Izbavirea lui Wang-Fo
Batrinul pictor Wang-Fo si discipolul sau Ling rataceau pe drumurile nesfirsite
ale re¬gatului Han.
Strabateau tara incet, pentru ca Wang-Fo se oprea noaptea sa contemple stelele
si ziua sa priveasca libelule. Povara celor doi era usoara. Lui Wang-Fo nu lucrurile
ii erau dragi, ci imaginile lor, si nimic nu i se parea vrednic de a fi
dobindit in afara de pensule, borcane cu lac si cerneluri de China,
suluri de matase ori hirtie de orez. Erau saraci, pen¬tru ca Wang-Fo
isi dadea picturile in schim¬bul unei strachini de fiertura si
nici nu voia sa auda de arginti. Discipolul sau Ling, du-cind in spinare
un sac ticsit de schite, mergea respectuos incovoiat, ca si cind ar
fi dus in spinare bolta cerului. in mintea lui, sacul era plin de
munti acoperiti cu zapada, de riuri curgind primavara si de chipul
lunii stralu¬cind in noptile de vara.
Ling nu era, dupa obirsia sa, dintre cei ce colinda drumurile alaturi de-un
batrin care
pune stapinire pe zori si-si insuseste amur¬gul. Tatal sau fusese,
la vremea lui, zaraf de aur. Mama lui — singura odrasla a unui ne¬gutator
de jad care ii lasase averea, bles-temind-o insa ca nu i-a fost
fecior. Ling cres¬cuse intr-o casa in care bogatia il ferea
de primejdii. Viata aceasta ocrotita cu grija il facuse sperios: ii
era frica de insecte, de tunet si de chipul mortilor. Cind a implinit
cinci¬sprezece ani, tatal lui i-a ales o sotie, o sotie frumoasa, pentru ca
gindul ca isi face fiul fericit sa-i mingiie tristetea
noptilor, bune acuma numai pentru somn. Sotia lui Ling era gingasa ca o trestie,
neprihanita ca laptele, dulce ca apa gurii, sarata cum sint lacrimile. Dupa
nunta, parintii lui Ling, in nesfarsita lor discretie, au murit. Fiul
lor a ramas singur in casa zugravita intr-un rosu viu, in tovarasia
sotiei lui, care vesnic zimbea, si a unui prun care, in fiecare primavara,
era napadit de flori trandafirii. Ling ajunse s-o iubeasca pe feme¬ia aceea
cu inima limpede, asa cum iti e draga o oglinda care nu-si pierde niciodata
luciul, un talisman care te apara mereu. Se ducea prin ceainarii doar din supunere
fata de moda. Pentru acrobati si pentru dansatoare avea un gust moderat.
intr-o noapte de toamna s-a nimerit la ace¬easi masa de taverna cu Wang-Fo.
Batrinul bause, ca sa poata picta mai bine un om beat;
capul ii era inclinat intr-o parte si nu-i era de tot usor sa
masoare distanta dintre mina lui si ceasca. Rachiul de orez ii dezlegase
limba acestui mester altminteri taciturn si, in seara aceea, Wang vorbea
ca si cind tacerea ar fi fost un perete, iar vorbele niste culori de asternut
pe albul lui. Datorita lui, Ling a izbutit sa vada frumusetea chipurilor de oameni
beti, pierdute in aburul bauturilor fierbinti, splen¬doarea cafenie
a carnurilor nu deopotriva atinse de flacari, rozul minunat al petelor de vin
risipite, ca niste vestede petale, pe fetele de masa. O rabufnire de vint
sfisie fereastra, o pala de ploaie strabatu in incapere. Wang-Fo
se apleca sa-i arate lui Ling dira palida a fulgerului, iar Ling, uimit
de frumusetea ei, a incetat sa se mai teama de furtuna.
Ling plati bautura batrinului pictor. Si, cum Wang-Fo nu avea nici bani,
nici adapost, l-a poftit, cu smerenie, sa locuiasca la el. Au ple¬cat impreuna.
