MOS NITA HARLET
de Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti
Cand am intrat la nenea Iorgu, am gasit sindrofie de cucoane.
Cateva prietene ale cucoanei Anicutei stateau in cerc, lucrand care cu
acul, care cu iglita, si vorbeau.
Plangerea doamnei Chiritescu, ca nu gaseste bucatareasa, adusese
vorba despre slugi; si acum fiecare aducea contributia sa la sprijinirea
parerii doamnei Chiritescu, ca slugile au ajuns de nesuferit, ca azi nu
mai poti gasi o sluga cumsecade, ca stapanirea ar trebui sa ia masuri.
— Uite, Victore, facu nenea Iorgu, adresandu-se mie cu o prefacuta
seriozitate, de ce nu tragi tu o interpelare pe chestia asta?
Cucoanele, stiindu-l cat e de mucalit, ridicara ochii de pe lucru si
se uitara sa vada daca vorbeste serios. Iar Marioara Ionescu:
— Dumneata glumesti, coane Iorgule. Toti barbatii sunteti la fel...
Costica tot asa. Sa nu ma auza certand slugile; cand ma plang de
ticalosia lor, rade ori schimba vorba; dar masa vrea sa fie la vremea
ei, toate lucrurile la locul lor.
— Draga mea, zice doamna Chiritescu, dumneata ai slugi; bune-
rele, ai; dar nu vezi ca acum nu mai poti gasi deloc?
— Ba de gasit, se gasesc, raspunde Marioara; dar mai bine lipsa.
Sa vedeti pe Joita, jupaneasa mea... Trebuie sa ai o natura rabdatoare
ca a mea, ca sa nu-i dai cu ceva in cap, asa e de proasta si de agasanta...
Ea nu stie sa faca ceva pe tacute. Tot ce face, spune si din gura ca-l
face. Daca ii zic: “Joito, adu apa“, “Aduc, conita, de ce sa
n-aduc?” Iar
cand vine cu apa: “Uite, adusei apa“ Regulat in fiecare seara incepe:
“Uite, trasei perdeaua, ca daca tragi perdeaua e mai cald... focul il
facui... lampa de la sufragerie o stinsei, ca de ce sa arza degeaba?... a
de pe salita o mai lasai... o sting eu pe urma, n-o las nestinsa... apa
adusei... o pusei pe fereastra, ca sa stea mai rece... ca daca o pui pe
masa se incalzeste mai iute... dar asa, pe fereastra, se incalzeste mai
anevoie... ca oricum pe fereastra mai trage nitel de la geam”... Si uite
asa ii toaca gura de-ti vine nebunie, nu altceva.
— Draga mea, facu doamna Lungeanu, tot e mai buna Joita dumi-
tale decat Veta mea... Dar o sa ma intrebi de ce o tiu... Pentru ca, vorba
lui madam Chiritescu, nu gasesti alta mai buna. Patru luni stasem fara
jupaneasa pana am gasit-o si p-asta... Vorba sa fie jupaneasa... o fata
de tara... o nebuna, dar nebuna in toata regula... Toata ziulica fluiera
si canta... la nimic nu se pricepe si dac-o certi, rade... Ce sa ma
pomenesc mai alaltaieri? Intra razand, cu mainile la spate. Ascundea
ceva. “Ghici, conita, ce-am facut?” “Ce-ai facut?” “Chici,
conita, ce-am
spart?” “Ce-ai spart?” “Ghici, se-ncepe cu f si se ispraveste
cu l: farfuria
lunga.” Si-mi arata cioburile...
Patania doamnei Lungeanu cu Veta dumneaei a starnit un ras
general, cu hohote. Nenea Iorgu isi stergea ochii:
— Bravo! conita mea... Asa ras cu lacrimi n-am ras de mult... Zi:
se-ncepe cu f si se ispraveste cu l... Cand oi veni pe la dumneavoastra,
am sa-i dau un bacsis Vetei... Bata-te sa te bata!... Dar sa stii de la mine
ca din fata asta — daca ai pricepere si rabdare — poti sa faci o sluga
buna si credincioasa, care sa nu mai plece de la dumneata... Ca vezi,
poate e adevarat ca azi se gasesc slugi mai cu anevointa decat inainte;
e! dar si noi stapanii suntem mult mai pretentiosi decat stapanii de
altadata... Noi am citit prin carti, prin romane, ca in lumea mare slugile
trebuie sa taca din gura si vrem slugi stilate. Ne suparam daca se intind
la vorba...
— Asta e la adresa mea, coane Iorgule, facu Marioara.
