LUCEAFARUL DE SEARA SI LUCEAFARUL DE ZI
A fost cand a fost, pe vremea cand se potcovea puricele cu nouazeci
si noua oca de fier la un picior, cu nouazeci si noua oca de otel la alt
picior si tot i se parea usor.
A fost odata un imparat si avea imparatul cela un bahore1, de baiat
neastamparat si zbantuit, de nu mai avea incotro. Intr-o zi, baiatul a
iesit la poarta si improsca cu prastia pietre. Tocmai atunci a trecut
prin poarta palatului o baba cu un ulcior cu apa. Baiatul a improscat
si a nimerit drept in ulcior. Ulciorul s-a stricat, apa toata s-a varsat,
iar baba s-a intors si i-a zis baiatului:
— Sa mergi tot pamantul umblator, astampar sa nu mai ai, pana
nu vei nimeri pe taramul fara de moarte, si nici acolo ceas de tihna si
loc de odihna sa nu-ti afli.
Baiatul s-a intors in palat si dupa trei zile a prins a se lua pe
ganduri, l-a palit o tristete si un dor sa mearga in lume, sa gaseasca
taramul fara moarte. S-a luptat el in sinea lui cat s-a luptat si intr-o
buna dimineata ii spune imparatului sa-i dea bani de cheltuiala, haine
de primeneala, sabie si buzdugan, ca se duce in lume. N-a putut nimeni
sa-i stea in cale, s-a dus feciorul imparatului si dus a fost. Daca s-a
pornit, a mers pe un drum, pe altul, ba intr-un sat, ba in altul, pe la
Balti, pe la Soroca, mai stiu eu pe unde, si a ajuns la o chilie. A batut
in usa, a iesit un sihastru si l-a intrebat:
— Ce cauti, mai baiate?
— Caut taramul fara de moarte.
1 Bahore, copil neastamparat.
Sihastrul s-a mirat:
— Inca nu mi s-a dat ochii a vedea si urechile a auzi de asa taram.
Baiatul s-a scarbit.
— Ce ma fac eu acum, ca doar inapoi n-am sa ma intorc.
Sihastrul atunci i-a dat un sfat:
— Treci padurea aceasta deasa si intunecoasa. In padure ai sa
intalnesti tot felul de jivine, pe la toate sa mergi, sa le dai buna ziua!
La urma ai sa ajungi la un palat, dinaintea acestui palat sta culcat un
balaur cu capul pe prag, ii dai si lui buna ziua; el de bucurie are sa
intoarca capul intr-o parte, si ai sa treci. Acolo ti-or spune incotro sa
mergi.
Feciorul imparatului asa a si facut, a umblat padurea toata, si cate
animale, pasari si ganganii a intalnit pe toate le-a hiritisit. Dupa aceea
a ajuns la un palat. In fata palatului statea un balaur culcat cu capul
pe prag. Feciorul imparatului de departe s-a inchinat si i-a zis:
— Buna ziua, laur-balaur cu solzii de aur!
Balaurul s-a bucurat, a intors capul si a spus:
— Sa nu-mi fi dat buna ziua, aici iti faceam capatul.
Baiatul a pasit pragul si a raspuns:
— Sa te fi repezit asupra mea, aici te faceam harcea-parcea.
A intrat feciorul imparatului in palat si a vazut un mosneag cat
lumea de batran.
— Ce vanturi te poarta, voinice?
— Caut taramul fara de moarte.
— Departe-i, voinice,departe, nimeni n-a fost pe cele taramuri si
nimeni nu stie drumul. Fiindca mi-ai hiritisit jivinele toate, o sa-ti dau
un ghem de aur, sa-ti arate calea inainte. Incotro se va rostogoli
ghemul, intr-acolo sa mergi.
Si-a luat baiatul ziua buna, a aruncat ghemul si ghemul a prins a
se cotili peste dealuri, peste vai, peste campii, peste pustii.
