MINUNEA
de Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti
Am fost intr-una din zilele trecute, impreuna cu un nepretuit
prieten al meu, martor la savarsirea uneia din cele mai minunate
ispravi din cate am vazut in viata mea. Face sa v-o povestesc si
dumneavoastra.
Eu, dupa cum veti fi aflat, am patima pescuitului. Vara, in lunile
de vacanta, ma duc intr-o regiune de munte si-mi petrec cea mai mare
parte din vreme pe marginea izvoareior, pescuind pastravi cu undita.
Cine nu stie cum se practica pescuitul pastravilor cu musca artificiala
nu-si poate inchipui farmecul acestei indeletniciri. Isi inchipuie ca
pescarul de pastravi se aseaza pe marginea apei, arunca undita in apa
si asteapta, cu ochii atintiti asupra dopului, sa-l vada miscand sau
scufundandu-se. Nici prin gand nu-i trece ca pescuitul pastravului e
un sport greu, care nu ingaduie o clipa de sedere.
Am sa ma hotarasc intr-o zi sa scriu pe indelete despre aceasta
indeletnicire si o sa rog si pe un prieten dibaci sa-mi faca ilustratii...
Si cum va spusei, in vacanta ma duc la munte; iar primavara si
toamna ma duc uneori la Snagov, unde, din barca, pescuiesc bibani,
platica si stiuca.
In tara noastra, si mai ales in vechiul regat, pescuitul cu undita e
o indeletnicire foarte desconsiderata. In afara de pescarii de meserie,
e practicat de barbieri si de lautari; si iaca eu nu cunosc opt oameni
de conditie sociala mai ridicata, care sa se indeletniceasca cu pescuitul.
Oamenii gravi, oamenii seriosi, cand vad pe unul cu undita, il privesc
cu un zambet de usoara batjocura si s-ar considera micsorati daca si-
ar pierde macar un sfert de ceas din pretiosul lor timp pe marginea
unei ape, cu undita in mana.
Eu unul nu ma mandresc, dar nici nu ma rusinez ca sunt patimas
pescar.
Pe tarmurile apelor, ori pe luciul lacurilor am trait ceasuri de fericire
si de incantare, pe care in zadar le-am cautat aiurea.
Luati-o asa, binisor, in sus, pe tarmul unui parau de munte, si
ascultati-l.
Ce nu te face sa auzi clocotirile apei lui printre pietre?
Necontenit te intorci sa cauti cu ochii: unde sunt copiii care rad,
sau care canta asa de frumos in cor? unde e femeia al carei glas tanar
plange atat de duios? unde sunt unchiasii care vorbesc pe soptite? Cine
te-a strigat asa de deslusit pe nume?...
Asezati-va jos pe marginea unui rau si priviti la apa care se scurge
sub umbra aninilor si a salciilor, si o sa simtiti cum va ia si va duce cu
dansa toate amaraciunile, toate necazurile, toate gandurile rele. Peste
catava vreme va simtiti sufletul spalat, primenit, linistit.
Eu va marturisesc ca pe marginea apelor imi dau gandurile la trior.
Pleava se alege singura si pleaca cu apa. Acolo, pe marginea apelor,
nemultumiri, amaraciuni, care in oras imi pareau catastrofale, se reduc
singure la proportii neinsemnate; credinte ce-mi pareau nestramutate
se destrama si se spulbera; ambitii si dorinte, ce cu o jumatate de ceas
inainte imi pareau grozav de legitime, mi se vadesc deslusit ridicole
si vane.
Si mai marturisesc ca tot ce am scris, acolo pe marginea apelor l-am
cugetat.
Acolo, gandul, aiurea sadit in mintea mea, incoltea, crestea,
inflorea. Acolo si numai acolo puteam gasi cuvantul din urma, cu care
aveam sa termin, cuvant ce in zadar ma chinuiam sa gasesc aiurea...
Ca prind ori nu prind vreun peste, mi-e indiferent; dar intotdeauna
nu ma hotarasc sa plec de pe tarmurile apelor decat gonit de intune-
recul noptii...
Precum vedeti, sunt patimas pescar, si asa fiind, intr-una din zilele
trecute, intovarasit de un nepretuit prieten, am plecat la Snagov. Cine
a fost la Snagov a putut vedea frumusetea acestui minunat lac cu fund
de piatra, care ar putea fi un admirabil loc de vilegiatura duminicala
pentru bucuresteni, daca cei ce carmuiesc treburile tarii n-ar socoti
drept un lucru secundar si de minima importanta preocuparea de a
inlesni nefericitilor locuitori ai capitalei putinta de a-si primeni sufletul
o data pe saptamana, fara mare cheltuiala, undeva aproape, dar afara
din ticalosia orasului...
Pe prietenul meu si pe mine ne cunosc pescarii de la Snagov. Cum
sosim, ne pregatim sculele si plecam pe lac cu barca, intovarasiti de
doi localnici: Stroe, care conduce barca, si Niculae, care cunoaste
piscurile unde joaca bibanii.
In dimineata aceea pornisem dis-de-dimineata, asa ca la sosirea
noastra abia rasarea soarele.
