NADISANCA

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

de Emil Garleanu
Boier bogat, bun la inima si cu slabiciunile lui — ca fiecare
om. Asa, printre alte slabiciuni mai mici, avea una mare,
foarte mare: tinea, ca la ochii din cap, la Balanul dumisale,
un cal batran care de-abia mai ducea acum nadisanca in care
se incerca sa steie chipes, cu bratele intinse pe haturi, cu
biciul in mana dreapta, boierul Gavril — conul Gavrilas. Pentru
ca iubea atat de grozav Balanul, tinea tot pe atata la nadisan-
ca; nu se putea gandi la cal fara sa nu-si aminteasca si de
tovarasa lui de calatorie.
Pe Balan il avea de mult; sa-l fi cumparat acum douazeci
de ani, — un manzoc pe atunci. L-a mai tinut un an si, cum
implinea trei ani si jumatate, i-a cumparat, pe masura lui, din
iarmaroc de la Frumoasa, o nadisanca noua-nouta, pe toate
partile cu flori asemanatoare cu cele de pe lazile de Brasov,
de care casa boierului era plina, — ca pe atunci.
Un an intreg si-a plimbat boierul sotia, pe coana Casuca, —
linisteasc-o Dumnezeu, — in nadisanca trasa de calutul sprinten,
invarstat de niste hamuri rusesti cu alamuri si canafuri.
Dupa acest an fericit, coana Casuca muri. Boierul, amarat
ca vai de lume, nu-si mai gasea astampar. De la o vreme afla
leacul: inhama Balanul la nadisanca si purcedea pe mosii, —
de la una la alta, si-napoi. Asa s-au tinut ani dupa ani; si vremea
trecea, nadisanca se hodorogea, conul Gavrilas si Balanul
imbatraneau — Balanul mai repede, cum e felul calului.
Balanul imbatranise mai tare, dar si boierul, pe zi ce
mergea, se facea tot mai morocanos. Fata dumisale, vaduva,
se mutase la tara, doar l-o mai urni din mohorala ce-i intuneca
zilele. Ti-ai gasit! Numai Balanul il facea sa zambeasca.

Dimineata, cand iesea in cerdac, striga cam pe nas, dar
destul de tare:
— Balaaane, maaa; vin’ la tata!
Dintru-ntai Balanul se itea numai, ca si cum ar fi facut
mofturi; apoi o lua la fuga pana langa cerdac. Aici se suia cu
picioarele de dinainte doua-trei scari, apoi isi intindea gatul.
Boierul zambea de multumire, il lua de urechi, il scutura
prieteneste, pe urma scotea din buzunar bucatica de zahar si
i-o intindea.
Acum, in urma, batranetea tinea pe bietul Balan in pas;
de-abia mai ridica o scara de-si intindea, greoi, gatul dupa
bucatica de zahar. Numai ochii umezi, calzi si nespus de
duiosi, umbriti de genele lungi si albe, priveau tot atat de
nevinovati intr-acei ai stapanului.
Conul Gavrilas insa tot se plimba pe mosie; dar tinea calul
la pas. Arareori, cand venea o pofta Balanului, smuncea
nadisanca intr-un trap traganat, molatic.
Cand avea sa plece, boierul poruncea sa i se traga nadi-
sanca la scara. Argatul o aducea, aducea si hamurile de le
aseza jos langa cerdac, iar Balanul, cum auzea zgomotul
rotilor, iesea singurel din grajd, venea domol, se vara intre
hlube si astepta pana ce iesea boierul, de-i gasea pe amandoi,
— tovarasii nedespartiti. Conul Gavrilas saruta intai Balanul
pe bot, apoi ii aseza hamurile. Dupa ce gatea, se suia si
pornea, in vuietul grozav al nadisancei, pe pietrele curtii.
Care om din imprejurimi nu cunostea nadisanca boierului
Gavrilas! Ma rog, mai rar lucru ca nadisanca dumisale!
Douazeci de ani, cat o hurducase pe pietrisurile soselelor, o
sfaramase toata. Dar boierul nu facea reparatii; dumnealui
avea tiganul dumisale, fierar, care stia destul de bine sa-i
peticeasca nadisanca cu zbanturi de fier.
Intai, se-ntelege, s-au sfaramat partile de lemn: obezile,
spitele, hlubele. Venea argatul — boierul n-avea vizitiu, caci
mana singur — sa-i spuie ca s-a frant, bunaoara, o obada;
boierul ii poruncea:

