Laptele mortii

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

OinA pestrit de turisti se intindea de-a lun-guf strazii mari din Ragusa. Tichiile cu cea-prazuri, pieptarele brodate leganindu-se in vint la usile dughenelor furau ochii calatori¬lor in cautare de daruri ieftine sau de traves¬tiuri pentru balurile mascate de pe bord. Era o zi fierbinte ca iadul. Muntii plesuvi ai Her-tegovinei tineau Ragusa sub focul oglinzilor lor incendiare. Philip Mild intra intr-o brase¬rie nemteasca unde, in penumbra inabusitoa¬re, biziiau citeva muste mari. Apoi iesi pe te¬rasa, care dadea spre Adriatica, reaparuta in inima orasului unde te asteptai mai putin. in¬sa marea intindere albastra nu era aici decit o culoare adaugata la privelistea baltata a pie¬tei. La tarm, cinci-sase pescarusi chinuitor de albi, in lumina, curatau niste ramasite de pes¬te azvirlite acolo. Inginerul Jules Boutrin, cu care Mild isi impartea cabina de pe vas, era si el pe terasa, la o masuta joasa de zinc, la a-dapost de soare sub o umbrela de culoare aprinsa care parea un foc in privelistea ma¬rii.
— Mai povesteste-mi ceva, dragul meu, ii spuse Philip, lasindu-se greoi pe un scaun de la masa lui. Am chef sa privesc marea bind un whisky si ascultind o poveste... Cea mai frumoasa din cite stii si cea mai putin adeva¬rata, sa mai uit minciunile patriotice si con¬tradictorii din jurnalele cumparate pe chei. Italienii ii insulta pe sirbi, sirbii pe greci, pe nemti si pe rusi, francezii ponegresc Germa¬nia si, cam tot atit de rau, Anglia... Ce-ai facut ieri la Scutari, unde erai atit de nerabdator sa vezi niste turbine?
— Nimica, zise inginerul. Am aruncat in fuga o privire peste niste vagi lucrari de baraj, dar in restul timpului am colindat orasul in cautarea unui turn. Prea multe sirboaice batri-ne mi-au spus povestea Turnului din Scutari ca sa nu simt nevoia de a vedea cu ochii mei caramizile macinate si, cine stie, dira alba de¬spre care umbla vorba... Dar timpul, razboa¬iele si taranii de prin preajma, dornici sa in¬tareasca zidurile gospodariilor, l-au darimat piatra cu piatra, iar amintirea lui se mai inalta doar in basme... Apropo, Philip, ti-a fost dat cumva norocul sa ai, cum vine vorba, o ma¬ma buna?
— Poftim intrebare, raspunse intr-o doara tinarul englez. Mama mea e frumoasa, zvelta, machiata, dura ca un cristal. Si ce sa-ti mai spun? Cind iesim impreuna lumea crede ca sint fratele ei mai mare.
— intocmai. Esti ca noi toti. Si sa mai zica niste idioti ca vremii noastre ii lipseste poezia. Ca si cind n-ar avea suprarealistii ei, profetii ei, vedetele de cinema si dictatorii! Crede-ma, Philip, daca ne lipseste ceva, ne lipsesc reali¬tatile. Matasea e artificiala, mincarurile noas¬tre atit de neplacut sintetice aduc cu umbrele acelea de alimente cu care sint hranite mumi¬ile, iar femeile, sterilizate impotriva nenoroci¬rilor si a batrinetii, au incetat sa mai existe cu adevarat. Doar in legendele tarilor pe jumatate barbare mai poti gasi fapturile bogate in lapte si in lacrimi a caror odrasla ai fi mindru sa poti fi... Unde oare am auzit vorbindu-se de un poet care nu mai putea iubi nici.o femeie pentru ca, intr-o alta viata, o intilnise pe Antigona? Cam asa sint si eu. Citeva duzini de mame si de femei indragostite, de la Andromaca pina la Griselda, m-au facut prea exigent cu papu¬sile astea incasabile care trec drept realitati.
„Isolda ca iubita si, drept sora, preafrumoa¬sa Aude" ... Da, de buna seama, dar cea care as fi vrut sa-mi fie mama este o copila din le¬genda albaneza, nevasta unui voinic de pe aici...
