ION CEL SARAC SI ZANA LACULUI
Cica au fost undeva intr-o tara un om si o femeie, si cat au trait au
tot argatit pe la boieri. Dar din munca lor nu se alegeau cu nimic. De
slujeau pe haine, se ponoseau, de slujeau pe bani, se cheltuiau, de
slujeau pe vite, se treceau. Nu le mergea la nimic, si pace. De munci
grele, de necazuri a murit si omul, si femeia. Si au lasat din urma lor
un bordei si un ogor. Orfan pe acest pamant, fara sprijin de nicaieri,
a ramas si un baiat al lor cu numele Ion.
Ce sa faca baiatul singur? A semanat ogorul din jurul bordeiului
cu grau. La vremea lui a crescut graul mare, frumos, o dragoste sa te
uiti la el. De la radacina si pana la varf avea numai spice de aur.
— Acuma, face Ion, sa-mi caut o secera buna, sa secer graul, sa
nu se scuture.
A umblat pe la iarmaroc, pe la fierari, a cumparat o secera si se
intorcea sa puna lanul in clai. Cand colo, se uita el, graul tot era
scuturat de pasari, pana si paiele erau mancate.
A ramas baiatul sarac fara seaman, de nu avea dupa ce bea o gura
de apa.
Umbla el asa necajit cat umbla si se gandeste:
“O sa seman ogorul cu hrisca si tot o sa strang roada anul acesta”.
A semanat hrisca si a rasarit bine, a inflorit si se arata roada multa,
dar intr-o noapte a dat o bruma si s-a topit toata hrisca din varf pana
in radacina.
Amu vazuse baiatul ca-i nevoie mare si s-a pornit in lume. Si a tot
mers pe dealuri necalcate, pe vai neumblate si a ajuns la o curte boie-
reasca. Acolo s-a oprit sa argateasca un an. La un an, a primit simbrie
un manz. Bucuros s-a pornit el inapoi si a poposit la o margine de
padure. Niste lupi s-au repezit din padure si au mancat manzul. Ce
sa faca atunci sarmanul Ion? Iar s-a dus la boierul la care argatise.
Stapanul l-a primit si i-a zis:
— Spune, Ioane, ce rasplata vrei, ca ce ii cere ti-oi da.
Se uita Ion si vede o piatra de moara.
— Nu stiu, stapane, pe ce sa slujesc, ca la nimic nu-mi merge,
doar pe piatra cea de moara sa ne impacam sa-ti slujesc.
— Vai de mine, mai baiate, de ce sa-ti prapadesti munca in zadar,
a raspuns stapanul, alege si tu alta plata.
— Pe vite nu mai slujesc, vreau sa slujesc pe piatra cea de moara.
S-au impacat si a argatit baiatul cu tot inadinsul. Dupa ce s-a
implinit slujba, i-a dat piatra cea de moara, si Ion a dus-o si a asezat-o
dinaintea bordeiului.
Cand venea cu cofele de la izvor, le aseza pe piatra si se uita bucu-
ros la ele ca la o mare avere.
Intr-o buna zi, s-a ridicat o furtuna naprasnica, cerul s-a innourat,
a inceput sa tune si sa fulgere, si a detunat piatra, de s-a facut ea
mici farame.
Ion s-a uitat la piatra cea de moara si, cand a vazut-o numai bucati,
a zis:
— Nici la paine, nici la vite, nici la piatra seaca nu-mi sta norocul.
O sa ma duc in lume sa-mi caut alta soarta, alt noroc.
SI si-a pus in traista ce a mai avut si s-a pornit in lume si mai
amarat ca alta data.
Daca s-a pornit, a mers si a tot mers, zi de vara pana-n seara, si a
ajuns la o braniste domneasca. Acolo un om punea fanul in stoguri.
— Mai, om bun, ajuta-ma sa stoguiesc fanul, sa nu ma asfinteasca
soarele.
— Ti-oi ajuta, de ce sa nu-ti ajut, ca tot caut de lucru.