— Du-te la tigan si spune-i sa-i puie un zbant.
Si azi un zbant, maine un altul, ajunsese nadisanca sa nu
mai aiba nici o bucatica de lemn intr-insa. Toata era carpita
cu fier si tinichea. Cand pornea la drum, si mai cu seama cand
vroia Balanul sa-si mai incerce puterile, hodorogea nadisanca
de ti se parea ca ploua cu grindina pe acoperamanturi de tabla.
Pe mosie, hodorogeala aceasta era un semn. Cand o
auzeau muncitorii — si o auzeau de departe —, indata
sporeau la munca:
— I-auzi, ma, vine Sfantul Ilie!
Vechilii incalecau si dadeau raite; oamenii miscau mai
repede bratele; si campul intreg misuna, ca de furnici, intr-
atata harnicie.
Pe boierul Gavrila nici capul nu-l durea; hodorogeala
crescand treptat cu numarul zbanturilor, dumnealui, ca si
Balanul, se deprinsese cu dansa si nici n-o auzea macar...
Dar intr-o zi argatul veni si-i spuse ca Balanul nu vrea sa
manance. Boierul s-a speriat, s-a coborat repede si s-a dus in
grajd. Calul ridica incet capul, inchise ochii si-si sprijini botul
pe umarul stapanului sau.
— Ce-i, mai Balane? Ce ai tu? Ce ai, baiete?
Balanul deschise ochii, se uita, ca si cand ar fi vrut sa spuie
ceva, apoi ii inchise iarasi.
Boierul trimise repede dupa un tigan care stia sa ia sange,
apoi alerga sa spuie si fetei dumisale despre boala Balanului.
Cand se intoarsera amandoi in grajd, il gasira culcat jos. Se
apropiara de dansul. Nu mai misca; peste ochii, pe jumatate
inchisi, genele se miscau usor, suflate de vantul ce se strecura
pe usa. Boierul se repezi langa cal si-l apuca un plans amarnic.
Ingropara calul in gradina, iar nadisanca o inchise in sura,
cu porunca sa nu se mai atinga nimeni de dansa...
Trecuse vreo jumatate de an de la moartea Balanului.
Boierul Gavrilas ramasese mai posomorat, mai intunecat decat
fusese. Statea toata ziua inchis in casa; pe camp nu se mai
ducea, nu-si cauta de nici un interes; cazuse intr-un fel de

toropeala din care in zadar se incerca fata lui sa-l scoata.
Dansa alerga de la un capat la altul al mosiei, punea trebile
la cale si ingrijea de avere, care altmintrelea s-ar fi paraduit.
Intr-o zi, spre seara, boierul iesi in cerdac, porunci sa-i
aduca un jilt si se aseza sa steie. De mult nu privise curtea,
care parca i se parea mai mare, mai schimbata. Si, stand asa,
amintirea incepu sa i se redestepte: ii rasari Balanul, cu ochii
lui cei blanzi si negri, nadisanca, hamurile; avu chiar parerea
ca trebuie sa porneasca pe mosie. Un suspin ii ridica pieptul,
apoi il e un dor mare. Se scula, se cobori in ograda si
o lua incet spre sura. O gasi deschisa si intra. Sura goala.
— Nadisanca!
Atat putu sa spuna boierul si se rezema de usorul usii.
Tocmai atunci i se paru ca aude un sunet cunoscut. Se
intoarse. Pe poarta intra, in trapul unui cal voinic, o nadisanca
noua, vopsita cu galben. Din nadisanca sari coana Elencu.
Cand dadu cu ochii de tatal ei, ramase impietrita.
Boierului i se sui sangele la cap si intreba rastit:
— Unde-i nadisanca?
Coana Elencu isi tinti privirile in pamant. Conul Gavrilas
intelesese totul: fata dumisale dresese nadisanca fara sa-i
ceara voie. Nu mai spuse nici un cuvant, se sui in casa si se
inchise in odaia lui.
O saptamana nu vorbi cu nimeni.
Coana Elencu, amarata pana in adancul sufletului ca-l
necajise atat de tare, se hotari, si, duminica, inainte de a se
spovadui, calca fricoasa pragul odaii in care tatal ei statea
pe ganduri, langa masa. Cand il vazu, se arunca in genunchi
si-l ruga plangand:
— Iarta-ma, tata. Aveam nevoie si n-am vrut sa cheltuiesc
prea mult... Nu stiam ca o sa te mahnesc.
Boierul tresari, ii dete mana sa i-o sarute si-i spuse:
— Tu stiai doar ca o tineam asa, in amintirea lui Balan!
Iar cand, dupa aceasta dojana, care insemna iertarea,
boierul se apleca sa o sarute pe cap, coana Elencu simti cum
doua lacrimi fierbinti i se strecurau prin par.