Cat mergea ghemul, se desprindea de pe el un fir de aur subtire
ca o ata de paianjen. Asa a mers voinicul cale lunga, si intr-un tarziu
a ajuns la un stejar, unde s-a oprit sa poposeasca.
S-a asezat voinicul la umbra si a nimerit drept pe o ghinda, care
crapase si slobozise colt. Ghinda, simtind asa greutate asupra ei, intreaba:
— Cine esti, voinice, si incotro mergi?
— Sunt fecior de imparat, merg la taramul fara de moarte, sa
traiesc cat lumea si pamantul.
Ghinda ii zice:
— Da-te de pe mine, ca abia am incoltit, sunt firava si slaba, sa nu
ma strivesti, lasa-ma sa cresc si, daca vrei, stai aici cu mine si vei trai
pana voi creste eu stejar mare si falnic, vei vietui pana voi ajunge la
adanci batranete si, cand ma voi risipi din picioare si se vor scalda
vrabiile in colbul meu, abia atunci o sa-ti vie si tie sfarsitul.
Feciorul de imparat s-a sculat, a invelit ghinda cu pamant, ca sa
creasca, si-a luat ziua buna si s-a pornit mai departe. A mers el si a
tot mers din urma ghemului si a ajuns la un butuc de vita de vie,
incarcat cu struguri. S-a oprit voinicul la popas, a rupt un strugure si
a mancat. Dupa ce s-a saturat, vita de vie l-a intrebat:
— Unde te duci, voinicule?
— Ma duc la taramul fara de moarte, unde voi trai cat lumea si
pamantul.
Vita de vie ii zice:
— Ingroapa o bobita in pamant, sa creasca, sa rodeasca si, daca
doresti, stai aici si vei trai pana s-a inmulti poama, de nu vor avea loc
radacinile in pamant si frunzele sub soare, si cat voi fi aici, vei bea
vin si vei manca poama.
Voinicul a ingropat o bobita de poama in pamant si a zis:
— Iti multumesc, vita de vie, ramai cu bine, creste si te inmulteste,
ca eu ma duc mai departe.
— Fii sanatos si umbla in plin.
Feciorul de imparat a mers inainte si, nu multa zabava, vede un
vultur. El a intins arcul sa traga. Vulturul atunci zice:
— Voinice, nu trage si nu ma sageta. Ia si ma lecuieste si ma ver-
muieste1, ca de mare folos ti-oi fi. Cand te-a pali vreo nevoie mare,
numai cu gandul sa te gandesti la mine si eu voi fi la tine.
1 A vermui, a scoate viermii din rana.
Feciorul de imparat i-a purtat de grija vulturului, i-a legat ranile
cum stia mai bine, l-a hranit, l-a lasat bun sanatos si de acolea a mers
mai departe si a ajuns la malul unei ape. Mergand asa pe malul apei,
vede ceva stralucind si inalbind inainte. Se uita el si se gandeste:
— Oare ce sa fie?
A mers el hat departe, si cand colo ce sa vada? Marea se trasese la
adanc, iar pe nisipul fierbinte ca focul se parpalea imparatul pestilor
— lung de doisprezece pasi si inalt de un stat de om, cu solzii de aur,
cu aripile de argint, cum nu s-a mai pomenit candva pe pamant.
Baiatul s-a apropiat si a zis:
— Alei, bun ospat de peste o sa mai fac!
Pestele l-a auzit si i-a raspuns:
— Voinice, daca ma vei manca, n-ai sa te ingrasi, mai bine ia si
ma da la adanc si, cand ii gandi la mine, eu oi fi la tine.
El a cautat un druc lung, l-a saltat pe incetul si l-a dat pe imparatul
pestilor in mare.
