prevesteste moartea cuiva. El ii auzea vorbind, ii
auzea si-i intelegea. Cu ochii blanzi, stersi de boala, ii urmarea
pana ce se faceau nevazuti.
Intelegea si astepta sa-i vie ceasul.
Intr-o dimineata si-a zarit stapanul de departe venind spre
el, cu mainile la spate, tinand ceva ce sclipi la o intorsatura
in bataia soarelui. Pentru el venea. Atunci, in sufletul lui parca
a-ncercat nu o durere, ci o jale, o jale grozava, o jale adanca
pentru stapanul pe care-l vazuse copil, cu care se jucase, cu
care mersese pe camp, la picioarele caruia se culcase de
atatea ori sa primeasca, supus, vergile ce i se cuveneau. Si
jalea aceasta parca-i dadu puteri; se scula si, scheunand,
plangand, se tari catre stapanul lui, se tari si, cand ajunse, ii
linse picioarele, ca si cum si-ar fi luat ramas bun. Apoi inchise
ochii si, incolatacit, astepta. Astepta mult. I se facuse mila
stapanului?... Bubuitura nu curma linistea ograzii.
Si astazi simti ca nu mai are mult. Si parca-i parea rau sa
inchida ochii in curtea in care traise, in mijlocul lucrurilor de
care n-ar fi vrut niciodata sa se desparta, sub privirile care nu
se mai indreptau spre el prietenoase. Si, deodata, o groaza, o
frica de locul acela in care suferise atata il e. Isi aduna
toate puterile, apoi, ca si cum cineva l-ar fi gonit din urma,
se departa cat putu mai repede, iesi din curte si o lua pe drum,
inspre padure. Cand ajunse in marginea ei, intra in cel dintai
stufis, si acolo, intre crengile care ii ascundeau vederea, isi

facu culcusul. Si astepta. Spre seara, un fior ii zvarcoli trupul,
apoi altul. Si-nca unul, cel de pe urma. Si-n clipa in care-si
dete sufletul, se ridica pe picioarele de dinainte si, cu capul
intors spre curte, urla, ca si cum si-ar fi luat un ramas bun.
Si urletului lui, scurt, de moarte, ii raspunse ecoul, pentru
cea din urma oara, ca un alt caine care-l chema din departari.