INSIR’ TE MARGARITE CU DALBE FLORI AURITE

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

A fost, cica, mare, odata, da demult de tot,
cand avea ursul coada
si dadea salcia roada,
a fost un imparat tanar. Si ast imparat, cand ii dadea raspas trebile
imparatiei, se imbraca tiptil si se ducea sa se plimbe. Asa, iaca trece o
data pe dinaintea palatului unui imparat vecin s-acolo, uitandu-se pe
geam, vede p-ale trei fete ale imparatului aluia. Acum, el nefiind din
fire asa indraznet, cum le-a vazut ca se uita si ele la el a si coborat
ochii in jos si nu s-a mai uitat la ele, dar auzi pe una din ele zicand:
— Eu as lua de barbat pe flacaul asta de trece calare, si de-ar vrea
si el sa mai ia pe mine, i-as tine casa-ntr-un fus de tort.
Cum ii trecura pe la urechi vorbele astea, puse calcaile in burta
calului si-l mai invarti si-l mai suci, ca sa auza tot.
Alta zise:
— Eu i-as invarti casa pe doua mere de aur.
Iara a d-a treia zise:
— Ba eu i-as face doi copii cu totul si cu totul de aur.
Pe imparat l-ar fi ademenit, nu l-ar fi ademenit, ale doua fete dintai,
dar cand o auzi p-a d-a treia, s-a ispravit, ca el nu mai putea de dragul
copiilor.
Isi curma calea si se intoarse acasa, iar a doua zi, cand se revarsa
de ziua, se imbraca cu straie mandre imparatesti, incaleca p-un fugar
d-aia strasnici, de varsa foc pe nari, si se duse glont la imparatul cu
fetele sa-i ceara de nevasta pe fii-sa a care zisese ca-i face doi copii cu
totul si cu totul de aur.
Imparatul, tatal fetelor, macar ca fata pe care i-o cerea era a mai
mica, s-ar fi vrut sa le marite cu rost, incepand cu a mai mare, prinse
bucuros sa se inrudeasca cu el, ca-i stia vrednicia, si pornira nunta
imparateasca, care tinu sapte zile si sapte nopti; iar dupa ce se sfarsi
dandanaua, isi lua ginerele mireasa si se intoarse la imparatia lui.
Acilea toate ar fi mers bine, dar pasamite avea imparatul o roaba
frumoasa, tiganca, cu care traia de multa vreme, si asta roaba cum
vazu pe nevasta imparatului atata ii fu de necaz, ca nici laie, nici
balaie, ii puse gand rau.
Trecu vreme la mijloc ca de vro opt luni de cand se insurase
imparatul, si la el cearta, ori sa zici ca sa nu se invoiasca la ceva cu
nevasta-sa, ferit-a Dumnezeu! Ce zicea unul zicea si alalalt, de traiau
d-o minune de bine; ba imparateasa ramasese si grea si asteptau cu
drag amandoi ziua cand s-or pomeni cu doi dolofani de copii numai
si numai de aur.
Dar stii, cand vine napastea pe capul romanului... Se pomeneste
intr-o zi imparatul ca trebuie sa porneasca cu razboi asupra unui
vrajmas, care se tot silea sa-i hartuiasca imparatia.
Pleca bietul om, mahnit pana in fundul sufletului, ca-si lasa nevasta
singura tocmai la vremea cand sa nasca, si merse, si merse pana se
intalni cu vrajmasul, si daca-l intalni ii trase o bataie aluia, nenisorule,
de ii merse fulgii.
Cum vazu ca l-a biruit, o porni indarat spre casa. Aci dac-ajunse,
ce-l astepta? Se pomeni, cand ceru sa-si vada copiii, ca-i aduce tiganca
doi catei.
— Ce sunt astia? racni imparatul.
— Copiii d-tale, sa traiesti, maria-ta, raspunse tiganca. Atunci
imparatul se infurie de tot, din pricina ca l-a mintit nevasta-sa, ca i-a
facut doi catei in loc de doi copii cu totul si cu totul de aur, si a facut-o
roaba, punand-o la fel de fel de munci si batand-o, iar pe roaba o
facu imparateasa.
