MOARTE GRABNICA
de Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti
Dlui G. Ibraileanu
Sunt frati buni si de mama si de tata; totusi, oameni mai deosebiti
unul de altul, si ca infatisare si ca fire, greu s-ar putea inchipui.
Sa iei asa, la intamplare, un om dintr-un capat al tarii si altul din
capatul opus, ar semana desigur intre ei mai mult decat acesti doi frati.
Cel mai mare — numai cu un an mai mare — e un urias.
De cum il vezi umbland tantos, cu pieptul scos, cu capul sus, cu
rotiri de ochi de inspector, cu gesturi taioase de comandant, de cum il
auzi vorbind tare, pompos si poruncitor, iti dai numaidecat seama ca
ai inaintea ta un biruitor. Si e in adevar un biruitor. Desi fara alta
cultura decat cea capatata in sase clase de liceu absolvite, la care s-au
adaugat cunostintele castigate din zilnica citire a gazetelor politice,
punandu-si forta musculara in slujba unui partid si speculand cu
dibacie, pe de o parte cateva condamnari ce-i atrasese intrebuintarea
acelei forte, pe de alta parte frangerea unui brat, cu care se alesese
cu prilejul unor alegeri, a ajuns seful politic al unei culori din Capitala.
O voce grozava, care ar putea birui sunetul a zece trambite, o voce
care patrunde in auz ca un pumn intr-un geam de hartie, o vorbarie
torentiala, teatrala, bombastica si sforaitoare, o lipsa totala de scrupul,
care-l facea sa fagaduiasca impartirea tuturor bunurilor ce nu-i
apartineau lui — si o tot atat de completa lipsa de teama de ridicol —
facusera dintr-insul un foarte apreciat orator de intruniri publice.
Nu veti fi surprinsi afland ca a fost pana acum in cateva randuri
deputat si ca desigur va fi si in viitor, cand partidul caruia apartine va
reveni la carma tarii.
E vaduv. Traieste in casa cu o sora mai mare decat el si cu doi copii:
baieti, amandoi studenti la Drept. Cel de-al treilea copil, fata, e
maritata in provincie dupa un maior.
Cu sora-sa, cu copiii si cu slugile se poarta autoritar, ba uneori crunt.
Ca sa va puteti da seama pana unde putea merge cruzimea lui, e destul
sa va spun ca, intr-un rand, prinzand pe un tigan care pescuia cu undita
intr-un helesteu de la o vie pe care o avea in apropierea orasului, dupa
ce l-a batut strasnic, l-a pus sa manance ramele. Pe onoarea mea! Asta
nu e un lucru scornit de mine: l-a pus sa manance ramele.
Acest om strasnic, viteaz si biruitor, are cam de doua ori pe an niste
crize de sufocatie, in timpul carora da spectacolul unei ridicole lasitati.
Plansete, gemete, vaicareli: “Ah! oh!... mor... nu ma lasati!... scapati-
ma!” O sluga e trimisa in graba dupa frati-sau, alta dupa doctor, un
baiat la spiterie. Pe urma, cand toti sunt adunati imprejurul lui, cu un
glas scazut, in care totusi ramane ceva teatral, adresandu-se cand
unuia, cand altuia:
— Ma duc... ma duc... Simt ca ma duc... Doctore, nu ma lasa...
Luxito, telegrafiaza Aurorei. Baieti, v-am iubit si v-am crescut bine...
ah! of!... Luxito, sa le fii, ca si pana acuma, mama buna... S-o ascultati,
ma baieti, si s-o iubiti, ca va vrea binele... Doctore, nu ma lasa, barem
pana o sosi Aurora... Aoleu!... Iorgule, Luxito, cheile de la casa de bani
sunt aici, sub perna... O sa gasiti acolo bani de inmormantare si
chitantele de pe la banci... Aoleu!... Iorgule, fratioru meu, Steluto, dati-
mi mainile... si voi, baieti, veniti colea... stati jos... asa... sa va am pe
toti in fata mea... Aoleu!... iertati-ma...
Si timp de doua ceasuri o tine asa, in gemete si-n vaicareli, fara
sa-i taca gura o clipa.
O zi, cel mult doua dupa o astfel de criza, pare invins, obosit; pe
urma isi reia infatisarea trufasa si biruitoare...
Asta e domnul Basile N. Ombrian.
Celalt frate, cu un an mai tanar, e nenea Iorgu Umbreanu, un
unchiesel carunt, marunt, care se strecoara sfios si al carui glas suna
ca o soapta.
In toata faptura lui cenusie, singurul lucru sclipitor sunt ochii, niste
ochi frumosi, negri, in care se citeste bunatatea lui proverbiala, care
i-a atras porecla de “omul lui Dumnezeu”.
Nimeni nu-i zice altfel.
Trebuie sa-l fi vazut dumneavoastra. Nu se poate sa nu-l fi vazut.
E batranelul simpatic, care, cand umbla pe strada, se opreste in loc si
se inalta sa mangaie pe bot caii de la birje sau se apleaca sa dezmierde
copiii ori cainii care trec pe langa el.