A tras capitele la stog si pana in seara a mantuit de cladit. Omul
n-avea parale sa-l rasplateasca si i-a dat un cocos.
Ion a luat cocosul, s-a pornit mai departe si a ajuns la curtea
imparatului. A batut in poarta si a iesit un strajnic.
— Ce trebuinta ai?
— Vreau sa vorbesc cu imparatul, sa ma jeluiesc, sa-i spun de
necazurile mele.
Curtenii au inchis poarta si i-au spus ca, de a indrazni sa intre, o
sa-l asmute cu cainii si o sa-l puna la dubala.
Trei zile si trei nopti a stat Ion si a asteptat nebaut si nemancat la
poarta imparatului.
Tocmai dupa trei zile l-a auzit imparatul strigand la poarta si a
intrebat:
— Cine-i acolo?
— Luminate imparate, de cateva zile sta un om si asteapta sa
vorbeasca cu luminatia voastra!
— Du-te si il cheama!
Se duce strajnicul si ii face stiuta porunca sa vie in palat.
Omul a intrat cu cocosul subtioara, s-a inchinat.
Imparatul l-a intrebat:
— Ce trebuinta ai si ce umbli cu cocosul acesta subtioara?
— Ca ia, am venit si eu sa-l dau celui ce ma va judeca drept.
— Spune, ce poftesti sa afli?
— Luminate imparate, daca n-au mai muncit parintii mei pe lumea
aceasta, si muncesc si eu din noapte pana in noapte, si n-am nimic la
casa...
Imparatul s-a incruntat:
— Da bine, drumetule, unde te visezi, cine te-a pus la cale sa intri
cu cocosul la palat? Ori te-ai gandit sa ma iei in batjocura? Judecata
pe care o ceri nici un imparat pe lume n-o poate face.
Pleaca, si alta data de vei veni, sa stii, capul iti va sta unde-ti stau
picioarele.
Baiatul a iesit pe poarta palatului si mai amarat decat intrase.
Intreba, intreba, si adevarul nu era chip sa-l afle. Se porneste el si
merge cale lunga sa-i ajunga, si nu scurta, ca aceea mai rau incurca,
si ajunge la o rascruce de drumuri si a mers tot inainte, nu s-a abatut
nici intr-o parte si a vazut un foc arzand si un sihastru cu barba pana
in talpa piciorului. Sihastrul l-a chemat pe drumet si l-a intrebat:
— Incotro tii calea, om bun, cu cocosul acesta?
Da flacaul face:
— Umblu prin lume, cine ma va judeca drept, sa-l rasplatesc cu
cocosul.
Sihastrul de la foc intreaba:
— Ce necazuri ai? Hai vorbeste, ce doresti sa afli?
— Daca n-au mai muncit parintii mei pe lumea aceasta, si muncesc
si eu zi si noapte, si n-am nimic la casa.
— De mare lucru ma intrebi, voinice. E peste fire sa-si afle cineva
ursita. Ia si te insoara, ca in doi mai degraba veti afla norocul.
Baiatul i-a dat cocosul, si mosneagul de la foc i-a aratat o cararusa
printre dumbravi si branisti.
— Apuca pe cararusa aceasta si mergi pana vei ajunge la un ceair
verde. Acolo este un lac cu lapte, unde vin trei pasari la scaldat. Pe
mal ele isi lasa aripile si se prefac in zane. Una cu rochia ca campul
cu florile, alta cu rochia ca luna cu zorile, a treia, cea mai mica, e
imbracata intr-o rochie frumoasa ca soarele cu razele. Tu sa iei aripile
la zana cea mai mica, sa te ascunzi sub nisipul din izvorul de la malul
lacului si sa stai acolo pana va striga ea de trei ori: “Iesi, vazutule
si
nevazutule, tu vei fi al meu si eu voi fi a ta”. Atunci poti sa iesi, ca
ea
va fi a ta. Sa traiti bine, caci zana aceea are sa-ti fie femeie.
— Ramai sanatos, mosule!
— Mergi cu sanatate, fie-ti drumul cu folos.
Se porneste baiatul si cat mergea numai codrul verde ii sta in fata.
