Mîhnirea lui Cornelius Berg

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

LAipa inapoierea la Amsterdam, Corneli-us Berg a tras la un han, apoi la altul si iarasi la altul, mutindu-se cind venea sorocul pla¬tii, mai pictind inca, rar, mici portrete, tablo¬uri de gen la comanda si, din cind in cind, cite un nud pentru vreun amator. Sau batea stra¬zile, ca zugrav de firme. Din nenorocire, mina ii tremura si trebuia mereu sa-si schimbe len¬tilele ochelarilor cu unele tot mai puternice. Vinul, la care se naravise in Italia, ii rapea, impreuna cu tutunul, si putina siguranta a tu¬sei cu care se mai lauda. il cuprindea ciuda, refuza sa dea tablourile celor care le comanda¬sera. Strica totul punind prea multa pasta sau tot razuind. De la o vreme n-a mai pictat.
Petrecea ore nesfirsite in fundul tavernelor pline de fum, unde fosti discipoli ai lui Rem-brandt, colegii lui de altadata, ii dadeau de baut, ca sa-l asculte povestindu-si calatoriile, insa tarile prafoase si pline de soare pe unde colindase cu pensulele si culorile sale se dove¬deau mai putin deslusite in amintire decit
fusesera cindva in planurile lui de viitor. Si nu-i mai veneau in minte, ca in tinerete, glu¬mele piparate cu care le facea pe slujnice sa chicoteasca. Cei care-si aminteau de Corne-lius cel vorbaret de altadata se mirau sa-l va¬da acum atit de taciturn. Doar bautura ii mai dadea glas, insa nu izbutea sa rosteasca decit vorbe incilcite si dezlinate. De obicei sedea cu fata la perete, cu palaria trasa pe ochi, ca sa nu-i vada pe oamenii din jur care, zicea el, ii stirnesc sila. Cornelius, care fusese multa vre¬me pictor de portrete la Roma, scrutase prea multe fete omenesti, iar acum nu mai voia sa stie de ele. Spunea ca nici animale nu-i mai placea sa picteze, prea semanau cu oamenii. Pe masura ce dramul de talent, cit il va fi avut, se irosea, parea ca se desteapta in el ge¬niul. Se aseza dinaintea sevaletului, in mansar¬da lui neorinduita, isi punea in fata un fruct rar si scump, care trebuia grabnic reprodus pe pinza, inainte de a se vesteji. Alteori se mul¬tumea cu o simpla caldare, chiar cu niste coji de fructe. O lumina galbuie umplea odaia. Ploaia spala, umila, geamurile; totul mustea de o umezeala, de un abur jilav care se im¬bibau in tot ce se afla prin odaie, luind stra¬lucirea caldarii de arama. Lucra o vreme, apoi punea pensulele deoparte. Degetele lui, acum amortite si deformate, pictau cindva cu diba¬cie tot ce i se comanda: Venere culcate, Cristi
cu barba blonda binecuvintind prunci goi si femei invesmintate in falduri. Acum insa nu mai izbutea sa reproduca realitatea aceasta totodata umeda si luminoasa care patrundea in lucruri si aburea cerul. in trista strada din Amsterdam, visa la cimpuri tremurind sub roua, mai frumoase decit luncile riului Anio in amurg, insa pustii, prea sfinte pentru pasul omenesc. Omul acesta, batrin acum si buhait, parea bolnav de o hipertrofie a inimii. Corne¬lius Berg, care abia de mai putea sa mazgaleas¬ca, rar, citeva jalnice tablouri, era, in viziunile sale, rivalul lui Rembrandt.
Mai avea citeva rude, dar nu le frecventa. Unii nu-l recunoscusera, altii doar se prefa¬ceau. Nu-i mai raspundea la salut decit batri-nul consilier municipal din Haarlem.
Se mutase in oraselul acesta curat si lumi¬nos si a pictat acolo o intreaga primavara lam¬briuri false pe peretii bisericii. Seara, dupa lu¬cru, nu refuza sa-l viziteze pe batrinul consilier. Acesta, cu totul ignorant in ce priveste arta, traia acum, dupa o viata lipsita de evenimente, numai pentru lalelele sale. Cornelius impingea bariera ingusta de lemn pictat; in gradina, a-proape de tarmul canalului, iubitorul de lalele il astepta printre flori. Berg nu se prea dadea in vint dupa tuberculele acestea pretioase, dar se pricepea foarte bine sa distinga cele mai mici amanunte ale formelor, cele mai imper-
ceptibile nuante de culoare. Stia bine ca batri-nul consilier il invita numai ca sa-i ceara pa¬rerea despre vreo varietate noua. Nici o lim¬ba nu are destule cuvinte pentru a desemna nuantele infinite de alb, de albastru, de roz si de mov. Din solul negru, bogat, patricienele calicii se inaltau zvelte si rigide. Doar un iz rea¬van, care emana din pamint, plutea deasupra acestor eflorescente lipsite de parfum. Consi¬lierul lua cite un ghiveci in poala si, tinind tul¬pina intre doua degete, i-o arata lui Berg, fa¬ra un cuvint, ca sa admire delicata minune. Nu vorbeau mare lucru. Cornelius incuviinta doar, dind din cap.
in ziua aceea batrinul era fericit: izbutise sa obtina ceva pretios si rar. Floarea, alba si violacee, avea urzeala unui iris omenesc. Se tot uita la ea, o tot rasucea intre degete. Apoi o aseza la locul ei si zise:
— Dumnezeu este un mare pictor. Cornelius Berg n-a raspuns. Blajinul batrin
repeta:
— Dumnezeu este pictorul universului.
Cornelius se uita cind la floare, cind la ape¬le canalului. Terna lor oglinda de plumb nu reflecta decit razoare de flori, ziduri de cara¬mida si rufe intinse la uscat. Dar batrinul va¬gabond istovit vedea in ea, vag, toata viata lui. Revedea anumite trasaturi de fizionomie observate in cursul lungilor lui calatorii, Ori-
entul sordid, Sudul trindav, expresii de zgir-cenie, de prostie sau de cruzime vazute sub frumusetea atitor ceruri, culcusurile mizere, bolile rusinoase, incaierari de cutitari in prag de circiumi, chipul uscat si absent al cama¬tarilor si trupul cel frumos si gras al mode¬lului sau, Frederika Gerritsdochter, intins pe masa de disectie a scolii de medicina din Frei-burg. Apoi si-a amintit de altceva. La Istanbul, unde pictase citeva portrete de sultani, co¬mandate de ambasadorul Provinciilor-Unite, avusese prilejul sa admire o alta gradina de lalele, mindria si bucuria unui pasa care voia ca pictorul sa-i imortalizeze, in efemera lui perfectiune, haremul floral. Strinse intr-o curte de marmura, lalelele palpitau si fosneau de propriile lor culori stralucitoare si totodata delicate. Pe buza unui bazin cinta o pasare. Virfurile chiparosilor strapungeau cerul pa¬lid albastru. Numai ca sclavul care, la porun¬ca stapinului sau, ii arata strainului aceste mi¬racole era chior, iar in gavanul ochiului de curind pierdut se ingramadisera muste. Cor¬nelius Berg suspina adinc. Si zise, scotindu-si ochelarii:
— Dumnezeu este pictorul universului. Apoi, cu amaraciune si cu glas scazut:
— Ce pacat, domnule consilier, ca Dumne¬zeu nu s-a marginit sa picteze numai peisaje.