Apoi baiatul si-a luat drumul inainte si a mers multa lume-
imparatie, cuvantul sa ne fie, limba sa nu osteneasca, nici sa popo-
seasca, si la o bucata de loc vede o vulpe, fugarita de ogari, muscata
de caini. El intinde arcul sa traga, dar vulpea zice:
— Voinice, nu ma omori, apara-ma de caini si de ogari, lecuieste-
ma si la nevoie ti-oi fi de ajutor.
S-a repezit feciorul de imparat, a alungat cainii si ogarii, a luat-o
sub ocrotirea lui si i-a purtat de grija, pana s-a intremat vulpea de-a
binelea, si i-a dat drumul. La despartire vulpea i-a zis:
— Multumesc, fecior de imparat, ca nu m-ai lasat sa ma rupa cainii
si ogarii. Cand ii ajunge la vreo greutate, sa te gandesti la mine si eu
voi fi la tine.
A plecat feciorul de imparat iar la drum, si cu cat mergea, ghemul
cel de aur se dezvartea si se facea tot mai mic. Asa a mers el pe bura
nescuturata, pe cale necalcata, pana a ajuns la un ulm cu doua tulpini.
Intre tulpinile ulmului era intinsa o panza de paianjen, iar pe panza
se zbatea un tantar. Cand l-a vazut pe feciorul de imparat, tantarul a
prins a striga:
— Voinice, voinice, scapa-ma, ca ti-oi sta intr-o mana de ajutor.
Eu stiu unde te duci, te duci la taramul fara de moarte, si de mi-i face
un bine, la vremea vremii si eu te-oi ajuta cu ceva.
Drumetul, daca a vazut treaba de-asa, s-a oprit, l-a hranit si i-a
dat drumul.
— Multumescu-ti dumitale, om calator, pentru benefacere. Cand
ii avea vreo greutate, numai cu gandul sa te gandesti la mine si eu
voi fi la tine. Iar acum mergi sanatos inainte, caci nu ti-a ramas mult
de mers si vei ajunge la un palat. Acolo daca vei ajunge, mergi drept
la imparat si cere-i fata cea mai mica de mireasa, ca pana nu-i fi
insurat, nu-i putea stapani taramul fara de moarte.
A mers feciorul de imparat, a tinut tot drumul inainte si de cale
lunga ghemul se tot micsora , se facuse cat un mar, apoi cat o nuca, si
cand ajunsese cat mazarea, a vazut feciorul de imparat inaintea lui
niste palate aurite, poleite, mandre si, ce sa mai vorbesc, erau asa de
frumoase, ca nu se mai aflau altele sa le stee impotriva pe fata pa-
mantului.
Feciorul de imparat a mers drept la palat si a batut in poarta.
Imparatul a trimis straja de l-a intrebat ce umbla el acolo, de unde
vine si incotro se duce.
Feciorul de imparat i-a spus totul de-a fir a-n par. Iaca cum si iaca
ce... atunci a iesit imparatul la poarta si voinicul i-a vorbit asa:
— Luminate imparate, vedea-o-as pe fiica ta cea mai mica mireasa
in capul mesei si pe mine mire alaturi de ea. Iata am venit sa-i cer
mana. Mi-o dai?
— Ti-o dau, ti-o dau, daca te vei putea ascunde sa nu te gaseasca
nimeni. Atunci vom face nunta si vei trai aici la palat cat lumea si
pamantul, caci de la poarta aceasta incepe taramul fara de moarte.
Acum pe sarmanul baiat il palise o scarba ca aceea, dar ce era sa
faca. Stand asa pe ganduri, isi aduse aminte de vultur si cat ai clipi
din ochi vulturul a fost langa dansul.
— Ce te-ai intristat, stapane?
— Uite ce nevoie m-a palit...
Si a prins a-i spune de porunca imparatului.
— Cat despre asta, n-ai ce te intrista.
Vulturul l-a luat pe feciorul imparatului si l-a dus tocmai la tortile
cerului si l-a ascuns dupa noua randuri de nouri.