E registrator-sef la unul din multele ministere, unde e stimat si iubit
de toti. E insurat cu o femeie buna ca si dansul, cucoana Steluta, cu
care duce o casnicie atat de armonioasa, incat nimeni nu i-a auzit
niciodata zicandu-si macar: “du-te mai incolo”.
In lipsa de copii, ingrijesc de lighioane si au, pe langa caini si pisici,
la casuta lor modesta, o gradina de pasari, dintre care unele au fost
mult admirate la expozitia trecuta din parcul Carol. Dar de faima
acelor frumoase pasari, prasite si ingrijite cu multa truda de nenea
Iorgu Umbreanu si de cucoana Steluta, ei n-au profitat nimic; a profitat
tot domnul Basile N. Ombrian, care si-a sporit popularitatea, intampi-
nand pe vizitatori, recomandandu-se ca frate al expozantului si
primind felicitari in aceasta calitate.
Despre blandetea lui nenea Iorgu, colegii lui din minister povestesc
fel de fel de intamplari. Una cred c-o sa va ajunga. Cica intr-un rand
a rugat pe unul sa mearga cu dansul la croitorul lui, sa vaza si el cum
ii vin niste haine pe care le comandase. Se duc acolo, constata ca-i
veneau de minune, si, ca sa faca si cucoanei Stelutei o surpriza, ramane
imbracat cu hainele ale noi. Ies in strada si nu fac doua sute de pasi,
cand iaca un baiat, care venea ducand in spate un burlan de tinichea,
da buzna peste nenea Iorgu si-i sfisie o maneca: cogeamite sfisietura,
sa bagi pumnul in ea. Haine noi-noute, atunci imbracate. Ce-ati fi facut
dumneavoastra? Ati fi injurat, ati fi tunat, ati fi fulgerat.
Nenea Iorgu atata a facut: “Tt!... tt... tt!... Bine, ma baiete, ma, de
ce umbli, ma, cu burlanul pe trotuar?”
Atat. Si s-a intors la pravalie, s-a dezbracat de hainele noi, a
imbracat iar pe ale vechi si a rugat pe croitor sa-i puie alta maneca.
Uneori, negresit, e si nenea Iorgu bolnav. Cine e sanatos tun, cand
nu-i mai ramane decat un an pana la implinirea a saizeci?
Dar cine l-a auzit vreodata vaitandu-se?
Cand si cand isi duce mana si se freaca in partea stanga a pieptului,
unde simte uneori o intepatura, care l-a facut sa se lase de tutun. Atat...
*
Unu dupa miezul noptii. Bate cineva in geamul de la salonas. Nenea
Iorgu se scoala, trece in odaia de alaturi, ridica perdeaua. E servitorul
lui frati-su:
— Veniti repede, ca moare boierul!
In graba se imbraca si el, si cucoana Steluta si pornesc intr-acolo.
De cum deschid usa, se aud gemetele bolnavului, imprejurul patului
caruia sunt adunati sora-sa, doi doctori, amandoi baietii. La intrarea
lui nenea Iorgu si a cucoanei Stelutii, muribundul intinde bratele:
— Iorgule, Steluto!... mor... ma duc... nu ma lasati... Luxito,
telegrafiaza Aurorei... ah!.. of!... Baieti, sa fiti cuminti... sa va spriji-
niti... sa va ajutati... Luxito, sa-ngrijesti de ei... Aoleu, doctore; barem
pana o sosi Aurora...
Nenea Iorgu, pe care-l ineaca mirosul de eter si caruia ii displace
profund acest zgomotos spectacol, la care de atatea ori asistase pana
acum, se strecoara binisor, iese in antreu, de acolo afara. E o noapte
blanda de septembrie. El arunca o privire spre cerul inflorit de stele,
se aseaza pe treapta de sus a scarii, isi duce mana in partea stanga a
pieptului si, rezemandu-se in coltul dintre zid si usa, scoate un suspin
prelung si duios.
Mai tarziu, cand incetarea vaicarelilor dinauntru dovedeste ca
bolnavul s-a linistit, cucoana Steluta deschide usa si-si vede sotul
dormind acolo, in colt. Ea ii zambeste cu dragoste:
— Iorgule, putem sa mergem... s-a linistit... i-a trecut.
Nenea Iorgu, cu ochii intredeschisi, nu raspunde.
Ea, ca sa-l trezeasca, ii pune mana pe fruntea rece ca gheata...
A! nu tipa asa, cucoana Steluto! Inteleg ce amara sfasiere trebuie
sa-ti pricinuiasca, dupa treizeci de ani de casnicie ca a voastra, aceasta
despartire, fara o strangere de mana, fara un cuvant de adio... Da, dar
nu tipa asa.
Dumneata stii bine ca lui nenea Iorgu nu-i placeau tipetele...
Autor: Povesti
Poezia MOARTE GRABNICA de Povesti
|
