GRUSAN

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

de Emil Garleanu
Lui Costin Petrescu
Facusem inspectia si ma grabisem sa ajung in odaia larga,
de scanduri, a cantinei, in care ne intalneam, in fiecare seara,
ofiterii aflati in tabara. Veneam cu totii, si tineri si batrani,
multumiti ca puteam sta putin, unii langa altii, fara sa fim stransi
in chinga legilor militaresti. Asta-seara se adunasera mai multi
ca de obicei, caci venisera si ofiterii regimentului de cavalerie
ce sosise dimineata. Toti vorbeau despre una si alta; eu imi
asteptam ceaiul obisnuit, cand intra un capitan de calarasi, saluta
pe maiorul ce sta la o parte, singur, apoi se indrepta spre alti
doi capitani batrani, camarazi de-ai lui, si le spuse tare:
— Stiti ca s-a impuscat Grusan? Uite, cititi...
Se facu tacere. Unul din capitani lua jurnalul si citi cu
glas tare:
— „Aseara s-a impuscat generalul in retragere Grusan.
Pricina acestei fapte e necunoscuta.“ Omul acesta nici nu
putea sa moara altfel, zise capitanul.
Iar cel ce adusese vestea se intoarse spre ofiterii tineri si
le spuse:
— Ei, baietilor, voi nu stiti cine a fost Grusan; n-ati vazut
astfel de sef si nici n-o sa vedeti. Noi, cei cu parul carunt,
am apucat alte vremuri, dragilor.
Atunci, din fundul odaii se ridica un sublocotenent de
vanatori, foarte tanar, cu mustata de-abia rasarita, subtire la
trup si slab la fata, caruia camarazii, de plapand ce era, ii
spuneau: Duduia.
— Domnule capitan, zise el cu glasul tremurat, eu n-am
apucat vremurile cele grele; cu toate acestea, am cunoscut pe
generalul Grusan; l-am vazut pe cand eu eram copil si dansul

colonel. Daca-mi dati voie, va pot povesti cum m-a facut sa
simt cea mai grozava spaima ce am avut-o in viata mea.
Toti si-au tras scaunele mai aproape, iar maiorul se scula
de la masa, miscat parca, veni pana langa ofiter si, uitandu-se
drept la el, ramase sa-l asculte in picioare.
Sublocotenentul statu cateva clipe, apoi, hotarandu-se,
povesti:
— Mi-am petrecut copilaria in Iasi, in casele in care ma
nascusem, atat de aproape de cazarma, incat rasunau comen-
zile pana la noi. Casa fiind impartita in doua, partea dinspre
cazarmi se inchiria ofiterilor. Acolo am vazut multi militari.
Unul dintre acestia era si colonelul care se duce acum.
Regimentul primise ordinul de plecare, si dansul venise sa-si ia
ziua buna de la matusile mele. Cum eram bolnav, s-a apropiat
de pat, mi-a dat mana si mi-a urat insanatosire grabnica. Apoi l-am
auzit cum spunea in sala ca se-ntelesese cu comandantul
regimentului ce venea sa se mute la noi, in locul lui.
Peste doua zile un furgon aducea lucrurile chiriasului.
Ardeam de nerabdare sa vad pe colonelul cel nou, dar
boala ma vanduse patului. Zilele isi luara mersul lor obisnuit.
Alaturi parca nu statea nimeni. Chiriasul nu da nici un semn
de viata. Pesemne pleca dimineata, cum se lumina, si se
intorcea tocmai seara. Nici matusile nu-i putusera inca vorbi.
La urma urmei, nu era nici o graba. Mai grabit eram eu, care,
la varsta mea, vreo treisprezece ani, legam prietenie si cu cei
tineri, si cu cei batrani.
Dorinta mea de a vedea pe colonel crescuse. Dar in
aceeasi vreme asteptam cu o frica nemarginita clipa intalnirii.
Caci aflasem, fara voia mea, multe despre el, de la o slujnica,
ce vorbea seara, alaturi in odaie, cu fata din casa. Toate cele
povestite le auzise de la ordonanta, care, la randul lui, le
primise, ca un fel de spovedanie, de la cel dinainte: colonelul
fusese in razboi; avea un semn in obraz, dar nu se prea baga
de seama din pricina barbii. Era rastit la vorba. Isi batea ordo-
nanta, dar apoi ii da bani multi. Avea patima calaritului, umbla