Imparatul avea trei fete tot o fata, tot un par, tot o imbracaminte,
tot o ciubotica. A iesit imparatul, cu sabia goala, cu fata cea mai mare
si i-a spus hotarat ca, daca nu l-a gasi pe feciorul imparatului unde-i
ascuns, ii ia capul.
Fata s-a dus la vazdogarie, si-a luat o vazdoaga in paneras si a
iesit cu tatal sau in pragul usii, sa-l vada pe feciorul imparatului.
S-a uitat fata pe pamant, nu l-a vazut, s-a uitat in mare, nu l-a
vazut, s-a uitat in cer, l-a vazut si a strigat:
— Iesi de dupa nouri, ca te vad.
Cat te-ai sterge la ochi, vulturul l-a coborat pe feciorul imparatului
din nouri.
Imparatul zice:
— Acum ce, sa-ti iau capul?
Fata i-a luat apararea voinicului:
— Luminate imparate, pacatul de prima data se iarta.
Imparatul l-a iertat.
— Iata te iert, dar a doua oara, daca te va vedea fata cea mijlocie,
iti iau capul.
Imparatul s-a dus la palat s-o aduca pe fiica cea mijlocie. Baiatul
nu mai stia ce sa faca.
Cum statea el oropsit si se tanguia, cine sa-l scoata dintr-o greutate
ca aceasta, isi aduce aminte de imparatul pestilor. Numai cu gandul
s-a gandit si, cand colo, ce sa vezi, se pomeneste cu marea la zidurile
palatului si cu pestele saltand din apa.
— Ce necaz ai, stapane?
— Am dat peste primejdie...
Si prinde a-i spune de cuvantul imparatesc, ca-l ameninta sa-i taie
capul.
— Vai de mine, fa-ti pace, nici capul nu-ti bate, stiu eu niste
ascunzisuri prin fundul marii, ca nu te mai gaseste nimeni cat pururea.
Pestele l-a luat pe feciorul imparatului in gura, ca pe un graunte,
si l-a dus in strafundul marilor.
Imparatul a iesit cu fiica cea mijlocie, a scos sabia din teaca si i-a
spus:
— Sa-l gasesti pe feciorul imparatului unde-i ascuns, ca de nu,
capul nu-ti mai sta unde sta.
Fata imparatului s-a spalat pe fata, si-a pus o vazdoaga in paneras,
si s-a uitat sa-l vada pe feciorul de imparat. L-a cautat fata pe tot
pamantul umblator si nu l-a gasit, s-a uitat in cer, pe dupa soare, pe
dupa luna — nu l-a aflat, s-a uitat fata in fundul marilor si l-a zarit.
Imparatul a strigat:
— Iesi, voinice, ca te-a vazut fata mea.
Pestele l-a scos la mal, si imparatul, cand l-a vazut, i-a spus:
— Acum se cuvine sa-ti iau capul.
Fata cea mijlocie a sarit:
— Iarta-l, tata, caci pacatul de-al doilea se iarta; daca-l vei vedea
a treia oara, sa-i ei capul.
— Ei, iata te iert si a doua oara pe cuvantul fetei. Daca si a treia
oara nu te vei putea ascunde, sa stii ca nu mai calci iarba verde.
A ajuns feciorul de imparat la aman scarba, groaza, tine-te, inima!
— O sa-mi ieie capul si mantuita-i socoteala, ce sa fac eu sa nu ma
vada fetele imparatului, cine sa ma scoata de la un necaz ca acesta?
Pe cand se vaieta el, isi aduce aminte de vulpe, si cat s-a gandit —
iata si vulpea dinaintea lui.
— Ce plangi, stapane?
— Iaca cum si iaca ce...
— Taci, nu plange si nu te scarbi pentru atata treaba, fa-ti pace,
nici capul sa nu te doara. Daca ti-i vorba de asa, hai cu mine, ca stiu
eu ce-oi face.