Asa a mers el pana a iesit la un ceair verde si la niste zavoaie de
salcii, unde se auzea murmur de izvor. S-a oprit baiatul dupa cale
lunga, si acolo i-a fost masul si popasul. Langa izvor, la malul lacului,
cat statea, tot priveghea, era numai ochi si urechi, sa afle cine se va
scalda in lacul acesta.
Iata ca pe la vreme de noapte, pe luna, vin trei pasari la scaldat.
Pe malul lacului ele si-au lasat aripile, s-au prefacut in trei fete mari,
in trei zane, vorba cantecului: tot un stat, tot un purtat, tot un ochi,
tot o spranceana si frumoase fara seaman; una cu rochia ca campul
cu florile, alta cu rochia ca luna cu zorile si a treia, cea mai mica,
imbracata intr-o rochie aleasa ca soarele cu razele, de lumina locul
pe unde trecea. Si au pasit asa toate trei pe iarba, de pe iarba pe
piatra, de pe piatra in lacul cu lapte, sa se scalde.
El a vazut bine unde a pus zana cea mai mica aripile, s-a repezit,
cat l-a tinut duhul, le-a luat si s-a ascuns in nisipul din izvor si a mai
pus si o brazda pe deasupra.
S-au scaldat zanele cat s-au scaldat si au venit la mal. Cele doua
mai mari au imbracat aripile si au zburat, iar cea mai mica striga si
ingrozea sa-i dea aripile, ca ineaca lumea cu apa. Si pe data s-au ridicat
niste nouri negri cu tunete si fulgere sa rupa pamantul, iar baiatul
statea sub nisipul din izvor, habar de grija.
Neafland pe nimeni in cuprinsul acelui ceair, a venit zana la izvor
si a cuvantat:
— Care mi-a luat straiele, de-a fi femeie batrana, sa-mi fie mama;
de-a fi om, sa-mi fie tata; de-a fi fata, sa-mi fie sora.
El tace. Atunci zana a strigat:
— Iesi, vazutule si nevazutule, de-i fi flacau, sa-mi fii sot pana la
moarte!
El n-a raspuns pana n-a strigat zana de trei ori. Abia dupa ce a
strigat a treia oara, el a intrebat:
— Facem nunta?
— Facem.
Atunci el a iesit, si cum s-au vazut, s-au strans in brate, s-au sarutat
pe fata, ca trebuia zana dupa aceasta sa-i fie parte, adica sotie pana
la moarte. Dimineata, s-au pornit sa mearga la cununie, sa se lege
dupa obicei. Soarele, cand a rasarit si a vazut o mireasa asa de
frumoasa, a incremenit pe loc. Ma rog, vroia si el sa aiba asa o zana.
S-a repezit si a luat-o si a dus-o tocmai in imparatia cerului.
A ramas sarmanul baiat scarbit si intristat ca si mai inainte.
— Mai, zice el, se vede ca nu mai am eu parte de noroc pe lume.
Se porneste inainte sa se tocmeasca sa slujeasca cu luna, cu anul
si a ajuns intr-un targ. In targul acesta batuse toba trei zile, si crainicii
dadusera de stire ca imparatul are un copac inalt cu varful tocmai la
cer, si cine s-a afla si a cuteza sa se suie in copac, sa-i aduca poame, ii
da jumatate din imparatie.
Multi au incercat sa se suie in copacul acela, dar au cazut jos si nu
s-au mai sculat.
Drumetul s-a dus intr-o zi la imparat si i-a zis:
— Luminate imparate, lasa-ma sa ma urc in copacul acesta, sa-ti
aduc poame.
I-a dat voie imparatul, si a prins el a se urca din creanga in creanga
tot sus la cer. Daca ostenea, isi facea pat de crengi si se odihnea. Asa
s-a urcat el in sus si a ajuns unde copacul avea trei craci: unul la
rasarit, unul la amiaza si unul la apus. Cracul de la rasarit era incarcat
cu mere domnesti, cel dinspre ameaza — cu prasade1, iar cel de la
apus — cu alune. El s-a urcat pe creanga cea de la amiaza si manca
prasade.