Ling avea cu el un felinar, a carui lumina aprindea in baltoace neasteptate
focuri. in seara aceea tirzie Ling a aflat cu mirare ca peretii casei
sale nu sint rosii, cum credea el, ci ca au culoarea unei portocale inca
nu tocmai putrede. in curte, Wang-Fo remar¬ca forma delicata a unui
arbust de nimeni luat in seama pina atunci si il compara cu
o tinara care isi rasfira parul ca sa se usuce. in cori¬dor,
urmari fermecat mersul sovaielnic al u-
nei furnici de-a lungul crapaturilor din zid, iar groaza lui ling pentru aceste
marunte fap¬turi se risipi. Si atunci, intelegind ca Wang-Fo ii
daruise un suflet nou si o noua putere de a vedea lucrurile, Ling l-a poftit respec¬tuos
pe batrin sa se culce in odaia in care mu¬risera parintii
lui.
De ani si ani Wang-Fo visa sa faca portre¬tul unei printese de odinioara,
cintind din luth sub o salcie. Nici o femeie nu era indea¬juns
de ireala ca sa-i slujeasca drept model, Ling insa, nefiind femeie, a putut
s-o faca. Dupa aceea Wang-Fo a hotarit ca vrea sa pic¬teze un tinar
print tragind cu arcul la poalele unui cedru urias. Nici un barbat de pe
atunci nu era indeajuns de ireal ca sa-i slujeasca de model. Ling insa
a pus-o sa pozeze pe sotia lui, sub prunul din gradina. Apoi Wang-Fo a pictat-o
in costum de zina printre norii as¬fintitului si ea a plins,
pentru ca simtea in asta
0 prevestire a mortii. De cind lui Ling ii pla¬cea mai putin de
ea decit de portretele pe care
1 le facea Wang-Fo, chipul ei a inceput sa se vestejeasca, ca floarea batuta
de un vint cald sau de ploile verii. intr-o dimineata au gasit-o spinzurata
de ramurile prunului roz: cape¬tele esarfei care o sugruma pluteau in
vint amestecate cu parul ei; parea si mai firava ca de obicei, si pura ca
femeile frumoase slavite de poetii de odinioara. Wang-Fo a mai pic-
tat-o inca o ultima oara, pentru ca ii placea tenta aceea verzuie
care se intinde pe chipu¬rile mortilor. Discipolul sau ii pregatea
culo¬rile, iar indeletnicirea asta ii cerea atita sirg
incit uita sa verse lacrimi.
Ling si-a vindut rind pe rind sclavii, obiectele de jad si pestii
din iaz pentru a pu¬tea cumpara maestrului borcane cu cerneala venite din
Apus. Cind n-a mai fost nimic in casa, au parasit-o, iar Ling a lasat
in urma, inchisa, poarta trecutului sau. Wang-Fo se saturase de-un
oras in care chipurile nu-i mai puteau destainui nici un secret de uritenie
si nici de frumusete, astfel ca maestrul si dis¬cipolul au inceput sa
pribegeasca impreuna pe drumurile fara capat ale imparatiei Han.
Faima lor ajungea mai grabnic decit ei in sate, la poarta castelelor,
in pridvorul tem¬plelor, unde pelerinii tematori veneau sa se adaposteasca
de umbrele serii. Se spunea ca Wang-Fo era in stare sa dea viata picturilor
sale printr-o singura tusa de culoare pe care o adauga ochilor lor. Taranii veneau
sa-l roa¬ge sa le picteze vreun dine de paza, iar seni¬orii cereau de
la el imagini de soldati. Preotii il onorau pe Wang-Fo ca pe un intelept;
oame¬nii din popor se temeau de el ca de un vraji¬tor. Wang se bucura
de multimea aceasta de pareri diferite, care ii dadeau prilejul sa stu¬dieze
expresiile de recunostinta, de teama sau de veneratie care il inconjurau.
