INTAMPLARE
de Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti
— Unu, draga, unu singur.
— Sa-ti traiasca.
— Sa dea Dumnezeu! Sa traiasca, saracutul; dar mi s-a intamplat
cu el o nenorocire mare. Ce mi s-a intamplat mie, pe onoarea mea ti-
o spui, sa fereasca Dumnezeu pe tot vrajmasul! Si tocmai mie... Ia
gandeste-te, ma Iancule draga, atata copil aveam si eu. Te uiti colo la
copiii de oameni saraci, cresc fara nici o ingrijire, — iarna desculti,
neimbracati, vara mananca poame verzi si pe urma se duc de se
balacesc cate trei ceasuri la garla! vezi pe cate un pici de cinci, sase
ani ca se duce cu trei cai sa-i scalde — si nu li se intampla nimic, traiesc
zdraveni si ies derbedei ca sa infunde puscariile. Si tocmai al meu...
de! care puteam sa-i dau si eu o crestere cu averea pe care o am... Mare
nenorocire, pe onoarea mea ti-o spui.
Sa vezi. Acum un an m-am dus pe-o luna colea la bai la Pucioasa,
cu nevasta si cu copilul. Aveam eu trebuinta de niste bai ca ma cam
doare piciorul stang, cand se schimba vremea. Acolo bine, frumos.
Cand ne intoarcem in oras, in oras — varsat; se imbolnaveau copiii
pe capete. Zic nevesti-mii... (Pe ea s-o vezi, ma lancule, n-o mai
cunosti... o umbra... Sa ma fereasca Dumnezeu de o nenorocire... D -
aia-ti spui, cateodata...) Asa, ii zic: “Daca te-ai duce tu cu copilul la
nenea, la Margineanca? Eu ma duc in oras; imi vaz de treburi, sambata
viu sa va vaz si lunea dimineata ma-ntorc, — pana o mai pieri molima.”
La plecare — parca-mi spunea mie inima ceva, pe onoarea mea ti-o
spui — zic: “Sico, sa ingrijesti de copil sa nu i se intample ceva.”
Pleaca nevasta, si eu viu in oras. Asta era luni. Sa vezi, domnule,
ce va sa zica presimtirea, pe onoarea mea ti-o spui. Miercuri ma duc
la gara, c-aveam de predat zece vagoane de lemne. Cum intru in gara,
imi aduc aminte ca la frate-meu la Margineanca, pe la spatele gradinii,
trec vagonetele cu carbuni de la mina. Zic, ca omul care are numai
un copil: “Aoleu, de nu s-ar duce p-acolo!” Las pe contabil la gara
si
ma-ntorc acasa sa scriu nevestii, sa nu scape copilul din vedere. Gasesc
acasa o scrisoare de la ea, ca i-a parut bine lui frate-meu, ca era bine
si copilul si ea. Dupa-pranz... sa fereasca Dumnezeu pe toti vrajmasii,
pe onoarea mea ti-o spui... imi aduce copilul invelit intr-un tartan, pe
brate, fara simtire... Se-ntamplase! Pana atunci fusese acolo, se jucase
pe nisip in gradina, in ochii ma-sii... o clipa de nebagare de seama...
“Lica! Lica!” aude un uruit de vagonete, pe urma un tipat sfasietor...
si gaseste copilul intre sine scaldat in sange. Ma Iancule, ce crezi tu c-
am patimit! Asa eram eu de albit? ...ca i-a taiat mana de la cot, ma
Iancule... i-a taiat mana dreapta de la cot. Lica al meu, ingerasul meu
— ma mir de unde mai am lacrimi sa mai plang — ca nici nu l-a
adormit, ii era frica doftorului... ca sa adormi un sufletel de copil de
cinci ani? Ma Iancule, la urma, pe cand il macelarea doftoru, nu mai
tipa, gemea incetinel cu doua siruri mari de lacrimi, din ochii lui
frumosi care cereau indurare... Mana dreapta de la cot! Care va sa zica
ciung, copilul meu ciung pe toata viata... Si incepuse sa scrie, ma
Iancule! Ii am si acuma placa si condeiul lui... Crezi c-am inchis ochii
o luna de zile? Cum puneam capul pe perna, ma sculam ca nebun...
Ciung! Cum o sa-l batjocoreasca copiii la scoala... si pe urma, mai
tarziu, schilod toata viata.
Ti-aduci tu aminte, ma Iancule, acum trei ani, cand m-ai dus tu la
Ateneu in Bucuresti, de vorbea ala? Zicea ca deosebirea de capetenie
dintre dobitoace si om e ca toate labele dobitocul si le intrebuinteaza
pentru umblet, pe cand omul a insarcinat numai doua cu umbletul,
iar alelalte doua le intrebuinteaza sa cucereasca lumea, si indemna
pe parinti sa-si invete copiii sa stie sa faca ceva cu mainile. Mi-a intrat
mie la cap vorba asta, pe onoarea mea ti-o spui. Si unde-mi ziceam
eu c-o sa-l invat sa cante din ceva, ori sa zugraveasca, ori sa sape in
lemn. Ca vedeam si la mine ce cusur mare e sa nu stii sa faci nimic.
Ma uitam la niste tamplari care mi-au facut mie foisorul asta; taiau si
cantau. Mare fericire sa stie omul sa faca frumos cu mana lui... si
vorbeam si cu ma-sa, ziceam ca cum o implini sase ani, sa-i arate si
lui la clavir. Si acum poftim!... D-aia, pe onoarea mea ti-o spui,
cateodata...
De atunci s-a dus toata fericirea... am ingropat-o cu manusita lui,
uite colo langa salcamul ala... Nevasta-mea nu mai e aia vesela, nu
mai vrea sa mearga nicaieri, nu se mai vede cu nimeni, nu mai pune
mana pe clavir... De cate ori o prinz cu ochii plansi! De cate ori trebuie
sa ma opresc, sa schimb vorba, de teama ca in ce am de spus sa nu i
se para pe departe o mustrare pentru nebagarea ei de seama. Si daca
spui, i se pare mustrare, si stiu ca dupa plecarea mea plange; si daca
ma opresc, pricepe, si o arde la inima si se topeste... Sst! Uite-o, fa-te
ca n-o bagi de seama, si sa schimbam vorba... Ei! bata-te sa te bata!
Care va sa zica... bata-te sa te bata! bata-te sanatatea sa te bata!...
Autor: Povesti
Poezia INTAMPLARE de Povesti
|