Soarele din cer il vede si-i vorbeste:
— Buna ziua, mai omule. Ce faci acolo in pom?
— Ia mananc si eu niste fructe.
— N-ai vrea sa mergi in imparatia mea sa mai razele, ca eu sunt
logodit numai de vreo trei zile si vreau sa fac nunta.
— Vreau, de ce sa nu vreau. Mi-i da trei pungi de galbeni si
mancare de trei ori pe zi.
— Cat ceri iti dau, plata si mancarea o sa ti le aduca dimineata la
rasarit Pasarila-Lati-Lungila; la pranz, Brumarul-cel-Mare; la amiaza,
un Lup-cu-capul-de-Fier, iar la chindii o sa-ti aduca mancare un Balaur-
cu-solzii-de-Aur, care fierbe piatra si poarta ploile si e mai mare peste
fulgere si tunete. Cum ti-i voia, te prinzi?
— Ma prind.
— Atunci zi: hop, hop, unde ma gandesc, acolo sa ma gasesc! Si
sa te gandesti la imparatia Soarelui.
Ion a zis:
1 Prasade, pere.
— Hop, hop, unde ma gandesc, acolo sa ma gasesc.
Si cand a zis asa, s-a si pomenit la casa Soarelui.
Ion era ostenit ca vai de dansul. Soarele l-a pus la masa, l-a ospatat,
apoi l-a dus la raze si i-a aratat cum sa le maie.
Indeplinea Ion porunca intocmai cum spusese, din zori pana la
rasaritul Soarelui si s-a oprit intr-o gradina de aur si astepta sa-i aduca
mancare.
Pasarila-Lati-Lungila a intarziat mult cu mancarea.
Cand l-a vazut ca vine, de departe i-a strigat:
— Haide, Pasarila, ca s-a pus soarele drept inima.
Dar Pasarila raspunde:
— Dumneata, voinice, stii una: sa mai razele soarelui, alta grija
nu ai, iar eu sunt stapan pe pasari.
— Si ce grija ai?
— Eu le dau porunci, unde sa se duca, ce sa faca, le povatuiesc sa
nu mearga la cei saraci sa la manance painea, dar sa mearga la cei
bogati.
Ion se repede si-l apuca de piept, il scutura bine si-l zdupaceste1 .
— Argate, pentru ce faci aceasta?
— Ma mai intrebi?! Pentru ca ai lasat vrabiile sa-mi manance graul
cel cu spicele de aur!... Ai noroc ca iesti om batran, da altfel n-ai scapa
din mainile mele.
I-a dat drumul Ion si a plecat sa maie razele mai departe. La vremea
pranzului s-a oprit in alta gradina de aur din imparatia soarelui.
Brumarul-cel-Mare intarzia sa vina cu mancare. Cand l-a vazut
argatul, l-a luat cu cearta si ocara:
— De ce ai intarziat cu mancarea?
Da Brumarul-cel-Mare face:
— Bine-i de dumneata, ca alt lucru n-ai, decat sa mai razele
soarelui. Dar eu sunt stapan pe bruma, pe promoroaca, pe viscol, pe
spulber.
1 A zdupaci, a bate cu pumnul.
— Asa, vasazica, si ce povete le dai?
— Le spun sa nu mearga sa inghete semanaturile celor saraci,dar
sa se duca la cei bogati, ca au lanuri multe si mari, de nu le tin seama.
Ion se repede, il prinde vartos de barba si il bate.
— Ce faci?
— Stiu eu ce fac. Pentru ca ai degerat hrisca si n-am avut nici un
folos dintr-insa. Ai inghetat-o intr-o noapte, ca pana dimineata statea
toata fiarta si patulita1, la pamant.
Brumarul-cel-Mare a lasat mancarea si a scapat cu fuga.
Ion a stat la masa si s-a pornit cu razele mai departe pe cer, pe
pamant, pe suflare de vant.