Ling cersea de mincare, isi veghea maestrul cind dormea si profita
de extazele lui pentru a-i masa picioarele. Cind se lumina de ziua, in
timp ce batrinul era cufundat inca in somn, pleca la vinatoare
de peisaje sfioase, pitite dupa trestii. Seara, cind maestrul, istovit,
isi azvirlea pensulele la pamint, Ling le aduna. Cind
Wang era trist si vorbea despre povara anilor sai, Ling ii arata, zimbind,
trunchiul vinjos al vreunui stejar batrin; cind Wang era vesel
si spunea glume dupa glume, Ling se prefacea, umil, ca il asculta.
intr-o zi, la apusul soarelui, au ajuns in cartierele marginase ale
orasului imperial, iar Ling a pornit sa caute pentru Wang-Fo un han unde sa petreaca
noaptea. Batrinul s-a in¬fasurat in niste zdrente si Ling
s-a culcat linga el, sa-l incalzeasca, pentru ca primavara abia daca
mijise, iar pamintul batatorit pe care se culcasera era inca inghetat.
in zori, s-au auzit pasi grei rasunind pe coridoarele hanului, soaptele
infricosate ale hangiului si porunci rastite intr-o limba barbara.
Pe Ling l-au cu¬prins fiori de spaima, amintindu-si ca in ajun furase
o turta de orez pentru maestrul sau. incredintat ca veneau sa-l aresteze,
se intre¬ba cine o sa-l ajute a doua zi pe Wang-Fo sa treaca vadul peste
riul urmator.
Soldatii au intrat, ducind felinare. Flacara lor, strabatind prin
hirtia pestrita, arunca lu-
ciri rosii sau albastre pe castile de piele. Coar¬da cite unui arc vibra
pe umerii lor, si cei mai fiorosi scoteau brusc mugete fara noima. Au pus o mina
grea pe ceafa lui Wang-Fo, care nu s-a putut impiedica sa nu observe ca
minecile nu se asortau la culoare cu mantalele lor.
Sprijinit de discipolul sau, Wang-Fo ii urma pe soldati, poticnindu-se prin
hirtoapele u-litelor. Gloata trecatorilor opriti sa-i priveas¬ca isi
batea joc de acesti doi criminali, dusi fara indoiala sa li se taie capul.
La intrebarile lui Wang soldatii raspundeau cu un rinjet sal¬batic.
Miinile batrinului strinse cu o funie pa¬timeau, iar Ling,
deznadajduit, isi privea maestrul zimbind. Era felul lui, mai tandru,
de a plinge.
Au ajuns la intrarea in palatul imperial, ale carui ziduri violete se inaltau,
in puterea zilei, ca o mare pinza in amurg. Soldatii l-au perin¬dat
pe Wang-Fo prin nenumarate incaperi pa¬trate sau rotunde, a caror forma
simboliza a-notimpurile, punctele cardinale, principiul masculin si pe cel feminin,
longevitatea, pre¬rogativele puterii. Usile se invirteau in
jurul osiei scotind un sunet muzical, si erau astfel inchipuite incit,
traversind palatul de la ra¬sarit la apus, parcurgeai toata gama muzicala.
Gindul care alcatuise intregul urmarise sa dea
ideea unei atotputernicii si a unei subtilitati mai mult decit omenesti,
si simteai ca cele mai mici porunci rostite aici aveau a fi defini¬tive si
cumplite ca intelepciunea strabunilor. De la o vreme aerul a inceput
sa se rareasca; se asternu o atit de adinca tacere incit
nici ma¬car un om supus la cazne n-ar fi cutezat sa tipe. Un eunuc ridica
o perdea; soldatii porni¬ra sa tremure ca niste femei si mica ceata intra
in sala unde sedea pe tron Fiul Cerului.
Era o mare incapere fara pereti, sustinuta de coloane groase din piatra
albastra. Dincolo de trunchiurile de marmura se intindea o gra¬dina,
si fiecare floare de acolo era dintr-o specie rara, adusa aici de dincolo de oceane.
Dar nici una dintre ele nu avea parfum, pentru ca nu cumva placutele miresme sa
tulbure meditatia Dragonului Celest. Din respect pentru tacerea in care
erau cufundate gindurile sale, nici o pasare nu era ingaduita inlauntrul
incintei si fusesera alungate pina si albinele. Un zid uri¬as despartea
gradina de restul lumii, pentru ca vintul, care trece peste hoituri de ciini
si peste lesurile care zac pe cimpurile de bataie, sa nu cumva sa-si ia
ingaduinta sa adie peste mineca imparatului.