— Ba nu, draga mea. Vorbesc in general. De cate ori nu-i spui si
Anicutei, uite-o e de fata: “Daca vrei sa ai sluga buna, dreseaz-o cu
rabdare si cu blandete.” “Ba nu, ca e proasta.” “Pai daca
ar fi desteapta,
cum pretinzi tu, nu s-ar baga sluga; ar avea ea slugi...” Ascultati-ma
pe mine, daca stau in cate o casa slugile cate douazeci si treizeci de
ani, lucrul se datoreste pe jumatate bunatatii slugilor si pe jumatate
calitatilor stapanilor... Si tocmai din astea, care sunt fara prea multa
desteptaciune, ies slugile cele mai bune si mai credincioase... Uite, Veta
dumneaei imi aduse aminte de raposatul mos Nita Harlet, care a fost
treizeci de ani sluga la tata-meu si alti douazeci si doi vier la mine...
Tot asa, era cam neder, cam nea-ntr-o parte; si daca a stat, cum va
spusei, atatia ani, de ne ajunsese ca o ruda, e ca-i treceam si noi multe
cu vederea, pentru credinta si harnicia cu care ne slujea... Saracul! de
el imi sunt legate cele dintai bucurii... El mi-a facut intaile jucarii:
tilinci, speteze de zmeu, carucioare, si tot de el mi-e legata intaia
durere si intaia cainta... Mi-aduc aminte ca acum... eram baiat de vro
zece ani... Dase o zapada... In spatele caselor parintesti era un deal
minunat pentru sanius... Ne trebuia o tarlie si am tabarat pe el sa ne
faca una... Pe cand ii lucra talpicile, eu — nerabdator — il zoream...
Parca-l auz: “Ho! zmeule! ho! ca ti-o gatesc acuma”... Dar eu il zoream
intruna... Si el, razand spre mine, nu stiu cum da cu barda si-si reteaza
degetul aratator si al mijlociu de la mana stanga.
— Si a ramas ciung?! facu Marioara.
— Da..., raspunse nenea Iorgu oftand. Si cu toate astea, patru maini
tinere si zdravene n-ar fi putut prididi atata lucru cat dovedea el cu o
mana si jumatate... Bietul mos Nita. Ti-aduci aminte, Anicuto, ura lui
impotriva soanghinei?
Coana Anicuta incepu sa rada.
— Care soanghina? intreba Marioara.
— O bucatareasa a noastra, raspunse nenea Iorgu; dar ca sa
pricepeti, trebuie mai intai sa stiti ca cel mai mare dusman al lui mos
Nita era risipa... Mare insusire, nu e asa?... Dar mos Nita o ducea pana
dincolo de extrem... Pentru dansul nu exista lucru care sa nu mai fie
bun de nimic, care trebuia lepadat. Toate cutiile de lemn sau de carton,
toate cutiile de sardele sau de ceai, toate dopurile vechi, toate bucatile
de sfoara, — intr-un cuvant toate vechiturile de prisos el le aduna cu
sfintenie, le punea deoparte: “Cine stie la ce prinde bine...” Si
o zi
intreaga bombanea, daca se atingea cineva de ele, sa le arunce... La
fiecare trei-patru ani, biata mama profita de o zi, cand mos Nita era
dus la vie ori la padure; punea de incarca repede toate troacele si
fleacurile care incurcau podul si pimnita si trimitea sa le dea pe gar-
la ... In anul in care m-am insurat, l-am luat din curtea tatei si l-am
pus paznic si vier la vie... Noi, in toti anii, vara, in lunile de vacanta,
ne mutam la vie. Imi aduc aminte cand am venit intaia oara cu
Anicuta... El n-apucase s-o vaza; n-o cunostea. Pentru dansul ea era
straina intrata in casa lui stapan’su. Ma uitam la el cum o masura cu
ochii, o cantarea, clatina din cap si mormaia: “Hm! ...de!” la orice
socotea el ca e un act de risipa... Veneau pe la noi, fireste, mai in fiecare
zi, fel de fel de prieteni de la oras... I se parea lui — care apucase
vremea cand c-un galben cumparai toata piata — ca se cheltuieste prea
mult cu mancarea, cu petrecerile si cu gatelile cucoanei... Intr-o
dimineata ii da Anicuta o hartie de o suta, s-o schimbe la han... Se
duce de-o schimba... Dupa-pranz ne vin iar cativa prieteni. Nu stiu care,
vrand sa plateasca birjarul si neavand bani marunti, scoate o hartie
de o suta sa i-o schimbam. Neavand nici noi deplin, Anicuta striga pe
mos Nita si-l trimite iar la han sa schimbe... Stam sus in pridvorul
caselor de la vie... Mos Nita se face ca pleaca si, cand ajunge pe la
mijlocul curtii, se da dupa o butie si incepe sa-mi faca semn cu
degetul... Nu intelegeam... El intruna imi facea semn: sa tac si sa viu
jos... Zic: “Ce-o mai fi si asta?” Si ma dau jos. El ma trage deoparte
si
aratandu-mi hartia: “Ce e asta?” Zic: “O hartie.” “Tronc!
