Moartea lui Marko Kralievici
Clopotele sunau a ingropaciune in cerul ne¬indurator de
albastru. Dangatul lor parea mai rasunator si mai ascutit decit prin alte
locuri, •ca si cind aici, in vecinatatea necredinciosilor, ar
fi vrut sa rosteasca raspicat ca cei care trag clopotele sint crestini,
si crestin mortul ce se cobora in groapa... insa jos, in oraselul
alb, cu ulite strimte, cu oameni sezind pe vine la um¬bra, dangatul
de clopot ajungea amestecat cu strigate si chemari, cu behait de miei, cu ne¬chezat
de cai, cu ragete de magari si, in rastim¬puri, cu bocetele si rugaciunile
inaltate de femei pentru sufletul mortului. in mahalaua spoito¬rilor,
zarva ciocanelor acoperea orice zgomot. Batrinul Stevan, care tocmai ciocanea
marunt, cu gingasie, gitul zvelt al unei carafe de argint, vazu cum se da
la o parte perdeaua din usa. in odaia intunecata patrunse dogoarea
si lu¬mina dupa-amiezii tirzii, o data cu Andrev care, ca la el acasa,
se aseza turceste pe covor.
— Stii de Marko? intreba el. Eram acolo.
— Mi-au spus niste slepari, spuse batrinul fara a se opri din lucru.
Daca ai chef sa poves¬testi, spune, eu imi vad de treaba.
— Am un prieten printre bucatarii lui Mar-ko. La cite-o sarbatoare
ma lasa sa slujesc la masa. iti mai pica o bucatica-doua.
— Azi nu e zi de sarbatoare, zise batrinul, mingiind gitul
carafei.
— Ce-i drept, numai ca la Marko se ma-ninca bine si in zilele
de lucru, ba chiar si in cele de post. Iar la masa, sumedenie de oas¬peti,
intii de toate batrinii sontorogi de la Ko¬sovo, care nu
mai ispravesc povestindu-si vi¬tejiile. Dar se imputineaza an de an.
Iar astazi Marko poftise si niste negustori chivernisiti, oameni cu stare, mai
mari ai satelor din munti, de pe hotar, asezate atit de aproape de turci
incit sagetile ajung de pe un mal pe altul al suvoiului dintre stinci,
pe-a carui albie, vara, cind seaca, curge singe. ii chemase
ca in fie¬care an cind se pregateau sa navaleasca in ti¬nut
turcesc, dupa minji si dupa oi. Trebuia sa ducem la masa tavi uriase, incarcate
cu min-caruri pline de mirodenii. Tavile sint grele si alunecoase,
din pricina grasimii. Marko min-ca si bea cit zece, vorbea mai mult
decit atita si, batind cu pumnul in masa, ridea
si mai mult decit bea. Din cind in cind ii potolea
pe cite unii care se sfadeau pentru prada inca ne¬luata. Iar dupa
ce noi, slujitorii, le-am turnat apa pe miini si le-am sters degetele, Marko
a iesit in curtea cea mare, ticsita de oameni. Toti stiu ca ce ramine
de la ospat se da cui
pofteste si ca ramasul ramasului se arunca la ciini. Cei mai multi isi
aduc cite o oala, cite o strachina sau doar un blid. Marko ii
cunos¬tea mai pe toti. Tinea minte toate numele si toate chipurile si nici
pomeneala sa le incurce. Unuia, in cirje, ii vorbea de
vremea cind lup¬tasera impreuna impotriva beiului Constan¬tin.
Unui scripcar i-a inginat primele vorbe dintr-un cintec voinicesc
pe care acela il fa¬cuse in cinstea lui in urma cu ani si
ani. Pe o baba hida a luat-o de barbie si i-a adus aminte cum au facut ei
dragoste pe vremuri, cind lu¬mea era lume. Citeodata lua chiar
el de pe ta¬va o pulpa de berbec si i-o intindea vreunuia, spunindu-i
„Hai, maninca". Ce mai incolo, era ca-n fiecare zi.