Stapinul Celest era asezat pe un tron de jad si, desi nu avea nici douazeci
de ani, miinile sale erau zbircite ca ale unui batrin. Haina
lui era albastra pentru a inchipui iarna, si verde
pentru a aminti de primavara. Chipul ii era fru¬mos, dar impasibil ca
o oglinda asezata prea sus ca sa reflecte altceva decit astrele s"i
cerul implacabil. La dreapta lui sedea Ministrul Placerilor Perfecte, la stinga
Sfetnicul Chinu¬rilor Legiuite. Deoarece curtenii, insirati la pi¬cioarele
coloanelor, isi atinteau urechile ca sa auda cel mai mic cuvint rostit
de buzele lui, imparatul luase deprinderea sa vorbeasca aproape in
soapta.
— Dragon Celest, spuse, prosternat, Wang-Fo, sint batrin, sint
sarac, sint slab de puteri. Tu esti ca vara, iar eu seman cu iarna. Tu ai
Zece Mii de Vieti iar eu am doar una, si aceea pe sfirsite. Cu ce te-am
suparat? Iata, mi-au legat miinile, dar miinile mele nu ti-au adus
vreodata umbra unei vatamari.
— Ma intrebi cu ce m-ai suparat, batrine Wang-Fo? zise imparatul.
Glasul lui era atit de melodios incit stirnea plinsul.
Ridica mina dreapta, pe care rasfrin-gerile pardoselii de jad o faceau
sa para ver-de-albastra ca o planta din adincul marii, iar Wang-Fo, uimit
de lungimea degetelor sale zvelte, incerca sa-si aminteasca daca nu cumva
ii facuse imparatului, sau unuia din¬tre inaintasii lui,
vreun portret mediocru, vred¬nic de pedeapsa cea mai grea. Lucru greu de crezut,
de vreme ce pina atunci Wang-Fo nu prea calcase pe la curtea imparatilor,
prefe-
rind cocioabele taranilor sau, in orase, maha¬lalele prostituatelor
si, de-a lungul cheiurilor, circiumile unde se incaiera hamalii.
— Ma intrebi cu ce m-ai suparat, batrine Wang-Fo? mai intreba
o data imparatul, aple-cindu-si gitul firav spre mosneagul care-l
asculta. iti voi spune. Numai ca veninul alto¬ra nu poate patrunde in
noi decit prin cele noua deschizaturi ale fiintei noastre si de a-ceea,
pentru ca sa stii cu ce mi-ai gresit, tre¬buie sa te preumblu pe drumurile
amintirii si sa-ti povestesc viata mea intreaga. Tatal meu adunase o colectie
de picturi ale tale si le asezase in sala cea mai secreta a palatului, convins
ca personajele din tablouri, in prezen¬ta carora profanii nu isi
pot pleca ochii, tre¬buie ferite de privirile lor. Iar eu, batrine Wang-Fo,
am crescut in salile acelea. in jurul meu fusese orinduita singuratatea,
ca sa pot creste in adincul ei. Pentru ca sufletele ome¬nesti
sa nu improaste cu tina lor candoarea mea, framintarea nepotolita
a viitorilor mei supusi a fost tinuta departe de mine, si nima-nuia nu-i era ingaduit
sa treaca prin fata pra¬gului meu, ca nu cumva umbra aceluia, bar¬bat
ori femeie, sa ajunga pina la mine. Cei citiva slujitori care imi
fusesera haraziti se iveau cit mai rar cu putinta; orele se perindau in
cerc; culorile picturilor tale se inviorau cu zorii si paleau cu amurgul.
Noaptea, cind nu
izbuteam sa dorm, le priveam si, vreme de zece ani, le-am privit noapte de noapte.