Erau trei frati care munceau la inaltarea u-nui turn de unde sa-i pindeasca pe jefuitorii turci. Se pusesera pe treaba cu miinile lor, fie pentru ca zidarii erau rari si scumpi, fie ca, tarani destoinici cum erau, se incredeau nu-
mai in bratele lor. Nevestele veneau, rind pe rind, sa le aduca merinde. Numai ca, de cite ori izbuteau sa inalte turnul indeajuns ca sa-i poata pune pe acoperis un manunchi de flori de cimp, vintul noptii si vrajitoarele din munti il naruiau, cum a naruit cindva Dumnezeu turnul din Babilon. Sint multe pricini datorita carora un turn nu se tine in picioare; poti sa dai vina pe neindeminarea lucratorilor, pe pamin-tul inselator, pe slabiciunea mortarului. insa taranii sirbi, albanezi sau bulgari ii recunosc acestui dezastru o singura pricina: ei stiu ca o cladire se surpa daca la temelia ei nu se afla ingropat un barbat sau o femeie, pentru ca oasele lor sa sprijine, pina la Judecata de Apoi, greaua carne de piatra. De pilda la Arta, in Grecia, se poate vedea un pod in care a fost zi¬dita o fata: o suvita din parul ei iese dintr-o crapatura si atirna deasupra apei, ca o plan¬ta aurie. Cei trei frati au inceput sa se uite unii la altii banuitor si sa umble cu fereala, ca nu cumva sa le cada umbra pe zidul neterminat: in lipsa unui trup, se putea intemnita in zida¬rie umbra unui om, care e poate chiar sufle¬tul lui, iar cel a carui umbra este astfel fere¬cata moare ca un indragostit tinjind de dor. Asadar, serile, fiecare dintre cei trei frati isi cauta loc cit mai departe de foc, temindu-se sa nu-i vina careva tiptil, pe la spate, si sa-i a-runce peste umbra pinza unui sac, ducind-o
sugrumata ca pe o porumbita neagra. Nu mai lucrau cu tragere de inima si acum nu oste¬neala, ci teama le scalda in sudoare fruntile smede. Apoi, intr-o buna zi, fratele mai mare i-a adunat pe ceilalti frati si le-a vorbit asa:
— Fratiorii mei, frati de singe, de botez si de lapte, daca turnul nostru n-o sa se inalte si n-o sa dainuiasca, turcii se vor strecura din nou pe malurile lacului, ascunsi pe dupa tres¬tii. Or sa ne siluiasca fetele, or sa arda de pe cimp fagaduinta piinii noastre, or sa-i rastig¬neasca pe ai nostri de sperietorile din livezi, drept momeala pentru corbi. Fratiorii mei, noi avem trebuinta unii de altii, deci nu trifo¬iului se cade sa-i jertfim una din cele trei foi. Uite, noi avem fiecare cite o nevasta tinara si zdravana, invatata cu poverile. Sa nu hota-rim nimic, fratiori, sa-i lasam alegerea Noro¬cului, cel care implineste voile lui Dumnezeu. Miine, in zori, vom lua, ca s-o zidim in teme¬lii, pe prima dintre nevestele noastre care va veni cu mincarea. Doar noaptea asta sa nu ros¬tim o vorba, fratiorii mei, si sa n-o stringem la piept cu lacrimi si suspine pe aceea care, la ur¬ma urmelor, are doua noroace din trei sa mai rasufle inca la scapatatul soarelui.
ii venea usor sa vorbeasca asa, pentru ca, in sinea lui, isi ura nevasta si voia sa scape de ea, ca sa ia in locul ei o grecoaica frumoasa, cu parul ros ca flacara. Cel de al doilea s-a in-
voit usor, gindindu-se sa-i spuna nevesti-si, cum o ajunge acasa, ce si cum. Singurul care nu prea voia era cel mic, care nu-si calca nicio¬data cuvintul. induiosat insa de daruirea fra¬tilor lui mai mari, care erau gata sa jertfeas¬ca, pentru folosul tuturor, ce le era lor mai drag pe lume, s-a invoit si el pina la urma si a fagaduit sa nu spuna nimic.