Deodata se opri in dreptul unui mosnegut asezat pe o lavita. Marko il
intreba scurt:
— Unde ti-e strachina? Cum iti zice?
— Unii imi zic intr-un fel, altii intr-altul, raspunse
mosneagul cel maruntel. E totuna.
— Nu-mi amintesc de tine, spuse Marko. Nu-mi sint pe plac cei pe care
nu ii stiu, nici cersetorii care nu cersesc. Te pomenesti ca esti iscoada
turceasca!
— Unii spun ca iscodesc tot timpul, zise batrinul. Dar se insala:
eu ii las pe toti in voia lor.
— Nu-mi place mutra ta, urla Marko. Ster¬ge-o de-aici!
Si il imbrinci, cu gind sa-l dea jos de pe ban¬ca.
Dar batranelul ramase neclintit, desi nu pa¬rea cine stie cit
de zdravan. Picioarele, incal¬tate cu tirlici, se leganau sub
el, dar ai fi zis ca Marko nici nu l-a atins.
Iar cind Marko l-a luat de-un umar sa-l sal¬te de acolo, batrinul
a ramas stana de piatra. Doar legana din cap.
Marko, stacojiu la fata, zbiera:
— Daca esti barbat, scoala-te si vino sa ne batem.
Batrinelul se ridica. Era, intr-adevar, ma¬runt. Nu-i ajungea
lui Marko nici pina la u-mar. Statea acolo, in picioare, nu zicea
si nu facea nimic. Marko se napusti asupra-i cu toa¬ta puterea, dar ai fi
zis ca izbiturile nici nu-l ating, desi pumnii lui Marko siroiau de singe.
— Sa nu v-amestecati, striga celor din paza lui. Asta-i doar treaba mea.
Dar, dupa o vreme, a inceput sa-si piarda rasuflarea. Deodata s-a clatinat
si a cazut gra¬mada, cit era de lung. Uite, ma jur ca batrinul
nu s-a clintit deloc, doar i-a spus lui Marko:
— Rea cadere, Marko. Cazut ai sa ramii. Cred ca stiai dinainte.
— Bine, dar eram gata pregatiti sa navalim la turci, spuse Marko cu greu.
Apoi, dupa o vreme: Ei, daca-i asa, asa sa fie.
— impotriva turcului sau de partea lui? intreba batrinelul.
Citeodata treceai de la unii la altii. Tragind sa moara, Marko biigui:
— Si fata dupa care umblam tot asa zicea, si i-am taiat bratul drept. Si
au mai fost si prinsii pe care i-am macelarit, desi mi s-a fa¬gaduit... Dar
in lume nu e decit rau si iar rau, ce sa mai vorbim. Am facut daruri
popilor, i-am miluit pe saraci...
— Nu te apuca acuma sa-ti faci socotelile, zise batrinul. Pentru asta
ori e prea devreme, ori e prea tirziu si e intotdeauna zadarnic. Mai
bine lasa-ma sa-ti pun surtucul meu sub cap, sa-ti fie mai usor.
Noi eram cu totii prea nauciti ca sa ne gin-dim sa-l prindem. Si-apoi, la
urma urmelor, ce rau facuse? O lua spre poarta larg deschisa. Putin incovoiat,
parea un cersetor. Dar unul care nu cere pomana. Linga iesirea curtii erau
legati doi zavozi. Batrinul, trecind pe linga ei, puse mina
pe capul lui Negrila, cel mai rau. Fiara nu si-a rinjit coltii. Acuma, cind
stiam ca Marko este mort, stateam sa ne uitam cu totii dupa mosneagul care se
indeparta. Drumul, cum stii, o ia drept peste dealuri, cind suind,
cind coborind, suind apoi din nou. Batrinul a-bia de se mai
vedea in departare: un om mer-gind prin colb, tragindu-si putin
picioarele, cu nadragii largi batindu-i coapsele, cu camasa fluturind
in vint. Mergea destul de iute pen¬tru anii lui. Deasupra capului
sau, in pustiul cerului, zburau giste salbatice.
Autor: Povesti
Poezia Moartea lui Marko Kralievici de Povesti
|