Ziua, asezat pe un covor al carui desen il stiam pe de rost, visam la bucuriile
pe care avea sa mi le aduca viitorul. imi reprezentam lumea, cu tara Han
in mijlocul ei, ca pe cimpia mono¬tona si concava a miinii,
pe care o brazdeaza liniile de ursita ale celor Cinci Fluvii. in preaj¬ma,
departe, marea unde se nasc monstri, iar, si mai departe, muntii pe care se sprijina
ce¬rul. Si, ca sa imi pot reprezenta toate acestea, ma-«lujeam
de picturile tale. M-ai facut sa cred ca marea seamana cu intinderea nemar¬ginita
de apa asternuta pe pinzele tale, atit de albastra incit
o piatra, cazind in ea, n-ar putea sa se prefaca decit intr-un
safir; ca femeile se deschid si se inchid ca niste flori, aidoma fap¬turilor
care plutesc, minate de vint, pe aleile gradinilor tale; ca tinerii
razboinici cu mijloc subtire care pazesc fortaretele de pe hotare sint ei
insisi niste sageti care iti pot strapunge inima. Cind am implinit
saisprezece ani, am vazut deschizindu-se usile care ma despar¬teau de
lume: am urcat pe terasa palatului ca sa privesc norii, dar nu erau asa frumosi
ca norii asfintiturilor tale. Am cerut sa mi se a-duca litiera; zdruncinat pe
niste drumuri cu al caror noroi si cu ai caror bolovani nu eram deprins, am strabatut
provinciile Imperiului, dar fara sa gasesc undeva gradinile tale pline
de femei ce seamana cu licuricii, femeile tale, al caror trup este el insusi
o gradina. Prun-disul tarmurilor m-a instrainat de oceane; sin-gele
osinditilor este mai putin rosu decit rodi¬ile infatisate
in pinzele tale; paduchernita satelor ma impiedica sa vad frumusetea
ore-zariilor; carnea femeilor vii imi repugna ca aceea ce atirna de
cirligele macelarilor si mi se face sila auzind risul grosolan al
soldatilor mei. M-ai mintit, Wang-Fo, batrine impostor: lumea nu este altceva
decit o ingramadire de pete confuze, minjite pe vid de un pictor
za¬natic, sterse mereu de lacrimile noastre. im¬paratia Han nu este
imparatia cea mai fru¬moasa, iar eu nu-i sint imparatul.
Singurul imperiu in care merita sa domnesti este acela in care patrunzi
tu, batrine Wang, pe calea ce¬lor O Mie de Conture si a celor Zece Mii
de Cu¬lori. Doar tu domnesti netulburat peste munti acoperiti de o zapada
care nu se topeste nicio¬data, peste cimpii de narcise fara de moarte.
Iata, Wang-Fo, de ce m-am tot gindit ce supli¬ciu ti se cuvine tie,
ale carui vraji m-au dez¬gustat de tot ce am si m-au facut sa tinjesc
dupa ceva de neavut. Asadar, ca sa te inchid in singura temnita din
care sa nu ai cum sa scapi vreodata, am hotarit sa ti se arda ochii, pentru
ca ochii tai, Wang-Fo, sint cele doua porti magice prin care intri in
imparatia ta. Si, pentru ca miinile tale sint cele doua cai
cu
zece ramuri care te calauzesc in centrul ei, am hotarit sa ti se taie.
M-ai inteles tu oare, ba¬trine Wang-Fo?
Auzind sentinta aceasta, discipolul Ling scoase din briu un cutit stirbit
si se napusti a-supra imparatului. Doi soldati din garda l-au oprit. Fiul
Cerului surise si adauga intr-un suspin:
— Si te mai urasc, batrine Wang-Fo, si pen¬tru ca ai stiut sa
te faci iubit. Iar pe ciinele acesta sa-l ucideti.
Ling sari un pas inainte, pentru ca singele lui sa nu-i improaste
batrinului maestru hai¬na. Unul dintre soldati inalta sabia, si
capul lui Ling se desprinse din ceafa ca o floare rete¬zata. Slujitorii il
luara de-acolo si Wang-Fo, deznadajduit, admira frumusetea petei sta¬cojii
pe care singele discipolului sau o facea pe luciul verde al pardoselii de
piatra.
imparatul facu un semn si doi eunuci stersera ochii lui Wang-Fo.