parca eu nu
vaz ca e o hartie; dar de cat e?” “De o suta.” Dar el misterios:
“Ai
dumneata de stire c-am mai schimbat una la fel azi-dimineata?” Zic:
“Da”... Mos Nita se uita la mine si clatinand din cap: “Pai
bine, asa, cu
lingura? Azi-dimineata o suta, acum alta?” A trebuit sa-i explic ca nu
s-a cheltuit suta schim-bata dimineata si ca asta nu era a noastra.
Cand a auzit, s-a plesnit cu palma peste gura si a plecat glont ...Din
pricina groazei lui de risipa nu putea sa sufere pe slugile alelalte si
mai ales pe bucatareasa — soanghina, cum ii zicea el.
Nu putea s-o sufere. Impotriva ei mai avea necaz si pentru ca-i
vorbea rastit, ii da porunci... Ma rog, in ideea ei despre ierarhia slugilor,
ea se socotea un personagiu important; ea facea un sacrificiu ca venea
la tara; ei, slugile alelalte ii ziceau madama si d-aia poruncea cu
aroganta vierului, sluga de tara. Mos Nita, care zece luni pe an era la
vie stapan, nu putea sa rabde ca o unguroaica sa-i vorbeasca rastit...
Unde mai pui ca era si risipitoare?... Intr-o dimineata ma pomenesc
ca ma trage deoparte, baga o mana in san si scoate un cartof cat o
nuca. Zice: “Ia uita-te dumneata, are vreo vina cartoful asta? are vreun
betesug?” Zic: “Ce betesug sa aiba?” “Na! pai asta te-ntreb
si eu.” Ma
uitam la cartof, dar el: “Uita-te bine, zgaraie-l de vezi.” Zic: “N-are
nimic, e bun.” “Apoi daca e bun, de ce-l arunca soanghina la laturi?
Ea-i munceste? ea-i sapa? Apoi eu intr-o zi o iau de coade si o arunc
de... de... de...” Cand se apropia vremea plecarii noastre de la vie, mos
Nita cu un ochi plangea de parere de rau ca plecam noi, stapanii, iar
cu altul radea de multumirea ca pleaca slugile si ramane iar stapan,
numai cu Duta si cu Leu, cainii lui... Douazeci si doi de ani ne-a pazit
via, muncind ca un rob... Cand veneam, gaseam in gradina tot felul
de zarzavat, in curte sute de pasari, toate muncite si ingrijite numai
de el... Saracul!... La urma imbatranise de tot... Am bagat un alt vier,
care avea si nevasta, sub nume de ajutor al lui. In anul din urma parca-l
vad cum sta pe prispa bucatariei, stins, prapadit, urmarind cu ochi
dispretuitori munca fara rost si fara spor a celorlalte slugi... La plecare,
m-a tras deoparte si m-a intrebat: “Eu cum ramai?” Nu-ntelegeam; iar
el: “Pai nu vezi ca nu mai sunt bun de nimic? Sa-mi platesti asa degeaba
un pumn de parale?” “Ia lasa-ma in pace, mos Nita, te-ai imbolnavit,
ai racit, dar te inzdravenesti dumneata iar.”
El a clatinat din cap si s-a dat sa-mi sarute mana... Cand am plecat,
am dat porunca vieresei ca, daca s-o intampla sa se prapadeasca, sa
faca tot ce va fi de trebuinta in socoteala mea si sa ma instiinteze... La
o luna am primit veste c-a murit... M-am dus... L-am gasit la biserica...
Ma uitam la el... Viereasa se purtase bine... Era imbracat curat,
ingrijit... Parul lui, canepiu, cat fusese in viata, acum era alb ca
zapada... De pe chipul lui pierise orice urma din incruntarea lui
obisnuita... zambea... Ma uitam si ma gandeam... Murisera de mult
tata si mama...
El ramasese pentru mine ca o legatura vie cu trecutul neamului
meu... Iar cand ochii mi s-au oprit la pieptul lui, pe care stau incrucisate
bratele care o viata intreaga muncisera pentru noi... un nod mi s-a
urcat in gat... M-am plecat si am sarutat mana de la care lipseau doua
degete...
Autor: Povesti
Poezia MOS NITA HARLET de Povesti
|