S-au intors in sat la ceasul de seara cind pe cimpuri mai bintuie inca naluca luminii apu¬se. Fratele de-al doilea s-a dus la cortul sau de parca ii tuna si-i fulgera, si-i porunci ne¬vestei sa-i traga cizmele. Cind aceea s-a ghe¬muit in dreptul lui, i-a aruncat incaltamintea drept in fata si i-a spus:
— De opt zile ma imbrac cu aceeasi cama¬sa si duminica n-o sa am cu ce ma primeni. Lenesa afurisita, miine, pina nu se face bine ziua, la lac cu tine, si sa nu vii de-acolo pina la caderea noptii. Vezi-ti de peria si de maiul tau, iar, daca te clintesti un pas de-acolo, moar¬tea e a ta.
Femeia, tremurind, fagadui sa spele rufe cit va fi ziua de lunga.
Fratele mai mare s-a intors in cortul lui hotarit sa nu-i spuna o vorba gospodinei de ale carei sarutari i se urise si a carei greoaie frumusete nu-i mai era acum pe plac. Omul avea insa o meteahna. Vorbea in somn. Tru¬pesa albaneza n-a pus in noaptea aceea pleoa-
pa pe pleoapa tot intrebindu-se cu ce il supa¬rase pe stapinul ei. Si deodata isi vazu barba¬tul tragindu-si tolul in cap si mormaind prin somn:
— Suflete, sufletele, ai sa ramii vaduv cu-rind... Ce bine-o sa-ti mai fie descotorosit de negricioasa asta cind o fi bine ingropata sub caramizi...
Cel mai tinar dintre frati s-a intors in cort palid si resemnat ca si cind ar fi vazut Moar¬tea cu ochii. Si-a imbratisat copilul in leaganul de nuiele, si-a luat cu drag nevasta in brate si, apoi, noaptea intreaga a plins la pieptul ei. insa ea, femeie la locul ei, nu l-a intrebat ce are, ca nu cumva sa-l sileasca sa spuna ce nu vrea; si apoi, ca sa-l mingiie, nu-i trebuia sa stie ce necazuri are.
A doua zi, cei trei frati si-au luat cazmalele si ciocanele si au pornit catre turn. Nevasta mijlociului si-a pregatit cosul cu rufe, s-a dus la femeia fratelui mai mare si, ingenunchind, i-a spus:
— Surata, surioara, astazi e rindul meu sa duc merinde oamenilor nostri, insa barbatul meu mi-a poruncit, spunindu-mi ca altminteri ma omoara, sa-i spal camasile de pinza alba, Si mi-e cosul plin de rufe.
— Surata, surioara, zise cealalta, cu drag m-as duce eu in locul tau, sa le duc mincare oamenilor nostri, dar noaptea asta mi s-a stre-
curat un drac intr-o masea... Au, au, au, de-atita mai sint buna, sa ma vaiet de durere...
Si, fara multa vorba, batu din palme dupa nevasta fratelui mai mic.
— Nevasta, nevestica a fratelui nostru mai mic, zise ea, du-te in locul nostru cu hrana bar¬batilor, ca e drumul lung, picioarele noastre sint ostenite, iar tu esti mai tinara si mai usu¬rica. Du-te, draga noastra, iar noi vom umple cosul cu bunatati, sa te primeasca voiosi oa¬menii nostri, ca pe una ce-ai venit sa ii in¬destulezi.
Si au umplut cosul de merinde: pesti din lac gatiti cu miere si stafide, sarmale de orez in foi de vita, brinza de oaie si placinte cu mig¬dale sarate. Femeia si-a pus, cu duiosie, copi¬lul in bratele celor doua cumnate si a pornit la drum, singura, purtind pe cap povara si, in jurul gitului, prinsa de un sirag nevazut, ico¬nita sfintita a sortii sale, pe care insusi Dum¬nezeu scrisese ce moarte o asteapta si ce loc in cer.