Biata imparateasa, pasamite, nu era vinovata, ca ea se tinuse de
vorba: facuse doi copii de aur; dar tiganca, de necaz pe dansa ca se
maritase cu imparatul, ibovnicul ei, luase copiii cum ii facuse, de
n-avusese vreme imparateasa nici sa se uite la ei, si-i ingropase de
vii, iar in locul lor pusese doi catei de la o catea, care fatase taman
atunci.
Din locul unde ingropase roaba copiii, drept in fata palatului,
rasarira doi brazi frumosi, care ziua cresteau cat ar creste altii in-
tr-un an, iar noaptea se faceau copii la loc si se duceau la muma-le de le
da tata, s-o faceau sa-si mai uite de necazuri, sarutand-o si mangaind-o.
Dar nu trecu multa vreme la mijloc si tiganca, bagand de seama
cum cresteau de repede brazii din fata palatului, se temu de ceva si
ruga pe imparat sa-i taie d-acolo ca-i impiedica vederea. Imparatul
nu vru, ca-i erau dragi, iar tiganca vazand asa, a zis ca de nu-i taie,
paine si sare cu el nu mai mananca; si imparatul, ca sa-i faca pofta,
puse de taie brazii si facu din ei doua scanduri de pat pe care le-au
pus una la patul lui si una la al tigancii. Iar biata imparateasa, vazand
ca-i taie copiii, se jelea de moarte.
Intr-o noapte au inceput sa vorbeasca scandurile de la paturi:
— Cum ti-e tie, sora-mea? intreba baiatul.
— Greu mi-e, fratiorule, ca e hoata de tiganca pe mine... da tie
cum ti-e?
— Mie mult mi-e usor, surioara draga, ca e tata dasupra. Roaba
fiind desteapta i-a auzit vorbind asa, si a doua zi puse scandurile pe
foc si le arse; si cand ardeau troznind, sarira doua scantei din foc
intr-o copaie cu tarate, din care mancand o oaie ramase grea si nascu
doi mielusei, a caror lana era cu totul si cu totul de aur.
Imparatul nu mai putu de dragul lor, cand vazu, dar tiganca nu
stia cum sa-i prapadeasca mai iute, si intr-o zi, cand nu era imparatul
acasa, puse de-i taie, si matele le dadu cu numar bietei imparatese,
care era roaba, sa se duca cu ele la garla sa le spele, dar sa nu care
cumva sa piarda vrunu, ca amar va fi de ea.
Mare jale a cuprins pe imparat cand a auzit ce facuse nevasta-sa,
iar biata imparateasa, plangand, s-a dus sa spele matele mieluseilor
nevinovati, pe care ii stia ca erau copiii ei iubiti.
Cand ajunse la garla, spala matele si le curati cate unu-unu, iar la
urma, ii scapa unul din mana si o lua pe apa in jos. O cioara, cum il
vazu, se repezi de-l lua in plisc si zbura cu el intr-un pom.
— Cioaca, cioculita, se ruga biata femeie, da-mi, rogu-te, matu,
ca ma bate roaba cu toiagul, de-o vedea ca lipseste.
— Nu ti-l dau, raspunse cioara, ca nu mi-ai dat niciodata vro mana
de malai sa-mi astampar foamea.
Auzind, porni imparateasa spre moara:
— Moara, moricica, da-mi nitel malai sa dau cioarei, sa-mi dea
matu, ca ma bate roaba cu toiagul de-o vedea ca lipseste.
— Nu-ti dau, raspunse morarul care auzi, ca nu mi-ai adus nici un
pui de gaina.
Si se duse biata femeie la closca:
— Closca, closculita, da-mi un puisor sa duc morarului; morarul
sa-mi dea malai, malaiul sa-l duc cioarei, cioara sa-mi dea matul, ca
ma bate roaba cu toiagul de-o vedea ca lipseste.
— Nu-ti dau, zise closca, ca nu mi-ai dat nici un bob de porumb
macar vreodata si mie. Si o lua inspre un om care culegea la porumb:
— Omul lui Dumnezeu, omul lui Dumnezeu, da-mi un bob de
porumb, sa-l dau clostii; closca sa-mi dea puiul; puiul sa-l dau mora-
rului; morarul sa-mi dea malai; malaiul sa-l dau cioarei; cioara sa-mi
dea matul, ca ma bate roaba cu toiagul de-o vedea ca lipseste.
