MUSCULITA
de Emil Garleanu
In odaie e tacere. Prin fereastra deschisa soarele scoate
sclipiri din sticlaria de pe politi. In fata iconostasului clipoceste
candela. Pe masa din mijloc sta deschis, uitat acolo de catre
copiii sfintiei-sale, un ceaslov vechi, scorojit si unsuros. O
musculita, cat o gamalie, stralucitoare ca un licurici, intra
bazaind, sa caute ceva dulce de gustat. Zboara incolo si-ncoace.
Se uita prin strachini, se asaza pe marginea unui pahar, se
plimba pe la icoane, ca si cum s-ar inchina, ba intra pana si-n
potcapul cel nou, pe care plodurile il asezasera pe pat cu fundul
in jos si-l prefacusera intr-un cuibar de oua rosii, caci e Pastele.
Nimic…
In sfarsit, da Dumnezeu si ajunge si la masuta, drept
deasupra ceaslovului. Se lasa usoara, zbarnaind multumita, pe
foaia unsuroasa, pe ale careia colturi de sus picaturile de ceara
stau ca niste peceti. E doar obisnuita cu cartile bisericesti; nu
o data iesise satula din biserica de peste drum. E atata hrana
pe foile ingrosate parca de urmele degetelor tavalite prin graul
dulce al colivelor. Iar aici, pe o margine, a dat tocmai peste
ce cauta: o pata, zaharisita proaspat, arata ca degetelul ce-si
lasase urma avusese grija sa se inmoaie dintru-ntai in dulceata.
Musculita se pune pe ospatat; prapadenie de lacoma ce-i!
Numai din cand in cand prinde, cu ochisorul, rosul slovei mari
din susul foii, un S frumos, incondeiat cu maiestrie, ca si cum
ar fi fost tesut la inceputul randului: „Slava tie“. Atunci isi
aduse aminte cum necajise mai zilele trecute, la o liturghie,
pe-un dascal, caruia ii ramasera pe barba, langa buze, un fir
de grau uns cu miere. Pana ce n-a gustat din miere, nu s-a
lasat; dar bietului om i-a iesit sufletul alungand-o.
Acum s-a saturat; se suie binisor pana-n mijlocul slovei rosii,
care o atrage. Isi scutura aripioarele, isi intinde piciorusele
de dinapoi si le freaca unul de altul, ca si cum ar ascuti doua
cutite; apoi, lenesa, atipeste.
In clipa aceasta usa se deschide dintr-o data. Sfintia-sa,
Popa Gheorghe, intra suparat, aprins la fata, rasufland din greu.
A facut slujba, la biserica, s-a abatut pe la Petru bacalul, asa,
in treacat, a luat un pelinas si s-a intors acasa. Si poftim ce
gaseste: preoteasa nicaieri, — dusa prin vecini; copiii la hoinarit,
dupa ce sparsesera mai intai toate invelitoarele gavanoaselor
cu dulceti de pe fereastra din sala.
— Poftim!… ei poftim! striga parintele infuriat. Apoi isi
arunca ochii pe masa si se supara si mai rau. Pana si cartile
mi le-au vrafuit!
Repede, cu o miscare iute, sfintia-sa inchide ceaslovul si-l
arunca, la loc, in dulap.
Iar in mijlocul slovei rosii, musculita, strivita, se facu una
cu hartia tocmai in clipa cand, mai adormita, izbutise sa-si
statorniceasca in capusorul ei un gand: „Ce bine e sa traiesti
si sa mori satula!“
Autor: Povesti
Poezia MUSCULITA de Povesti
|