Cu un bucium inadins facut pentru chemarea oamenilor de pe celalt
mal al lacului, din satul Dobrotesti, am vestit pe Stroe si pe Niculae,
care curand au sosit si impreuna am plecat pe lac. Prinsesera de cu
seara ranchita si obleti, pesti mici, care slujesc drept nada pentru
prinderea bibanilor si a stiucilor... Si am inceput a pescui...
Din cand in cand se vedeau serpi trecand inot lacul: un punct
negricios, capul iesit din apa, iar in urma lui un triunghi de valuri, care
increteau luciul lacului.
La un timp, Stroe zice:
— Nea Niculae, nu farmeci un sarpe?
Iar acesta facu cu indiferenta:
— E!...
— Dar ce, stii sa farmeci serpii? intrebai eu.
Cu simplitate, fara nici o umbra de vanitate, Niculae raspunse:
— Stiu.
La scurta vreme, vazand unul care trecea ca la douazeci de metri
de barca noastra:
— Uite sarpele, Niculae, facu prietenul meu aratand cu degetul,
ia farmeca-l, sa vedem si noi.
Niculae se intoarse cu fata spre sarpe si, fixandu-l cu ochii, incepu
sa ingane ceva. Din ce spunea nu se auzea decat sfarsitul: porunca
deslusit suierata: “Grozavior, stai pe loc!’
Punctul negricios si triunghiul de apa incretita inaintau mereu,
departandu-se. Dar la a treia porunca au pierit, s-au stins.
— Hai spre el, a zis Niculae lui Stroe. Acesta a intors barca si am
inaintat. Ajunsi la patru-cinci metri de sarpe, l-am vazut. Era verzui,
lung ca de un metru si de grosimea unui baston obisnuit.
Valurile apei il saltau usor, iar el sta nemiscat, plutind parca ar fi
fost de lemn.
Ne-am uitat catava vreme la el: parea mort.
Atunci Niculae, intinzand mana, l-a chemat cu glas prietenos:
— Hai! vino-ncoa.
Indata sarpele a inviat, a venit inotand, s-a ridicat pe marginea
barcii si s-a incolacit pe bratul lui. Ochii ii straluceau oteliu, iar limba
infurcata ii tasnea mereu din gura.
Incremeniti si infricosati ne uitam cum pescarul il lasa sa-i atinga
obrazul cu capul.
Niculae zambea cu un zambet simplu, in care nu era nici o umbra
de poza sau de trufie. Savarsea aceasta minune, care pe noi ne infiora,
cu lipsa de preocupare de efect cu care pana atunci isi rasucise tigarile.
Dupa catava vreme a descolacit sarpele de pe brat si l-a lasat binisor
in apa.
Acolo sarpele si-a reluat infatisarea de lucru neinsufletit. Fara o
miscare, fara o tresarire, plutea leganat de valuri la marginea barcii.
— Daca l-as lasa asa vrajit, a zis Niculae, aici ar ramane si ar muri.
Dar e pacat sa-l ucizi, ori sa-l lasi asa vrajit. Trebuie sa-l desfac de vraja.
Si cu ochii tinta spre sarpe, a inceput a ingana ceva din care nu se
auzea decat sfarsitul: porunca deslusit soptita: “Du-te!”
La a treia porunca sarpele, parca i-ar fi fost pus sufletul la loc, a
inceput sa inoate si s-a departat spre tarmul opus: un punct negricios,
urmat de un triunghi de valuri, care increteau luciul apei...
Dupa masa luata la hanul din Dobrotesti, Niculae m-a luat deoparte
si mi-a spus:
— Farmecul asta, de vrajesc cu el serpii, il stiu de la un unchias
batran, care a murit. Eu nu l-am mai spus la nimeni, dar dumitale ti
l-as spune... Si-ai sa-i poti vraji, dar se cere sa crezi, sa nu te-ndoiesti
si sa nu te sfiesti... Ai dumneata un condei si un petic de hartie?
— Am.
— Scrie. Pentru vrajit zici asa, uitandu-te drept la sarpe:
Sub o piatra mare-nvoalta,
Sade-un bou negru urnit,
Din barbie dand,
Din limbi scaparand.
Mai Cernate, blestemate!
Blestema-te-ar Dumnezeu
Sa-ti curga veninul tau,
Ca untura slinului,
Trei nuiele de alun impleticite,
Gura sarpelui impietrita.
Herendeu!
Berendeu!
Grozavior, stai pe loc!
Iar ca sa-l dezlegi zici asa:
Sarpe!
Sa fii viteaz,
Sa umbli precum ai umblat,
Sa musti precum ai muscat.
Sa treci prin vai adanci,
Ape reci,
Du-te!
Dumneata sa-nveti bine pe dinafara vorbele astea si cand ai mai
veni sa cerci — si ai sa vezi ca-i vrajesti; se cere sa crezi, sa nu te-
ndoiesti si sa nu te sfiesti. Si inca ceva: sa nu mai spui altora vrajile
astea, ca daca apuci de le spui la mai mult de trei insi, dumneata nu
mai ai nici o putere sa-i vrajesti.
Asa m-a sfatuit Niculae; dar eu, neavand ambitia sa stiu sa vrajesc
serpi, iaca vi le spusei tuturora.
Autor: Povesti
Poezia MINUNEA de Povesti
|
