MAI SUS!
de Emil Garleanu
S-a trezit ciocarlia in chemarea prepelitei: „Pitpalac!“
Cerul abia se rumenise; picaturile de roua inca nu se
prefacusera in margaritare; luceafarul tot facea din ochi
pamantului.
Dar peste putin deodata adancul scapara. Cea dintai raza
strapunse vazduhul si se topi in ochiul ciocarliei. Niciodata
darul acesta, trimis de catre soare, nu umpluse sufletul pasarii
de o mai mare fericire. Caci si fericirea nu-si alege totdeauna
clipa nimerita in care sa-si verse prinosul.
Scuturandu-si penele, un tril de multumire izvori din gusa
ciocarliei. Apoi se dezlipi de tarana si, palpaind din aripi, se
inalta.
Aerul parca se rumenise. Oglinda cerului poleia pamantul.
Inca o bataie de aripi.
Mai sus!
Slab de tot i se parea ciocarliei ca mai aude glasul pitpala-
cei. Inota in valuri stravezii; plutind pe ele, dete drumul
ciripitului ei gadilitor ca al unei grindine de margaritare.
Dar raza care i se topise in ochi o chema la ea, in inalt.
In cantecul ei, pasarea ii spunea ca vine. Inca o lovire de
aripi, si-nca una.
Mai sus!
Imbatata, pasarea se asculta singura; pentru ea si pentru
soare canta.
I se parea ca tremurarile cantecului ei umpleau bolta cerului.
Vroia sa se simta singura, dezlipita de tarana pamantului, —
ea si raza, in singuratatea ametitoare a inaltimilor...
Isi avanta din ce in ce cantecul; si incordeaza mai tare
puterile. Dar trupul greu parca-i inlantuie glasul, i-l tine inchis
ca intr-o colivie. Ar vrea sa se simta dezrobita, usoara ca aerul,
stravezie ca el.
Mai sus! mai sus!
Si trupul mereu o trage inapoi catre pamant, si raza mereu
o cheama catre inaltimi.
Intr-un avant isi pune cea din urma putere si, deodata, se
simte, in sfarsit, sloboda, desfacuta de greutatea netrebnica
a carnii.
Si-n vreme ce, smulgandu-se, nebun de fericire, glasul se-nalta
singur, tremurator si dumnezeiesc de dulce, in inalt, trupul cade
ca un bulgare de tarana spre pamant.
Autor: Povesti
Poezia MAI SUS! de Povesti
|