La amiaza a poposit intr-o gradina de aur din imparatia soarelui
si tot se uita in lungul drumului, de nu vine cineva cu mancarea. Stand
asa si asteptand, a vazut un lup cu capul de fier, care venea cu man-
care.
— Haide, lupule, ca mi s-au scurs ochii uitandu-ma in lungul
drumului, de cand tot te astept.
— Dumneata ai numai un lucru, sa porti razele, iar eu cate le am,
nu-mi ajung maini si picioare.
— Si ce slujba mai ai?
— Eu sunt imparatul lupilor. Ii pun la cale ce sa faca, ii stapanesc,
nu-i las sa se duca la unul sarac sa-i manance vita, pe care o mai are,
dar sa se duca la cirezele boierilor, ca acolo au de unde manca de
ajuns si de ramas.
— D-apoi, imparate lupule, eu am argatit un an pe un manz si,
cand ma duceam cu el acasa, tu ai indreptat lupii si l-au mancat la
marginea codrului, de muream de scarba.
Si l-a luat si pe acesta la trei parale, ca numai fuga l-a scapat pe
lup de paruiala.
A stat Ion la masa de amiaza si s-a pornit sa maie razele mai de-
parte. Asa le-a tot manat el in cer, pe pamant si in suflare de vant,
pana la chindii.
1 Patulit, culcat la pamant, aplecat.
La chindii s-a oprit intr-o gradina de aur a soarelui. “Ma rapune
foamea de a manca ce mi-i, si balaurul nu mai vine.”
La o haba vine balaurul val vartej, sarind din deal in deal, din
vale in vale. Ion i-a strigat de departe:
— Sileste, Balaure, sileste, ca foamea ma curma la inima! De ce
vii asa de tarziu?
— Tu alta grija nu ai decat sa mai razele, iar eu am multe si-mi
vine greu sa le scot la capat pe toate.
— Si ce anume ai de facut?
— Pai, ca sa stii, mai am de fiert piatra, de purtat ploile, de pazit
fulgerele si de indreptat tunetele, sa nu detune casa vreunui om sarac,
sa ramaie fara adapost, dar sa detune numai la cel bogat.
Ion il si apuca de gat:
— Cum atunci te-a lasat inima si mi-ai sfaramat piatra cea de
moara, care imi era draga si pentru care am slujit un an intreg!?
L-a luat Ion in raspar pe balaur, ca acela nu nimerea drumul pe
care venise.
Ospateaza Ion masa de chindii si iar se apuca de manat razele si
le-a tot manat pana la capatul zilei.
Cand s-a intors seara la curte, il vede pe Soare gatindu-se sa mearga
la cununie. Si cu cine credeti? Cu zana cea mai mica!
El de scarba si necaz apuca o secure si taie pomii de aur din gradina
si ii rastoarna in calea Soarelui.
Toti ortacii Soarelui: si Pasarila-Lati-Lungila, si Brumarul-cel-Mare,
si Lupul-cu-Capul-de-Fier, si Balaurul-cu-Solzi-de-Aur se plansera in
ziua aceea ca-i buzduganise Ion, argatul, incat abia au scapat cu zile.
A venit Soarele la Ion si l-a intrebat:
— De ce l-ai batut pe Pasarila-Lati-Lungila?
— Trebuia sa-l bat si mai bine, fiindca a dat drumul pasarilor si
mi-au mancat un lan de grau. Si ce lan! Fiecare firisor de la varf pana
la radacina era batut cu spice de aur.
— E vinovat. Dar pe Brumarul-cel-Mare de ce l-ai scuturat de
barba?
— Pentru ca mi-a inghetat un lan de hrisca in floare si s-a topit
tot, de n-am inteles nimic dintr-insul.
— De-i asa, e vinovat. Dar pe Lupul-de-Fier de ce l-ai intrunchinat?
— Cum era sa nu-l probozesc, daca a dat drumul lupilor si mi-au
mancat manzul, pentru care slujisem un an.
— S-a cuvenit. Dar pe Balaurul-cu-Solzii-de-Aur de ce l-ai pedepsit?
