MARINIMIE
de Emil Garleanu
In revarsat de zori, pe balta, lumina face minuni. Pe fata
apei sclipesc, ici, sfarmaturi de oglinzi; colo, placi de otel;
comori de galbeni intre trestii. In nuferi, ca-n niste potire
plutitoare, curg raze de aur. Un colb de argint da stralucire
stufarisului. Peste tot liniste neclintita, de rai.
Cocostarcul s-a sculat cu noaptea-n cap. A intrat in balta.
Pe picioarele lungi, subtiri ca niste lujere, trupul lui se leagana
agale. Din cand in cand isi uda pliscul; uneori se opreste de
se uita, ispititor, in fundul apei, ca si cum ar fi dat peste ceva
ce cauta de mult. E racoare, si racoarea il incanta. Nu simte
nici o alta dorinta decat sa-si scalde picioarele in unda rece,
care-i trimite fiori pana sub aripi.
Deodata se opreste; incordeaza gatul si priveste. Pe frunza
unui nufar, o broscuta se bucura si ea de frumusetea si
racoarea diminetii. Cand l-a vazut, biata broscuta a incremenit
pe piciorusele de dinapoi; cu ochii mari deschisi, cata la
cumplitul dusman. In spaima ei, il vede urias, cu capul
atingand cerul, cu pliscul lung, larg, sa soarba dintr-o data balta
si, dimpreuna cu balta, pe ea. Inima i s-a oprit.
Isi astepta sfarsitul.
Cocostarcul o vede si intelege. Dar dimineata e marinimos.
S-apoi i se pare atat de mica, atat de neinsemnata aceasta
vietate a baltii, ca, de la o vreme, parca o pierde din ochi in
fundul apei, si nici n-o mai zareste. Ridica piciorul, o paseste
dispretuitor si trece, maret, mai departe.
Broscutei nu-i vine sa creada. Mai sta asa cateva clipe.
Apoi, de bucurie, sare pe o alta frunza; si-ntr-un avant de
recunostinta, ea, cea dintai, taie tacerea diminetii:
— Oaac!
Autor: Povesti
Poezia MARINIMIE de Povesti
|