S-a pornit vulpea inainte, feciorul de imparat dupa dansa, au sarit
parleazul prin fundul gradinii, au intrat in vazdogaria fetelor, si vulpea
s-a rotit imprejur, l-a lovit pe feciorul imparatului cu coada si l-a facut
o vazdoaga mare, inflorita, decat toate vazdoagele mai aleasa si mai
frumoasa.
Fata cea mai mica a imparatului s-a spalat, s-a dus la vazdogarie
si tocmai vazdoaga aceea a rupt-o, caci i-a placut mai mult, si a pus-o
in paneras.
A iesit imparatul in fata palatului cu sabia goala, a chemat-o pe
fata cea mai mica si i-a hotarat sa-l caute pe feciorul imparatului unde
stie, ca, de nu, ii taie capul cu sabia.
Se uita fata imparatului pe pamant — nu-i; se uita pe mare — nu-i;
se uita in cer — tot nu-i. Se mai uita ea o data prin fundul pamantului,
prin intorsul cerului, pe scarile stelelor si mai departe, nu-i si pace.
Imparatul atunci i-a zis:
— Uita-te bine, tu il ascunzi!
Fata a raspuns:
— M-am uitat de-a maruntelul si nu-i, umbra lui este, iar el nu se
vede.
Imparatul n-a avut incotro si a strigat:
— Iesi, voinice, de unde esti, ca nu te-a vazut fata mea.
El a sarit din paneras si a zis:
— Iata-ma-s, imparate!
— Bine, voinice, vad ca esti viteaz.
Imparatul a dat porunca sa vina muzicile si i-a spus baiatului sa
intre in curte, s-o cunoasca pe fata cea mai mica; daca va cunoaste-o,
face nunta, iar de nu, ii taie capul.
Cand sa se vada baiatul cu gandurile implinite, na-ti-o si pe aceasta
mai decat toate. Se pune el pe plans si plange, si plange pana i se
facura ochii ca pastrama. De buna seama, nu mai scapa. Cat a fost, a
fost, iar acum — hotarat ca imparatul ii ia capul. Cum se vaieta el
asa, si-a adus aminte de tantar.
Si cat a gandit cu gandul, tantarul a si fost langa dansul.
— Ce greutate ai, stapane, de bocesti asa de tare?
— Cum sa nu plang, sarmanul de mine, ca uite cand sa ma vad si
eu scapat de nevoi, ma sfarseste imparatul de zile. Mai pot eu sa le
deosebesc pe fetele imparatului, cand ele seamana leit una cu alta?
— Nu te scarbi, stapane, nici in seama nu lua, eu le cunosc bine
pe fetele imparatului, stiu care-i mai mare, care-i mai mica, eu intre
dansele am crescut. Cand le-a scoate imparatul pe tustrele, eu ma voi
aseza pe nas la cea mai mica si tu pe aceea s-o alegi.
Fetele imparatului au iesit toate tot un ochi, tot o fata, aceeasi
statura, aceeasi rochie, nici ca sa se deosebeasca cu ceva. Tantarul a
zburat prin stufarii, prin dudai, a venit si s-a asezat pe nasul uneia
dintre fete.
Fata a ridicat mana sa-l paleasca, da feciorul imparatului a apucat-o
de mana si a spus:
— Aceasta-i, imparate, fata cea mai mica.
Imparatul a zis:
— Adevarat, aceasta este.
Si era fata aceea mandra si frumoasa, ca soarele cand rasare, ca
busuiocul cu floare.
Imparatului foarte bine i-a parut, l-a poftit pe mire in palat, l-a
pus in capul mesei si i-a vorbit:
— Dau fiica dupa tine si imparatia cat incape in hotare. De azi inainte
vei trai cu noi, nu vei sti de moarte, vei vietui de-a pururi cat lumea si
pamantul. Umbla si cutreiera imparatia in lungis si in curmezis, dar
inapoi, pe poarta care ai intrat, sa nu iesi, ca o sa fie rau.