calare zi si noapte. Si de frica lui ii stia si calul, cat era el de
zmeu. Il chema Grusan, iar ofiterii ii ziceau: Grusan-Salbaticul.
L-am vazut intaiasi data intr-o zi de primavara. Ma insa-
natosisem si ma plimbam prin gradina. Deodata aud un tropot,
apoi o smuncitura si un nechezat. Ma intorc. Trei soldati
aduceau un cal negru ca taciunele, cu gatul inecat in coama
ce se rasfira peste capul in care se zbatea albul ochilor. In
aceeasi clipa se deschise usa. Colonelul iesi in scara. Vederea
lui m-a infricosat mai mult.
Era inalt, spatos, cu o barba mare, neagra, ce-i pornea
aproape de langa ochii adanci, intunecati. Genele ii acope-
reau pleoapele. Iar chipiul ii umbrea fruntea pana langa cuta
adanca dintre sprancene. Dansul se cobori incet, apoi porunci:
„Dati-i drumul!“
Calul, simtindu-se slobod, vroi sa sara, dar glasul detuna
groaznic: „Stai!“
Calul ramase pironit locului.
Stapanul il privi drept in ochi, parca-l vrajea, apoi facu
un pas deoparte... Ma zari.
„Vino aici“, imi zise.
Simtii ca nu-mi mai bate inima. Toate dimprejurul meu
parca se stersesera. Nu vedeam pe nimeni, afara de el. Mi se
parea urias. Fara voie, pasii spre dansul. Ma lua de mijloc si,
mai inainte sa pot scoate un cuvant, ma zvarli calare. Glasul
rasuna iar : „Stai!“
Calul si cu mine facea in clipa aceea un singur trup
rascolit de spaima, cu nervii uniti intr-o singura tremurare.
Apoi colonelul ma lua jos, puse piciorul in scara si se sterse
ca o vedenie din fata mea.
Am cazut din nou bolnav de moarte, in prada celei mai
puternice spaime. Am zacut intreaga primavara, fara ca matu-
sile mele sa stie pentru ce m-a intors boala. Nu le spusesem
nimic despre intamplarea care nu putuse iesi din mintea mea
nici dupa ce ma insanatosisem, nici chiar dupa ce scapasem
de groaznicele visuri ce-mi cutreierau somnul.

Si totusi, pe urma doream sa mai vad pe salbaticul soldat.
Nu stiu de ce imi inchipuiam ca n-as mai fi tremurat pe spatele
calului...
Era pe la mijlocul iernii. Auzisem ca si regimentul acesta
trebuia sa plece numaidecat. Toata ziua ma plimbam prin
gradinuta, dar pe colonel nu-l puteam zari. Ma hotarai sa ma
scol dis-de-dimineata in cele cateva zile ce mai ramasesera
pana la plecarea lui. A doua zi de la hotararea mea, tocmai
ma imbracasem si priveam pe fereastra dealul din fata, acoperit
de mii si mii de cioare ce stateau inca, aripa langa aripa, pe
omatul pe care isi petrecusera noaptea. Deodata rasunara alaturi
vuiete si vad slugile alergand intr-acolo. Mi-am luat repede
paltonul si m-am dus si eu. Ce se intamplase? Calul, mai sal-
batic decat oricand, trantise pe cei ce-l tineau si, intr-o smunci-
tura, scapa din mainile lor. Ordonanta se repezi, vroi sa-l
opreasca, dar luneca, si calul il lovi cu picioarele dinapoi in
piept. Toate acestea le istorisea, de-abia vorbind, un biet soldat
colonelului, care, ingenuncheat, descheia haina celui lovit.
Acesta din urma ramasese lungit jos, cu albul ochilor intors in
afara, cu gura deschisa, plina de sangele ce picura, inrosind
omatul. Dupa cateva tresariri usoare, isi dete sufletul. Atunci
se auzi in poarta tropotul calului. Niste calarasi il prinsesera
si-l aduceau. Colonelul tresari, se scula repede si se arunca
strigand: „Lasati-i darlogii!“
Cand se opri in fata calului, repezi mana si-i izbi un pumn
strasnic in frunte. Calul se ridica in doua picioare, vroi parca
sa se arunce asupra stapanului sau, dar, ametit, cazu pe spate,
ca si cum s-ar fi topit. Grusan, care apucase darlogii, se
pravali si el. Dar intr-o clipa se ridicara amandoi, se infruntara
ca doi dusmani de moarte, apoi colonelul scoase un strigat
spaimantator, se arunca in sa, smunci darlogii, invarti calul
in loc si se napusti pe poarta. Peste putin l-am vazut pe deal,
intrand sageata printre miile de cioare care se ridicara,
deodata, intr-un vaier asurzitor, acoperindu-l, infasurandu-l
ca-ntr-un zabranic, si nu l-am mai zarit, ca si cum nenu-
maratele pasari negre l-ar fi rapit in zborul lor spre cer.

