HOINAR

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

de Emil Garleanu
O clipa tinu noaptea, cat tin noptile de vara, cand intu-
nericul e numai o strangere de aripi a luminii. Si totusi, indata
ce se trezi, fluturul, in racoarea umeda a diminetii, i se paru
ca dormise de cand lumea; de aceea zise in sine, banuind:
„Ce Dumnezeu rasare soarele atat de tarziu!“
Dar ca si cum Dumnezeu i-ar fi facut pe voie, deodata se
rasfira din inalt manunchiul stralucitor al razelor de soare, si
peste campie navali un val de aur. Fluturul isi palpai de cateva
ori aripile si, din varful galben al tulpinii de lumanarica, unde
poposise de cu seara, isi lua, zglobiu, zborul. Fiindca nu fusese
de mult pe la targ, o lua intr-acolo.
Curand zari o gradina cu fel de fel de flori. Trecu parleazul
si, mehenghi, se furisa intai pe la ferestrele casei. Perdelele
erau inca lasate. Ce sa vada? Nimic! In schimb, de jur
imprejurul privazurilor, cununi de zorele se impleteau, cu
florile deschise, fragede, liliachii batand in albastru, sinilii
batand in roz, acoperite de roua ca de niste nestemate.
„Fragede flori“, gandi fluturasul si, batandu-si aripile albastre
stropite cu aur, le saruta pe rand. „Aici o sa stau astazi pe
vremea arsitei“, gandea strengarul. Dar tot privind la ele, gasi
zorelelor o scadere; prea isi schimbau fata; dimineata intr-un
fel, la amiaza intr-alt fel, iar seara se-nchideau morocanoase.
„Nu-s statornice“, adauga craiul si pleca mai departe. Cum
zbura, asa, deasupra straturilor, mirosul rozetei ii umezi sufle-
tul. Repede se cobori de se aseza pe o tulpina de rozeta. Si
cum ramasese pierdut, rasufland mireasma imbatatoare, se
gandea: „Nu e floare mai fermecatoare ca rozeta, degeaba!
In mireasma ei sa mori, si mori fericit.“ Gandind astfel, privi

mai bine tulpina florii. Cine-l pusese! Mahnit, isi mai schimba
din pareri: „Intr-adevar, imbatator miros, dar de ce oare firea
nu imbina niciodata toate insusirile la un loc? Poftim, priveste,
cine imprastie o asemenea mireasma! Ce flori maruntele,
pipernicite, aproape verzi, ca si frunzele.“ Si fiindca in clipa
aceea veni pana la el adierea unor crini, urma: „Ce are a face
rozeta cu crinii, cu crinii albi ca spuma laptelui!“ Fara sa stea
in cumpana, isi facu vant spre lujerul inalt, subtire si mandru
al unui crin intarziat. Asezandu-se in potirul parfumat, alb ca
zapada, berbantul isi destinse aripile putin, sa se odihneasca,
dar baga de seama ca se umpluse de praful galben al florii si
se necaji: „Foarte multumesc de gazda, daca e vorba sa ies
manjit!… Si unde mai pui ca aici stai ca intr-o manastire.“
Se inalta in aer. Se incalzise grozav. „Parca e mai cald ca
la camp“, gandi sprintarul. In vremea aceasta ochii lui zarira,
asa, ca o suvita de sange. Era un strat de garoafe. „Hai intr-
acolo“; intinse aripile, lovi de cateva ori aerul si se lasa, usor
ca un fulg, deasupra unei garoafe batute, creata si imbalsa-
mata. „Uite-o floare care nu-i nazuroasa, isi zise; o gasesti
pretutindeni; si, cu toate astea, ar avea dreptul sa fie mandra
cu fata ei imbujorata. Da, garoafa intr-adevar mi-i draga.“ Si
statea, hoinarul, tolanit pe frunzisoarele moi, ca un pasa, cand
parca il ameti ceva. „Ce sa fie? A! mirosul garoafei. Uite asta,
cugeta craiul, asta nu-mi place la garoafa. Nu putea, adica,
sa aiba un miros al ei, numai al ei? Trebuia sa imprumute
mirosul piparat de cuisoare? Pfui!“ Zglobiu, isi vazu de drum,
aiurea, stranutand… Si ziua trecea, si ratacitorul zbura mereu,
mereu, fara astampar. „Uite colo un lavicer de nu-ma-uita.
Fiindca-s albastre ca si mine, s-or fi crezand, ma rog, lucru
mare“, atingandu-le, dispretuitor, cu varful aripii, le lasa in
urma. Ce mai straturi de ochiul-boului! „Sunt prea din topor,
baga de seama curtezanul. Ce e floare trebuie sa aiba ceva
care sa o inrudeasca de aproape cu cerul, cu aerul… sau cu
mine.“ Ingamfat, se impiedica de o gura-leului: „Mersi, de-alde
dumneata gasesc si-n camp, la tara.“ „Ei, cu micsunica se

schimba vorba, adeveri siretul, asta, da.“ Si se lasa, elegant,
in roate, deasupra florii cuminti. Isi stranse aripile una, isi rasuci
mustata, facu ochii mici; micsunica ramase linistita; gazda
buna, dar nu sprintara. Flacaul se necaji: „Ho, babatie, prea te
crezi! Eu n-am venit sa dorm.“ Si fugi razand. Margaritarelele
nu le putea suferi, zbura pe deasupra lor, numai sa le faca in
necaz; intrucat priveste barba-imparatului, ii venea rau numai
cand se gandea la numele ei… Ziua trecea, soarele scapata;
se mai racorise. O lua inspre gherghine. Cocotate sus, pe
tulpinile lor, gherghinele il priveau nepricepute. „Inalte si
proaste, zise pierde-vara si, inaltandu-se sus, cauta cu ochii
trandafirii. Ii zari. Se cobori incet, curtenitor, se inchina in fata
fiecaruia. „Flori de paradis, flori maiestre, flori…“, dar cum
se intorcea, in dreapta si-n stanga, complimentand, aripa i se
zgarie de-un ghimpe. Craidonul o sterse repede, fara sa se mai
uite inapoi… Trecu pe langa lalele fara sa le priveasca; dar
in drum facu cu ochiul rochitii-randunicii, o veche prietena,
si spuse o vorba proasta unui stanjenel scuturat, imbatranit,
ce i se tinea in cale. Zarnacadelelor le ramasesera doar
tulpinile; liliacului, frunzele. Mai departe, mai departe. Din
zbor fura o sarutare unei cicori, ratacita pe acolo cine stie
cum. Si cicoarea ii aduse aminte de camp. „Tot mai frumos e
campul… Dar nu-i vorba, si-n gradina!...“ Si parca departe,
intr-un colt, zari o floare invoalta, necunoscuta. Grabi, dar,
deodata, incepu sa orbecaiasca. Nici nu bagase de seama ca
se intunecase. Nu mai vedea nimic. Il apucase noaptea in
drum. Neputand sa mai zboare, se lasa, la intamplare, pe un
spin uscat, sa astepte zorii, suspinand nemultumit: „Ce Dumne-
zeu se-nnopteaza asa devreme!...“