Iar omul, facandu-i-se mila de ea, i-a dat mai multe-boabe si le-a
dat pe toate clostii; closca i-a dat puiul; puiul l-a dat morarului;
morarul i-a dat malai; malaiul l-a dat cioarei si cioara i-a dat matul
indarat.
In vremea asta venind un val, cum lasase ea matele pe marginea
garlei, ii lua altul, dar ea il lasa, neavand ce face, si se intoarse acasa
deznadajduita cu ale care-i ramasese, caci se gandi: “Mult am suferit
eu, ce o fi d-oi manca s-o bataie?!”
Pasamite, randuise Dumnezeu sa fie ale doua scantei taman in
matul ala pe care l-a luat garla. Si fiind garla mare, s-a fost agatat de
o craca de pom, ce atarna pana in apa, iar cand s-a tras apa, au iesit
din el doi copii maricei: o fata s-un baiat. Baiatul avea o custura cu
care taia rachita, iar fata o furca cu care torcea; si amandoi erau de
aur, si frumosi la chip de venea lumea de pe lume, de se uita la ei si
se minuna d-asa frumusete... Ba ajunse vestea la imparat, care, cum
auzi, veni sa-i vaza si el, si cand isi arunca ochii si-i vazu asa de
frumosi, ii si lua cu el la palat.
Cand ii vazu roaba, o sfecli de tot, se facuse de parca o pusese pe
jaratic, dar nu avu ce face, ca imparatul nu se despartea de ei de loc,
caci vazuse cum strambase din nas nevasta-sa cand ii adusese si ii era
sa nu le faca de petrecanie ca si mieluseilor. S-asa traira copiii pe
langa imparat, care ii iubea cum nu se mai poate de mult.
Intr-o zi, nu stiu cum, nu stiu ce fel, se rupse un sir mare de
margaritare pe care-l purta la gat tiganca; dadu sa le culeaga, sa le
insire la loc... nu putu cu nici un chip; ii alunecau printre degete, ca
zvarlugile. Bre! ca ce sa fie, bre! ca ce sa faca... chema curteni, chema
slugi... degeaba, nu puteau sa le insire, si pace.
— Ia stati sa pun eu pe copilasii ai frumosi, zise imparatul, sa
vedem ei or putea? ca cum sunt de minunati in toate, or putea face si
minunea asta sa insire boabele de margaritar pe care nu le poate
nimeni insira. Ai, veniti-ncoa, dragii mei, sa va vad.
Copiii se pusera jos si incepura sa insire, iar boabele se insirara
cum se insira toate boabele, de s-au mirat toti.
— Acum, maria-ta, zise baiatul, vazand ca e multa lume — ca erau
fata sfetnicii si toti oamenii curtii — sa asculti sa-ti spun o poveste
frumoasa.
— Stii povesti?... Pai de ce nu-mi spuneai? Ai, sa te vad, ia incepe...
Si incepu baiatul asa:
“A fost odata demult de tot,
cand avea ursul coada
si dadea salcia roada,
a fost un imparat tanar, insir-te margarite cu dalbe flori aurite; si ast
imparat a trecut o data pe dinaintea palatului unui imparat vecin,
insir’ te margarite cu dalbe flori aurite; si...” si asa urma sa spuna baiatul
toata istoria pe care o ascultarati si dumneavoastra; iar tiganca la
fiecare vorba zicea:
Un taciune s-un carbune,
Taci, baiate, nu mai spune.
Dar imparatul i-a zis sa spuna inainte toata istoria, si cand sfarsi
baiatul, vazand ca el si cu sora-sa sunt copiii lui, ii lua si-i saruta cu
drag; apoi trimise de aduse pe adevarata imparateasa de la bucatarie,
isi ceru iertare de la ea, de ce-o facuse sa sufere, si o puse iar pe tron
alaturi cu el, iar pe tiganca puse d-o ucise cu pietre...
Si eu incalecai p-un gatej uscat,
Sa fie basmul basmuit si-n alt sat.


Autor: Povesti
Poezia INSIR’ TE MARGARITE CU DALBE FLORI AURITE de Povesti