— L-am pedepsit, fiindca mi-a detunat o piatra de moara, pentru
care argatisem un an.
— Bine i-ai facut. Iar eu cu ce sunt de vina ca mi-ai taiat pomii de
aur si mi-ai infundat drumurile si cararile?
— Esti de vina, ca mi-ai luat femeia.
Soarele o cheama pe Zana cea frumoasa si o intreaba:
— Zana prea frumoasa, a cui esti?
Zana raspunde:
— A lui Ion Saracul sunt!
— De-i asa, ia-ti-o si mergi cu bine. Cine strica casa altuia n-are
loc nici in cer, nici pe pamant.
Si Zana atunci a vorbit:
— E-e, Ioane, de mult te astept sa ma iei din cer, sa ma duci pe
pamant, sa facem nunta.
S-a dus Ion cu Zana cea frumoasa la copacul acela, pe care se urcase
la cer, a cules mere domnesti, prasade si alune si s-a coborat jos.
A mers Ion cu poamele drept la imparat si i le-a dat.
Cand l-a vazut imparatul cu poame si cu o fata asa de frumoasa,
inima i se inchise, fata i se intuneca: vroia acum cu dinadinsul sa
aiba aceasta zana frumoasa, ba, pe langa, si imparatia intreaga. Mai
in scurt, imparatul cel lacom a chemat indata divanul si a intrebat ce
sa faca.
— Ie-i capul! il sfatuiau sfetnicii.
— Alei, ce cuvinte rostiti voi! Cum pot sa-l mantui de zile fara de
nici o vina?
— Imparate, nu-l omori, da-i niste porunci grele, sa nu le poata
scoate la capat, si atunci sfarseste-l de zile. Spune-i sa sadeasca o vie,
cat cuprinzi cu ochii in jurul palatului, si pana maine dimineata sa fie
butucii crescuti, sa vorbeasca butucul cu vita, vita — cu bobita si
poama coapta sa fie, sa spanzure strugurii in palat, sa intinzi mana si
sa-i ajungi din crivat.
L-a chemat pe Ion si i-a spus imparatul:
— Vad ca esti om vrednic. Din cati s-au urcat in copac, numai tu
te-ai intors cu poame si se cuvine sa-ti dau jumatate de imparatie,
dar mai intai sa-mi indeplinesti o porunca. Pana maine dimineata locul
din jurul palatului, cat il cuprinzi cu ochii, sa fie sadit cu vie si butucii
sa fie crescuti, sa vorbeasca butucul cu vita si vita — cu bobita, cand
m-oi scula dimineata sa spanzure strugurii copti in palat, sa-i ajung
din crivat.
— Bine-i si asa, imparate, a raspuns Ion, si a plecat scarbit, luandu-
se cu gandul ca poate a rasari dreptatea de undeva.
Ajunge el si-i spune Zanei:
— Nu stiu, jumatate de imparatie voi primi ori nu, dar capul stiu
ca o sa mi-l taie.
— Si pentru ce?
— Uite si uite ce porunca mi-a dat imparatul, sa fac intr-o noapte
asa o vie, ca sa vorbeasca butucul cu vita si vita — cu bobita, ca unde
s-a mai pomenit una ca aceasta?!
— Cine ti-a dat asa porunca, nu ti-a dat sa te creasca, dar ti-a dat
sa te prapadeasca. Nu te scarbi si nu te intrista. Da aripile, care le-ai
luat de la mine, iar tu culca-te si dormi, ca esti trudit.
Ion s-a culcat, iar Zana a desfacut cele doua aripi, si ca din pamant
au aparut doi lei-paralei cu cusmele in mana si au intrebat:
— Ce doresti, stapana?
— Vedeti dealurile din jurul palatului?
— Vedem.
— Sa luati sa asemanati locul si pana maine in revarsatul zorilor
sa saditi o vie, cat poate cuprinde ochiul omului, poama crescuta sa
fie, sa vorbeasca butucul cu vita, vita — cu bobita, cand s-a scula
imparatul sa culeaga struguri copti din crivat.