De atunci nu l-am mai intalnit niciodata.
Sublocotenentul isi trecu mana peste fata, vroind sa go-
neasca parca aceasta amintire. Toti taceau. Atunci, maiorul,
care nu se miscase toata vremea cat povestise ofiterul, se
rezema cu spatele de perete si spuse, cum si-ar fi vorbit lui:
— Da, asa era dansul. Ramase o clipa cu privirile pierdute
in gol, apoi adauga: Pentru ca e vorba despre un om cum nu
trec multi prin viata, si fiindca dansul astazi nu mai este, o
sa va povestesc, domnilor, intr-adevar cea mai grozava intam-
plare din viata lui, si dintr-a mea, care am fost martor.
Maiorul se opri putin, voind sa-si stapaneasca glasul ce
tremura, ca si al sublocotenentului; pe urma incepu:
— In ajunul razboiului eram sergent in regimentul de
calarasi pus sub comanda colonelului Grusan — Grusan-
Salbaticul. I se zicea astfel in urma unei intamplari: Intr-o
dimineata, pe toate ordinele de zi in josul carora era iscalit
dansul, se gasi adaugat : Salbaticul. De atunci i-a ramas
porecla. Prin ce imprejurare, nu-mi aduc aminte, capatasem
increderea acestui om, de care se fereau cu totii. Asa se face
ca aveam dese insarcinari din partea lui.
Intr-o seara, cu vreo doua zile inainte de plecarea noastra
spre campul de razboi, ma intorsesem dintr-un sat indepartat,
unde fusesem trimis de catre colonel sa vad daca se gasea
fanul trebuincios. Plouase ziua intreaga, drumurile se desfun-
dasera, calul razbea cu greu prin glod. Intarziasem, si toata
vremea ma gandisem cu grija la intalnirea cu colonelul,
caruia trebuia sa-i raportez. Cand am intrat in cort, l-am gasit
in picioare, uitandu-se, cu ochii lui intunecati, la ordonanta
ce-i povestea ceva, dar care, in clipa venirii mele, tacuse.
Am ramas langa usa, cu mana la cozorocul capelei, astep-
tand. Comandantul se uita la mine, apoi imi porunci: „Ia-ti
calul si vino“.
M-am dus la conovat, mi-am luat calul, care ramasese cu
saua pe el, si m-am intors. Colonelul si cu ordonanta inca-
lecasera. O luaram indata la trap in lungul bivuacului, pana
ce trecuram de el. Ploaia se intetise, incepuse sa bata un

vant care ne arunca picaturile in fata; caii lunecau, iar al meu,
obosit, de-abia se putea tine pe urma celorlalti doi. Repede
am bagat de seama ca nu luasem soseaua si ca taiem campul
de-a dreptul. M-am uitat inapoi: luminile din bivuac ramasese-
ra in urma tare, inspre stanga. Trecusem si pe langa paduricea
pe care o cunosteam, apoi ne pierduram cu totul in intunericul
adanc. Eram deprins cu obiceiurile colonelului, imi inchipuiam
ca poate voia sa faca el singur o recunoastere, dar nu stiu cum,
de asta data, o presimtire neinteleasa ma nelinistea. Incotro
apucasem, nu stiam. Mergeam in bobote, ca inspre pierzare.
N-am sa uit niciodata drumul acesta.
Deodata colonelul lasa calul mai incet si chema ordo-
nanta, il apuca de mana, ca sa calareasca scara la scara, si-l
intreba. Acum eram aproape; am auzit bine intrebarile si
raspunsurile: „Nu era nimeni acasa, nici o sluga?“ „Nu.“ „Pe
unde l-ai vazut?“ „Pe fereastra.“ „Cum?“ „N-am gasit pe
nimeni sa dau scrisoarea si m-am uitat pe geam, sa vad pe
cineva.“ „Ce faceau?“ „Stateau la masa.“ Colonelul tacu, apoi
intreba din nou: „Cand ai dat scrisoarea, ce ti-a spus duduca?“
„Nimic, a luat-o.“ „Bine!“ O scaparare de lumina imi trecu
prin minte. Incepusem sa inteleg. Mergeam la mosia colo-
nelului. Nu mai fusesem acolo, dar mi se spusese ca nu-i
departe de targ. Cine sa fi fost insa acela pe care il vazuse
ordonanta? Si atunci imi amintii de unele vorbe ce umblau
printre soldatii ce se duceau la comandant acasa. Sufletul mi
se stranse si ma rugai in gand lui Dumnezeu sa nu se intample
nimic.
Dupa vreo trei ceasuri de drum, ne-am oprit la poarta curtii.
Am descalecat si-am legat caii de parii gardului, am aruncat
mantalele pe ei, apoi ne-am furisat in ograda. Nu se vedea
decat o dunga de lumina pe dupa o perdea.
Colonelul se intoarse spre ordonanta si-i porunci: „Du-te si
te uita pe geam!“ Dupa o clipa soldatul veni. „Acolo-s?“
„Acolo.“ O luaram pe dupa casa, coborand; colonelul se opri
in dreptul unei usi inguste. Apuca de clanta, puse umarul,