Feciorul de imparat a intrat si a vazut gradini de aur si argint
impodobite cu piatra scumpa, fantani zidite de marmora cu cani de
argint, rauri pe care curgeau lapte si miere, dumbravi cu fel de fel de
pasari cantatoare, pajisti cu flori, cu iarba verde crescuta, in trei, in
patru impletita, batuta cu margarint, de n-am vazut de cand sunt...
Si cate si mai cate nu erau acolo, ca sa stai sa la spui pe toate, le-ai
spune, dar nunta s-a asezat cu tot temeiul, cu chiote si veselie si asa a
tinut nunta aceea multa vreme, cat anume nu pot spune, caci acolo
soarele nici nu rasarea, nici nu asfintea, statea numai in crucea amiezii.
Dupa nunta, s-a asezat feciorul imparatului pe trai si traia ca in
flori de mar. La un timp de vreme a plecat el la vanatoare, a luat
arcul si, cand a tras, sageata a zburat peste poarta. El a vazut incotro
a zburat sageata, s-a luat dupa dansa si a uitat de povetele socru-sau.
A tras zavorul, a deschis poarta si nu s-a mai gandit sa pateasca
ceva. Cand colo, vede stralucind firisorul de ata de la ghemul cel de
aur, isi aduce aminte de casa, de tata, de mama si-l paleste un dor sa
se duca sa-i vada. Mai trece cat mai trece, si ce gandi el? Las toate in
pamant si ma duc acasa, sa vad ce mai este.
Imparatul i-a tot zis:
— Stai, dragul tatei, n-ai la ce te duce, ca de atunci au trecut maluri
de vreme, nici pomeneala de parinti, nici neam din rasstraneamul lor
nu mai este.
Dar el n-a crezut. S-a gatit voinicul de drum, si-a pus armele la
indemana, s-a inchinat pana la pamant si a plecat.
Imparatul si fata cea mai mica au ramas cu jale in inima.
S-a pornit feciorul de imparat pe firisorul cel de aur si a tot mers
calea inapoi, a ajuns la vita de vie si a gasit-o batrana, intinsa pe coline,
ca nu i se vedea capatul nici intr-o parte, nici in alta.
— Stai, voinice, si poposeste.
El i-a raspuns:
— Bun cuvant ai, dar ma grabesc sa ajung mai degraba acasa.
A mers el mai departe si a ajuns la un stejar batran. Si stejarul l-a
cunoscut.
— Ingaduie, voinice, stai la popas, ca mare bine mi-ai facut, cand
ai trecut pe aici. Eu am crescut din ghinda pe care ai acoperit-o cu
pamant.
Feciorul de imparat s-a mirat, nici nu-i venea sa creada ca a trecut
atata vreme.
A mers mai departe, a ajuns la palatul de unde luase ghemul de
aur si l-a gasit pe balaur uscat de batran. I-a dat buna ziua, balaurul
s-a bucurat, a intors capul si a spus:
— Mai baiate, acum era sa te mananc, dar fiindca mi-ai dat buna
ziua nu-ti fac nimica.
Feciorul de imparat a intrat si l-a gasit pe stapanul palatului. De
multa vreme ce-a trecut ii crescuse barba, cu o parte se invelea si alta
isi asternea. Batranul a ridicat genele de la ochi cu carja, s-a uitat la
voinic si a zis:
— Inapoi cand vei veni, tot pe aici sa treci.