— Asculta, batrine Wang-Fo, zise impara¬tul, si lasa-ti
lacrimile sa se zvinte, clipa aceas¬ta nu e pentru plins. Ramiie-ti
ochii limpezi si neincetosata sa fie inca scurta lumina ce le-a mai
ramas. Nu doar din razbunare iti vreau moar¬tea; nu numai din cruzime
vreau sa te vad pati¬mind. Am alte planuri, batrine Wang-Fo. Am in
colectia operelor tale o pictura minunata, in care se oglindesc muntii,
limanurile riu-
rilor, marea. E drept ca sint nespus de mic¬sorate, au insa o
putere de a fi prezente mai mare decit chiar a obiectelor, asemenea ima¬ginilor
ce se reflecta pe suprafata unei sfere. Numai ca pictura aceasta inca n-ai
terminat-o, Wang-Fo, iar capodopera ta este abia un ince¬put. De buna
seama, in timp ce pictai, asezat undeva intr-o vale singuratica, ti-a
luat ochii vreo pasare trecind in zbor ori vreun copil ca¬re alerga
dupa ea. Iar ciocul pasarii, sau obra¬jii copilului, te-au facut sa uiti pleoapele
al¬bastre ale undelor. N-ai terminat de zugravit dantela vesmintului
marii, nici parul de alge al stincilor. Wang-Fo, voiesc sa iti consacri
ceasurile de lumina care ti-au ramas ca sa ter¬mini pictura aceasta, care
va cuprinde astfel ultimele secrete ale anilor tai lungi. Sint sigur ca
miinile tale, care vor cadea curind, nu or sa tremure pe pinza
de matase si ca infinitul va patrunde in lucrarea ta prin aceste hasuri
ale durerii. Si nu incape indoiala ca ochii tai, in pragul stingerii,
vor descoperi lucruri de dincolo de hotarul cel mai departat al simtu¬rilor
omenesti. Acesta este planul meu, batri-ne Wang-Fo, si pot sa te silesc
sa-l duci la ca¬pat. Daca refuzi, inainte de a te orbi, voi pune sa
se arda toate operele tale, iar atunci ai sa fii ca un parinte ai carui fii au
fost macelariti, rapindu-i-se astfel nadejdea oricaror urmasi. Ar fi insa
mai bine sa poti intelege ca aceasta
ultima porunca nu este decit rodul bunatatii mele. Pentru ca bine stiu ca
pinza este singura iubita pe care o vei fi mingiiat vreodata.
Iar a-ti pune la indemina pensule, culori si cer¬neala cu care
sa te indeletnicesti in ultimele tale ceasuri e cum ai face unui osindit
la moarte pomana unei tinere tirfe.
La un semn, cu degetul mic, al imparatului, doi eunuci au adus, cu respect,
pictura neter¬minata in care Wang-Fo incepuse sa astearna imaginea
cerului si a marii. Wang-Fo isi sterse lacrimile si surise, pentru ca schita
ii aducea aminte de tineretea sa. Era marturia unei pros-petirni a sufletului
de care Wang-Fo nu mai era acuma in stare si totusi picturii ii lipsea
ceva. La vremea cind o zugravise, Wang-Fo nu con¬templase inca
destui munti, nici indeajuns de multe stinci scaldindu-si in
apele marii fetele goale si nu se lasase inca pe deplin patruns de tristetea
amurgului. Wang-Fo alese una dintre pensulele pe care i le tinea la indemina
un sclav si incepu sa astearna pe marea neter¬minata o navala de albastru.
Un eunuc ghe¬muit la picioarele sale ii pregatea culorile; nu era prea
priceput la treaba asta si, mai mult decit oricind, lui Wang-Fo ii
paru rau dupa Ling, discipolul sau.
Wang a inceput prin a pune o tenta roz pe aripa unui nor oprit deasupra
unui munte. Apoi a inchipuit, pe fata marii, usoare, nesfir-
site unduiri care desteptau sentimentul unei seninatati infinite. Pardoseala de
jad devenea in chip ciudat tot mai fluida, insa Wang-Fo, absorbit
de ce facea, nu-si dadea seama ca lu¬creaza asezat in apa.
Barca pina atunci plapinda, ingrosata de tra¬saturile de
pensula ale pictorului, umplea a-cum intregul prim plan al sulului de matase.