Si cand au suierat cei doi lei-paralei o data..., au prins a iesi din
pamant, din iarba verde, tot ortaci de ai lor, multi ca frunza, iuti ca
spuza si i-au trimis cat mai iute la munca in toate partile, sa faca
dealurile vale si sa dureze o podgorie in toata legea, cum a fost
porunca. Si au lucrat toti cat a fost draga de noapte: unii arau, unii
rasadeau, unii cotorau, unii legau, altii retezau lastarii, si pana in zori
de ziua erau strugurii copti, numai buni de cules.
In rasaritul soarelui veneau carutele cu panere de poama la palat.
Zana l-a sculat pe Ion:
— Hai, porneste si tu, Ioane, de vezi poama. Cand s-a uitat el in
jur, cat cuprinde ochiul omului era numai vie.
A mancat imparatul poama coapta, a iesit in pridvor si se minuna
de o vie ca aceea.
Tot atunci au venit si sfetnicii divanului, boierii.
— Aceasta a facut-o, luminate imparate, dar acum sa-l trimiteti sa
aduca fluierul fermecat din volbura marii, care canta singur.
L-au chemat strajnicii si i-au spus porunca imparatului.
Vine el scarbit si amarat si-i spune Zanei:
— Iata ce mi-a poruncit acuma imparatul.
— Ti-a dat o porunca grea, sa te prapadeasca. La volbura marii
traiesc uciganii, acolo e salasul necuratilor, si numai ei pot sa faca un
asemenea fluier, — a spus Zana si a scos inelul de pe deget, si i l-a
dat lui. Na, tine-l, la vreme de neputinta ti-a fi de trebuinta, cand iti
va fi dor de mine sa-i dai drumul si sa pasesti tot din urma lui. Acum
mergi cu bine, fie-ti drumul cu folos.
Si-au luat ei ramas bun, si s-a pornit Ion la drum lung si s-a dus
cat pe lume, cat pe sub lume, si a ajuns la malul marii. Acolo s-a asezat
jos, scarbit si amarat, si a oftat o data adanc, cu jale si cu durere:
— Of, of, of!
In clipa aceea apare un om in fata lui si zice:
— Eu sunt Oftea, ce m-ai chemat?
Ion a prins a lacrama si a se tangui.
— Cum n-oi ofta si n-oi lacrama, daca mi-a poruncit imparatul sa-i
aduc fluierul care canta singur de la volbura marii. Si acuma unde
sa-l caut eu in apa?
— Asa un fluier il pot face uciganii in sapte ani, dar toata vremea
aceasta trebuie sa fii treaz, sa nu atipesti nici o clipa. Te prinzi sa nu
dormi?
— Ma prind.
Oftea l-a luat atunci in spate si s-a dus prin apa pana la volbura
marii. Acolo Mamonul Mamonilor, cel mai mare peste ucigani, l-a
intrebat:
— Ai venit de buna voie?
— Ba de nevoie.
— Apoi dar bine, te las cu zile, altfel ar fi rau.
Si i-a spus ca, daca n-a dormi sapte ani, o sa-i faca un fluier care
canta singur.
Din clipa aceea uciganii, necuratii, s-au apucat de lucru la fluier
cu tot temeiul si au lucrat trei ani de zile in sir, si toata vremea aceasta
Ion n-a inchis un ochi. Dupa trei ani l-a razbit somnul si a inceput a
atipi.
— Ioane, Ioane, ce faci, dormi?
— Nu dorm, nu!
— Ia seama, ca amus stricam fluierul! Ni s-a parut ca ai atipit...
— Stau asa si ma gandesc, ce sa fie oare mai mult pe lume: iarba
in lunca, ori frunza in codru?
Diavolii din fundul marii s-au lovit peste frunte. Nici ei nu stiau.
— Stai sa ne ducem sa numaram si ti-om spune.
Au iesit toti diavolii din fundul marii si s-au apucat de numarat.
Cat au umblat ei pamantul in lung si in lat, Ion a avut cand dormi si
cand se trezi.