Si-a luat el ziua buna, s-a pornit spre casa, caci nu mai ramasese
mult, si cand a ajuns la chilia sihastrului, a dat de o sihla deasa, sa te
apuce lupii de spate. Cat despre chilie, sihastru — nici urma. L-a palit
pe feciorul de imparat tristetea si mai ca-l batea gandul sa se intoarca
inapoi, dar nu s-a oprit, a mers inainte si a ajuns acasa. S-a uitat incolo,
s-a uitat incoace, intr-o parte, in alta, si n-a vazut nimic. Numai
prepunea locurile. A potrivit cam pe unde era casa parintilor, dar n-a
gasit nici palat, nici curte, erau numai niste risipituri. Intr-o rapa a
zarit o cascioara. S-a dus acolo si a intrebat asa si asa. In casa aceea
traia un mosneag de trei sute de ani. El i-a spus ca a auzit de la
rasstrabuni ca a fost aici curtea unui imparat, care avea un fecior, si
vorbeau ca s-a dus pe lume dupa viata fara moarte si tinerete fara
batranete, sa traiasca cat lumea si pamantul. In sat a fost dupa aceea
o ciuma si a murit si om, si vita, si pasare. Feciorul de imparat s-a
scarbit, si-a adus aminte de sfatul lui socru-sau si s-a intors inapoi.
Cand a ajuns pe locul unde fusese poarta curtii imparatesti vede un
marcotet1 . Da voinicul cu piciorul in marcotet si de desupt iese moartea
— neagra, uscata.
— Ehe, dragul matusii, tocmai acum ai venit, de cand te astept
eu, nu-mi pot mantui zilele fara tine.
Voinicul si-a tinut firea si hai fuga inapoi, de da inima dintr-insul,
sa ajunga cat mai degraba la taramul de unde venise.
Cand l-a vazut moartea fugind, s-a luat dupa dansul.
Aproape de casa mosneagului nu mai putea fugi, a dat buna ziua
balaurului, balaurul s-a bucurat, a intors capul intr-o parte, si voinicul
a intrat. De ostenit ce era, atata a zis:
— Ajuta-ma, mosule, nu ma lasa, pune-ma la cale ce sa fac, ca ma
calca moartea din urma.
Mosneagul i-a dat un brau si i-a spus:
1 Marcotet, hardau, vas de lut ars, cu gura larga, folosit in gospodarie pentru
frecatul macului, semintei de canepa.
— Na, da-i-l mortii, sa-l poarte pana l-a ponosi, de nu se va tine
fir de fir, si abia atunci sa vina la tine.
Cand a ajuns moartea si a vazut balaurul, a ridicat coasa sa-l taie.
Balaurul a sarit cu gura cascata, cu limba infocata, a duhnit foc si
smoala asupra ei si n-a lasat-o sa se apropie.
— Stai, boanghina, opreste-te, ce dai oarba peste oameni?
— N-am treaba cu tine, da-mi drumul sa intru in casa.
— Trebuia sa-mi fi dat buna ziua, iar acum cauta-ti de drum, daca
ti-s dragi zilele, ca ia amus te-oi apuca, ti-a trece de toate.
Vazandu-l asa valvas1 , moartea a dat inapoi si de departe striga:
— Mosule, da-i drumul feciorului de imparat sa iasa afara, c-am
sa-ti smulg barba cate un fir.
Atunci a iesit feciorul de imparat cu braul si a spus:
— Na, moarte, braul acesta, incinge-te, intoarce-te inapoi si poarta-l.
Cand il vei ponosi de istov, de nu se va mai tine fir de fir, sa vii la
mine.
Moartea a luat braul sa-l poarte, sa-l ponoseasca, iar feciorul de
imparat a mers tot inainte, a ajuns la stejar, si stejarul l-a chemat:
— Vino, voinice, la popas.
— Nu pot, ca ma ajunge moartea din urma.
— Despre asta n-avea grija, baga mana in scorbura mea, scoate
un toiag de fier.
— L-am scos...
— Daca te-a ajunge moartea din urma, da-i toiagul acesta si spu-
ne-i sa-l poarte, pana-l va roade, de nu va avea ce tine in mana, si
abia atunci sa vina la tine.
Si cum a vorbit l-a si nimerit.