Deodata se auzi in departare zgomotul ca¬dentat al unor visle,
iute si sprinten ca o bata¬ie de aripi. Zgomotul se apropie, umplu incet
intreaga incapere, apoi inceta, si stropii tre¬murau, atirnind
nemiscati, de vislele luntra¬sului. Trecuse mult de cind fierul
incins harazit ochilor lui Wang se stinsese pe carbunii cala¬ului. Cufundati
in apa pina la umeri, curtenii, siliti de eticheta sa ramina
nemiscati, se inal¬tau pe virful picioarelor. Apa ajunse in
sfirsit la inaltimea inimii imparatesti. in tacerea adin-ca
ce se lasase ai fi putut sa auzi caderea unei lacrimi.
Vislasul era Ling. Avea pe el haina lui de toate zilele, iar mineca
ei dreapta, care se a-gatase de ceva in ajun, era putin sfisiata,
pen¬tru ca nu avusese inca timp sa o cirpeasca ina¬inte
sa dea buzna ostasii. Doar ca in jurul gitului avea o stranie esarfa
rosie.
Wang-Fo ii spuse, molcom, neoprindu-se din pictat:
— Credeam ca ai murit.
— Cit timp mai sinteti in viata, spuse res¬pectuos
Ling, cum mi-as fi putut oare inga¬dui sa mor?
Si isi ajuta maestrul sa urce in barca. Tava¬nul de jad se reflecta
in apa, astfel ca Ling pa¬rea sa navigheze inlauntrul unei pesteri.
Coa-dele curtenelor cufundate in apa unduiau pe suprafata ei ca niste serpi,
iar capul palid al imparatului plutea ca un lotus.
— Priveste, ling, spuse cu tristete Wang-Fo. Nefericitii acestia or sa moara
daca nu cum¬va au si murit. Nu-mi inchipuiam ca marea are destula apa
ca sa poata ineca un imparat. Si acum ce sa facem?
— Fii fara teama, Maestre, murmura inva¬tacelul, intr-o
clipa se vor trezi pe uscat, fara sa-si aminteasca nici macar ca minecile
lor s-ar fi udat vreodata. Doar in inima impara¬tului o sa mai
ramina ceva din amaraciunea marii. Oamenii de aici nu sint facuti
sa se piarda inlauntrul unui tablou.
Si adauga:
— Marea este lina; vintul prielnic, pasarile marii isi fac cuibul.
E vremea sa plecam, Ma¬estre al meu, spre tara de dincolo de valuri.
— Bine, sa plecam, spuse batrinul pictor. Wang-Fo puse mina
pe cirma si Ling se
apleca pe visle. incaperea se umplu din nou de cadenta vislelor,
ferma si regulata ca bata-
ia unei inimi. Nivelul apei scadea pe nesim¬tite in jurul marilor stanci
verticale care deve¬neau iarasi coloane. Nu peste multa vreme au mai ramas
doar citeva ochiuri de apa stralu¬cind in adinciturile pardoselii
de jad. Vesmin¬tele curtenilor erau uscate, imparatului singur ii
mai ramasesera, in cutele mantiei sale, citi-va fulgi de spuma.
Sulul cu pictura acum terminata a lui Wang-Fo se afla asezat pe o masa joasa.
intregul ei prim plan era ocupat de o barca. Se indeparta incet,
lasind in urma ei o dira ingusta care se inchidea
pe marea neclintita. Chipurile celor doi oameni asezati in barca incepeau
sa fie de nedeslusit. Totusi se mai vedea esarfa rosie a lui Ling si barba, fluturind
in vint, a lui Wang-Fo.
Zvonul vislelor incepu sa se stinga, apoi, pierzindu-se in
departare, a incetat de tot. im¬paratul, aplecat inainte,
cu mina pusa la ochi, privea cum se indeparteaza barca lui Wang, care
nu mai era acum decit o pata nedeslusita in paloarea amurgului. O
boare de aur se inal¬ta din mare, raspindindu-se asupra ei. in
sfir-sit, barca incepu sa dea ocol unei stinci din pra¬gul
largului si umbra unei faleze cazu asupra ei; dira se sterse de pe marea
pustie, iar Wang-Fo si discipolul sau disparura pentru totdea¬una, pierduti
in marea aceea de jad albastru pe care, cu putina vreme inainte, o
scosese din nefiinta pictorul Wang-Fo.
Autor: Povesti
Poezia Izbavirea lui Wang-Fo de Povesti
|