Dupa ce au terminat de numarat, au venit si i-au spus:
— Cu noua fire e mai multa iarba decat frunza.
Si iar s-au apucat de lucru si lucrau zi si noapte. Dupa trei ani
fluierul era gata, mai trebuia inflorit si poleit, dar Ion nu mai putea
de somn si a inceput a clipoci.
— Ioane, Ioane, ce faci acolo, dormi?
— Nu dorm, ma tot framanta gandul sa aflu ce este mai mult in
mare: peste ori nisip.
Dracii au cazut pe ganduri, vroiau si ei sa stie si s-au dus sa numere.
Ion a ramas singur si a avut cand dormi si cand se trezi.
Ca sa numeri pestele si nisipul din mare se cerea amar de vreme.
Se trezeste Ion, se uita la inel si isi aduce aminte de Zana. Si daca l-a
palit dorul de casa, n-a mai asteptat sa fie fluierul inflorit si poleit, l-a
luat, a dat drumul inelului si, mergand dupa dansul, a iesit la malul
marii. Cand a calcat pe mal, s-a pomenit cu dracii in fata.
— Stai, Ioane, sa facem fluierul pana la capat, ne-a mai ramas sa-l
inflorim, sa-l poleim.
— Lasati-l, canta bine, il duc si asa neinflorit si nepoleit.
Si picior dupa picior s-a pornit dupa urmele inelului si a mers pe
iarba necalcata si roua nescuturata pana a ajuns la palat.
A batut in poarta si a strigat:
— Deschide, imparate, ca ti-am adus fluierul cel fermecat care
canta singur!
A iesit imparatul. Cheama si sfetnicii, si boierii.
Dupa ce s-au strans toti roata imprejur, Ion a scos fluierul si a spus:
— Fluier fermecat!
— Aud.
— Sa canti o hora, sa joace toti curtenii.
A cantat fluierul o hora, si au jucat toti pana la unul.
— Iata, luminate imparate, acesta-i fluierul care canta singur si
care am avut porunca sa-l aduc.
Imparatul l-a luat, iar Ion a iesit si a tinut drumul lui pana unde
era Zana si s-a culcat fara grija si a dormit somn voinicesc de trei zile
si trei nopti, ca era trudit de drum lung si nesomn.
Imparatul, curtenii, boierii au vrut si ei sa incerce fluierul cel
fermecat si i-au vorbit:
— Fluier fermecat, canta-ne niste hore lungi, sa jucam!
S-a pornit fluierul sa zica hore, si imparatul si curtenii au inceput
sa joace. O hora se sfarsea si alta incepea, iar imparatul si cu boierii
jucau pe intrecute, fiindca fluierul era fermecat si la cantecul lui jucau
si pietrele in jur. Si asa au jucat pana au cazut posmol1 la pamant, si
tot sareau, caci nu stiau cum sa zica sa steie.
La trei zile, aude Ion ca cineva canta si cuvanta:
— Du-te, Ioane, la palat si scoate-i afara pe sfetnici, pe boieri si
pe imparat, ca au murit toti jucand. De acum n-ai nici o grija, caci
n-are cine iti mai da porunci grele sa te prapadeasca. Eu am cantat si
te-am scapat de imparat si de sfetnici. Acuma ai ramas tu stapan la
palat, si a ta este imparatia cat incape in hotare.
Acesta era glasul fluierului fermecat.
Ion a ascultat de sfatul fluierului, a luat imparatia aceea in
stapanire si acum ce a mai facut el? A trimis ravase pe vant, pe revant,
sa ajunga curand prin toate satele, prin toate targurile ca face nunta.
Si s-a strans lume de pe lume, caci imparatia aceea era mare de
n-o cuprindea gandul omului, si a facut nunta cu mese mari, cu lautari.
Am fost si eu la nunta lor, am petrecut trei zile si trei nopti si i-am
lasat band si petrecand si voie buna facand, si am venit la mariile
voastre calare pe un fus si m-am apucat povestea de spus.
Autor: Povesti
Poezia ION CEL SARAC SI ZANA LACULUI de Povesti
|
