LUPTATORII
de Emil Garleanu
Soarta se vede ca-i menise asa: sa fie vecini si sa fie
dusmani. Si-amandoi cocosi frumosi.
Unul, negru — cu toate lucirile pe care negrul le poate da
in mangaierea luminii. Gulerul si penele subtiri, moi ca matasea,
ce-i atarnau de pe spate spre pinteni, bateau in verde ca fierea.
Aripile, negru-aspru, ca mangalul. Pieptul luciu, cu ape taioase,
uneori sure, ca otelul. Si penele lungi, mladioase, si intoarse ca
niste arcuri, ale cozii, cu sclipiri albastrii, ce se stingeau indata.
Numai deasupra capului cu ochii nelinistiti ca niste gaze, creasta
plecata, strengareste, rosie, aprinsa ca para focului.
Celalalt, alb. Alb pieptul, cu unde brumate, ca argintul
odoarelor vechi; albe aripile, un alb moale, ca al omatului de
curand cazut; alb gulerul, cu varfurile penelor putin-putin galbui,
ca suflate cu aur; alba coada bogata-n pene, usoara, rasfirata.
Si, deasupra capului cu ochii galbeni, plutitori in margeanul
pleoapelor, o creasta carnoasa, batuta si rosie ca o garoafa.
Nu se puteau suferi; isi aruncau priviri taioase printre sparturile
gardului; fiecare se silea sa trambiteze mai inainte zorii zilei.
Si totusi prilejul nu-i adusese inca fata-n fata, sa se masoare.
Astazi insa clipa dorita de amandoi sosise pe neasteptate.
Cocosul alb, cu gainile lui, iesi pe tapsanul de din dosul
casei, la scurmat. Era o zi frumoasa de primavara, pamantul
era jilav, plin de mustul din care se si hranea cea dintai
urzeala a lavicerului ierbii.
Cum scurma asa cocosul, isi auzi tovarasele soptind. Ridica
semet capul si, drept inainte, de partea cealalta, vrajmasul
negru se proptise, gata de lupta. Gainile se oprira; intelesesera
ca aveau ceva de privit.
O scaparare, si s-au repezit. S-au oprit fata-n fata, cu
gaturile intinse, cu penele gulerelor zburlite, cu aripile putin
desfacute si date-napoi. Cel negru batu o data din pinteni, si
se lovira piept in piept; apoi se dezlipira repede si, cu capetele
pe spate, se avantara din nou, prinzandu-se in gheare,
izbindu-se scurt, aprig, cu aripile-n coapse.
Erau grozav de voinici amandoi: cel negru ceva mai iute,
cel alb mai cumpatat.
Si iarasi se detera-napoi, cu gaturile intinse de mai sa se
desprinda din trup. Ca si cum i-ar fi suflat odata vantul, asa s-au
ridicat de la pamant. Se indesara pene-n pene, cautand sa se
apuce cu pliscul, sa se sfasie cu ghearele. Se ferira pe urma
in laturi, sarira unul deasupra celuilalt, ca si cum ar fi vrut sa
se rapeasca-n vazduh; si-n sfarsit se tintuira locului. Cel negru
prinse creasta dusmanului in ascutisul pliscului; cel alb ii
infipse gheara-n gat. Plini amandoi de sange, tremurand,
statura asa pana cand durerea ii invinse; atunci se smun-
cira,napoi, pandind clipa cand sa se rapuie.
Sangele clocoti deodata in trupul amandurora; ochii le vedeau
rosu; turbati, se napustira, de asta data pe viata si pe moarte.
Stransi in gheare ca-n niste cleste, cu pliscurile implantate
unul in carnea celuilalt, se rostogolira la pamant si iar se
inaltara, aprigi, in picioare. Sapara pamantul cu pintenii, si
tarana sarea imprastiata. Penele, negre si albe, zbarlite,
smulse, rasfirate, se amestecasera-n lupta abrasa, ca trupurile
lor se contopisera, alcatuind parca o floare ciudata, o floare
chinuita de furtuna ce-i imprastia petalele-n vant.
Dar puterile li se sleira. Nici unul nu biruise. Se mai
incordara o data si se desclestara doborati, insangerati,
rasufland cu greu. Din creasta celui alb se prelingeau picaturi
de sange. Pe pieptul celui negru se asternuse o dunga rosie,
de care se lipise o pana alba din haina potrivnicului.
Si cum stateau asa, gainile se apropiara, multumite si
mandre parca fiecare de stapanul lor; ii inconjurara. Iar lupta-
torii, dupa ce se mai privira o data, ca si cum si-ar fi zis: „ Pe
maine!“, se departara tantosi, fiecare in mijlocul alaiului sau.
Autor: Povesti
Poezia LUPTATORII de Povesti
|