Cind cei trei tineri au vazut-o in departare, inca mica si nedeslusita, au dat fuga inspre ea, cei doi mai mari nestiind inca daca izbutise viclenia lor, cel mic rugindu-se lui Dumnezeu sa nu fie nevasta lui. Cel mare si-a inghitit un ¦ blestem vazind ca nu e negricioasa cea care vi¬ne catre ei, iar cel mijlociu i-a multumit Dom-nului ca a crutat-o pe spalatoreasa lui. Dar
fratele cel mic s-a asezat in genunchi, a cu¬prins-o pe sotia lui de coapse si i-a cerut, ge-mind, iertare. Dupa aceea a prins sa se tiras-ca la picioarele fratilor sai, rugindu-i sa aiba indurare. Vazindu-i neclintiti, si-a scos jun¬gherul si i-a scaparat otelul in soare. Atunci fratele mai mare l-a izbit cu ciocanul in ceafa, iar el s-a prabusit, icnind, in marginea dru¬mului, inspaimintata, tinara nevasta a lasat sa-i cada cosul de pe cap, iar bucatele impras¬tiate i-au ospatat pe ciini. Cind a inteles, si-a ridicat bratele la cer:
— Fratii mei, carora nu v-am gresit cu ni¬mica, frati prin inelul nuntii si prin binecu-vintarea preotului, nu ma omoriti, mai bine trimiteti vorba tatalui meu, care e capetenie de neam in munti, iar el o sa va faca rost de o mie de slujitoare bune pentru jertfa. Nu ma omoriti, ca tare mi-e draga viata. Nu puneti piatra intre cel care mi-e drag si mine.
Apoi, dintr-o data, tacu: bagase de seama ca barbatul ei, intins la margine de drum, nu mai clipea si ca pletele lui negre erau minjite cu singe. Atunci, fara sa tipe sau sa plinga, s-a lasat calauzita de cei doi pina la firida sco¬bita in zidul turnului. Sortita si ea mortii, de ce sa mai fi plins? insa, in clipa cind aceia ii asezau intiia caramida in dreptul picioarelor incaltate cu opinci rosii, si-a adus aminte de copilul ei, care avea narav sa-i muste incal-
tarile, ca un catelandru zburdalnic. Au por¬nit sa-i curga lacrimi calde pe obraji, care se amestecau apoi in ipsosul pe care mistria il netezea pe piatra. Si zise:
— Vai, piciorusele mele, n-o sa-mi mai du¬ceti trupul pina-n culmea dealului, ca sa-l arat dragului meu o clipa mai curind; si n-o sa va mai bucurati vreodata de racoarea apelor de riu; de acum or sa va mai spele doar ingerii, in dimineata invierii Mortilor.
Zidul de piatra si de caramizi s-a inaltat pi-na la genunchii ei acoperiti cu poale aurii. Dreapta de tot in fundul firidei parea Sfinta Fecioara stind in picioare linga altarul ei.
— Ramineti cu bine, genunchii mei. N-o sa-mi mai leganati de-acuma pruncul. Aseza¬ta sub pomul din livada, care da hrana si da umbra, fara de voi n-o sa-mi mai umplu poa¬la cu roadele lui dulci.
Zidul s-a ridicat ceva mai sus si femeia urma:
— Ramineti cu bine, minute dragi, intinse-a-cum de-a lungul trupului. N-o sa mai gatiti prinzul si cina, n-o sa mai toarceti lina, n-o sa mai imbratisati trupul lui iubit. Ramineti cu bine, coapsele mele si pintece al meu, n-o sa mai stiti de-acuma ce e dragostea si ce e nas¬terea. Pruncuti pe care i-as fi putut aduce pe lume, fratiori pe care n-am avut ragaz sa-i dau baiatului meu, o sa-mi tineti tovarasie in
temnita aceasta unde voi ramine in picioare, dreapta, pina la ziua Judecatii de Apoi.
Zidul de piatra ii urcase pina la piept. Si atunci un fior ii strabatu partea de sus a tru¬pului, iar privirea rugatoare a ochilor ei sema¬na cu doua brate intinse a ruga.
— Cumnati, nu zic de dragul meu, ci de dragul fratelui vostru mort, ginditi-va la copi¬lul meu si, rogu-va, nu-l lasati sa moara de foame. Nu-mi ziditi pieptul, fratiorii mei, la-sati-mi sinii slobozi sub camasa cu alesaturi si puneti sa-mi aduca pruncul zi de zi, in zori, in miezul zilei si la asfintit. Cit or mai fi in mine citiva stropi de viata, ei vor razbi pina la sfircurile mele, sa hraneasca ce-am adus pe lume si, cind n-o sa mai am in mine lapte, pruncul o sa bea sufletul meu. invoiti-va, frati rai, si daca o sa-mi ascultati ruga, sotul meu iubit si cu mine n-o sa va tinem de rau cind ne vom intilni in fata Domnului.