Voinicul si-a luat ziua buna, si misca, baiete, a mers el si a mers
peste campuri fara drumuri, peste ape fara vaduri. Si intr-o zi ii iese
moartea in cale.
— Stai, voinice, atata ti-a fost sa traiesti!
1 Valvas, artagos, indarjit.
— De ti-i voia sa ma sfarsesti de zile, sfarseste-ma, dar mai intai
poarta toiagul acesta de fier si, cand il vei roade, de nu vei avea ce
tine in mana, atunci sa vii la mine.
Moartea a apucat toiagul si a luat drumul in picioare, ca doar tre-
buia sa umble, nu ceva, ca sa roada un toiag ca acela.
Feciorul de imparat, cand s-a vazut slobod, parca prinsese aripi, a
mers cale inainte, a ajuns la vita de vie si vita de vie, cum l-a vazut,
de departe l-a chemat:
— Stai, voinice, de mananca poama si bea vin.
— De stat, prea as sta, dar trebuie sa ma duc, ca mi-s drumurile
departe si cararile incurcate, uite ma ajunge moartea din urma.
— N-avea nici o grija, ca m-oi pune luntre si punte sa-ti fiu de
folos.
— Toate ca toate, de mi-i spune ce sa fac sa opresc moartea, stiu
ca mi-i face un bine.
— Apoi de te ajunge, sa arunci sabia si sa zici:
— Ia, moarte, sabia si tine-o sa rugineasca, pana nu s-a alege nimica
dintr-insa, si atunci vino la mine.
— Iti multumesc, cum oi da ochii cu dansa, cum i-oi spune.
S-a pornit iar feciorul imparatului pe cale, pe carare si pasea cat
apuca piciorul. La o haba se pomeneste cu moartea in fata.
— Stai, ca ti-a venit capatul!
— Apoi, daca ti-i vorba de asa, nu-ti stau impotriva. Iata mai am
o sabie, nu m-as lasa de ea odata cu viata, ti-o dau s-o tii pana va
rugini si nu se va alege nimica dintr-insa, si atunci, de ma vei ajunge
— bine, de nu, sa nu cauti pricina, ca eu ma duc la taramul de unde
am plecat.
Feciorul imparatului i-a dat sabia si s-a tot dus. Dupa ce a ruginit
sabia, moartea s-a pornit din urma lui ca vantul si ca gandul. Da atunci
feciorul imparatului a ajuns la palat, a deschis poarta, fiica cea mai
mica i-a iesit in intampinare, l-a apucat de mana, cand colo, si moartea
soseste si-l apuca de picior.
— Stai pe loc, esti al meu, unde te duci? facu moartea.
— Ba e al meu! Se opuse fiica imparatului.
— Da-i drumul!
Fata imparatului a zis atunci:
— De-i asa, eu l-oi face un mar de aur, l-oi azvarli in sus, si cine
dintre noi il va prinde, a aceleia va fi.
Fata imparatului a azvarlit marul cel de aur in sus, si marul s-a
prefacut in luceafar de seara.
Imparatul si cele doua fete ale lui au venit la poarta si, afland ce-i
socoteala, au prefacut-o pe fata intr-un mar de aur, au aruncat-o in
sus si i-au spus sa-l gaseasca pe feciorul imparatului si sa se coboare
cu el in curtea palatului, ca moartea n-o sa aiba ce face.
Marul a zburat in cer si s-a prefacut in luceafarul de zi.
Vazand una ca aceasta, moartea s-a mainiat, i-a calcat pe tustrei
pe umbra si i-a prefacut, pe imparat si cele doua fete, stane de piatra
in poarta. De atunci sunt luceferi in cer si stalpi de piatra — la porti.
Am incalecat pe un arici
Si am venit pana aici,
Am incalecat pe un pui
Si alta poveste nu-i.
Autor: Povesti
Poezia LUCEAFARUL DE SEARA SI LUCEAFARUL DE ZI de Povesti
|