impinse cu puterea lui grozava si usa se deschise, scartaind
usor. Suiram cateva trepte si intraram pe o sala. In clipa aceea
am auzit cum colonelul duce mana la toc si scoate revol-
verul. Simteam ca inima nu-mi mai batea; as fi fost bucuros
sa cad mort. Paseam in varful picioarelor. La usa odaii, pe
fereastra careia se uitase ordonanta, colonelul se opri, apoi o
deschise deodata. Doamne! parca sunt acolo, la spatele lui.
Intr-o scaparare s-a petrecut totul: ea statea pe marginea
patului; un barbat, in picioare, langa dansa, ii vorbea. Pe masa
era aprinsa o lumanare. Cand Grusan trecu pragul, femeia lui
se ridica si intinse mainile in fata, ca si cum ar fi vrut sa se
fereasca de o vedenie. In clipa aceea revolverul detuna, dansa
scoase un strigat, cazu pe pat, apoi se rostogoli jos. Barbatul,
un om voinic, parea ca nu-si pierduse cumpatul, lua un scaun
si-l arunca spre colonel, dar nu-l lovi. Alte doua detunaturi,
una dupa alta, cutremurara casa. Barbatul se prabusi cu fata
in sus pe podele. Colonelul puse revolverul in toc si se duse
langa fereastra. „Intrati inauntru!“ ne porunci. Am intrat incet,
cutremurati de groaza. Ordonanta ramase langa usa, eu m-am
dus aproape de soba. De unde stam, vedeam amandoua trupurile
intinse, aproape unul de altul. Dansa murise; avea fata alba
ca varul, ochii deschisi, incremeniti de groaza, parul despletit,
mainile date in laturi, ca o cruce. Ranitul se muncea grozav,
in zvarcoliri, apasandu-si pieptul cu mana in partea dreapta,
unde i se inrosise camasa de sange. Din gat ii iesea un horcait
inabusit, intretaiat. Grusan il privea.
Deodata, ca venit de sub pamant, se auzi jalnic, rugator,
glasul muribundului: „Apa, apa!“ M-am uitat pe masa, am
vazut o sticla plina, am vrut sa intind mana sa o iau, sa-i torn
in gura, cand, fara voie, privii spre fereastra: ochii colonelului
luceau salbatic, pironindu-ma locului. Glasul rasuna din nou,
mai sfasietor. La fiecare rugaminte, ochii comandantului se
indreptau spre mine, tintuindu-ma in loc.
O sfaraitura ma facu sa tresar pana in adancul sufletului:
lumanarea se trecuse, palpai de cateva ori si se stinse. Asa,

ramasi neclintiti, si-n intunericul ce ne invaluia, glasul muri-
bundului rasuna mai spaimantator. Eu parca tot vedeam ochii
scanteietori ce ma opreau sa intind mana. Afara ploaia batea
in geamuri, livada se framanta fosnind zbuciumat, jos usa
deschisa pocnea batuta de vant. Intr-un tarziu se auzi scrasne-
tul unui chibrit; la flacara lui, fata colonelului se lumina
groaznic, o clipa. Fuma. Varful tigarii sclipea ca o scanteie,
aprinzand parca, la fiecare data, mustatile si barba razbuna-
torului. Dupa catava vreme, tigara se stinse. Apoi am stat asa,
in intunericul nepatruns, pana cand, de dupa geamuri, se
imprastie lumina sura a zorilor intunecate de nori. Incetul cu
incetul ochii-mi incepura sa desluseasca lucrurile si oamenii
din odaie. Ordonanta se rezemase de usorul usii, spaima parea
ca-i luase cunostinta. Colonelul ramase locului. Moarta se uita
ingrozita. Ranitul de-abia mai rasufla, misca buzele, dar
vorbele i se stingeau in gat. Setea il mai chinuia poate. Si
cum parca asteptase lumina zilei ca sa mai vada o data pe
aceea pentru care murea, deschise ochii, vroi sa se ridice,
scoase un geamat adanc si ramase nemiscat. Colonelul
incrunta sprancenele, se apropie, se uita lung la mort, apoi
spuse: „Haidem!“
Am incalecat caii aproape intepeniti de raceala ploii si ne-am
departat de casa in care, dupa dragoste, intrase moartea.
Maiorul tacu. Ne-am despartit si-am plecat in palcuri, ca
si cum ne-ar fi fost frica sa strabatem singuri intunericul noptii.