Fratii, descumpaniti, se induplecara si au lasat un loc gol in zid in dreptul sinilor. Feme¬ia spuse, intr-o soapta:
— Frati iubiti, puneti-mi caramizi in drep¬tul gurii, pentru ca sarutarea mortilor infri¬coseaza pe cei vii, lasati-mi insa o deschiza¬tura in dreptul ochilor, sa vad daca laptele meu ii prieste copilului.
Asa au si facut. La apusul soarelui, cind era ceasul suptului de seara, pruncul a fost adus
la mama lui, de-a lungul drumului prafos, marginit de tufarisuri scunde, pascute de ca¬pre. Mucenica, la vederea lui, scoase striga¬te de bucurie si ii binecuvinta pe cei doi frati. Din sinii ei virtosi si calduti au curs valuri de lapte, si cind copilul, facut din aceeasi pla¬mada ca si inima ei, a adormit la sin, ea a in¬ceput sa-i cinte, cu glas inabusit. Dupa ce co¬pilul i s-a desprins de la sin, a dat porunca sa fie dus in sat, sa doarma, insa noaptea in¬treaga s-a inaltat lin, sub stele, cintecul ei de leagan, care si asa, cintat de departe, ii potolea pruncului plinsul. A doua zi a contenit sa cin¬te, numai a intrebat, cu glasul stins, cum a dormit copilul. Peste o zi n-a mai rostit nimic, dar inca rasufla, iar sinii ei, ridicati usor de rasuflare, mai erau inca vii in cusca lor. Peste citeva zile, dupa glas i-a incetat si rasuflarea, insa din sinii ei acuma nemiscati mai izvora inca prisos de lapte dulce, iar copilul, ador¬mit la pieptul ei, putea sa-i mai auda inima batind. Apoi bataile acestei inimi, care era una cu viata, au inceput sa se rareasca. Ochii i s-au stins cum se stinge rasfringerea stelelor pe fundul unei ape secate, si prin deschiza¬tura se mai puteau vedea numai doi globi sti¬closi care nu mai priveau la cer. Dar in scurta vreme si ce mai ramasese din ochii ei s-a scurs si s-a zvintat si-au mai ramas in locul lor nu¬mai doua gavane pustii, in fundul carora se
zarea Moartea. insa pieptul ei tinar si-a pas¬trat puterea si, vreme de doi ani, in zori, in miezul zilei si la asfintit, din el a curs mereu minunea laptelui, pina cind copilul n-a mai vrut sa suga, intarcat.
Abia atunci sinii aceia sleiti n-au mai fost decit o urma de cenusa alba pe buza carami¬zilor. Veacuri in sir mamele au venit acolo sa pipaie, plingind, pe caramida ruginie, direle sapate de laptele minunii de demult. Apoi si turnul s-a intors in pulbere, despovarind de boltile lui osemintele vechi, pina cind s-au irosit si oasele acelea ca papadia de usoare.
In clipa aceea o tiganca, invesmintata intr-o zdreanta slinoasa, insa aurita, s-a apropiat de masa celor doi barbati. Tinea in brate un copil ai carui ochi bolnavi erau acoperiti cu o cirpa.
A facut, cu slugarnicia semeata a raselor sa¬race si regesti, o plecaciune adinca, si fustele ei galbene au maturat pamintul. Inginerul o indeparta brutal, fara sa-i pese de glasul care urca de la rugaciune la blestem. Englezul o chema inapoi, sa-i dea pomana un dinar.
— Ce-ti veni, batrine visator? spuse Mild repezit. Sinii si margelele ei nu sint cu nimi¬ca mai prejos de ale eroinei dumitale alba¬neze. Iar copilul era orb.
— O cunosc bine pe femeia asta, ii raspun¬se Jules Boutrin. ii stiu povestea de la un me¬dic din Ragusa. De luni de zile ii pune copilu¬lui pe ochi, ca sa-i inflameze, niste comprese scirboase, pentru a stirni astfel mila trecato¬rilor. Nefericitul mai vede, insa curind are sa fie orb. E tocmai ce vrea ea: atunci n-o sa mai aiba grija piinii cite zile o avea. Sint pe pa-mintul acesta mame si mame.


Autor: Povesti
Poezia Laptele mortii de Povesti