NEDESPARTITE !...
de Emil Garleanu
Toamna! Padurea fumega. Negurile se lasa perdeluind
zarile. Pasarile se rotesc in inalt, se desira, iar se strang si iar
se raresc, apoi isi aleg calauzele, le pun in frunte, si-n varf
de sageata calatoresc. Se ridica stolul sus-sus, pe apa albastra
a cerului, si lin, ca impinse de un dor tainic, vaslesc, se sterg
din zarea plaiurilor noastre. Se duc!
Incotro?
In noptile reci de toamna vazduhul parca freamata. O lume
ciudata pare ca prinde fiinta sub stele; noiane de frunze
desprinse pare ca sunt purtate de vanturi; umbre se strecoara
ratacite; tipete rasar si se sting; chemari de calauzire umplu
largul ului. Sunt pasarile calatoare. Si cu ele parca iau
ceva din sufletul nostru, in ochii lor parca fura soarele, pe
aripile lor parca duc primavara.
Un stol de turturele a intarziat. Grabite s-au strans in
dimineata aceasta, si-n falfairile lor, care se aud ca niste
sunete supte usor dintr-un flaut, pornesc. Intai o iau pe-aproape
de pamant, peste lunci, deasupra raristilor, printre plopii inalti,
ca si cum ar vrea sa mai vada locurile aceste o data. Apoi
fac un ocol mare, de jur imprejurul paduricii, in vreme ce o
raza de soare impunge panza norilor si tiveste pe cer o dunga
de lumina. Bucuroase, pasarile bat din aripi si se hotarasc.
Patru, doua perechi, o iau mai inainte, o pereche ramane in
zbor mai potolit, in urma. Ajung deasupra raului; un tipat
nabusit, din gusa — un semn al calauzei — vrea sa le stranga
pe toate la un loc. Si-n clipa aceea un bubuit de pusca
clocoteste aerul urilor. Cele doua perechi feresc ca
fulgerul in laturi; dar din perechea din urma, o turturica isi
curma zborul, isi aduna apoi puterile, cu cel din urma fior al
vietii, se roteste in doua cercuri, se inalta drept, ca o sageata
in vazduh, spre raza de soare, apoi cade rostogolindu-se in
undele raului, care o fura si o poarta mai departe.
Stingherul, sotul, urmareste putin stolul, apoi se intoarce,
cauta ingrijat si, pe apa tulbure, isi vede tovarasa. O putere
il tine atunci deasupra valtorii, cu ochii nedesprinsi de la
trupul plapand si patat de sange ce luneca la vale, de la trupul
pe care, in cercuri stranse, il urmareste mereu.
Si sub cerul in care raza de soare s-a stins, calatoresc trei:
stolul care se sterge in zare ca un ramas bun, pasarea moarta
manata de valuri, si porumbelul care se roteste mereu, urma-
rindu-si sotia, ca un simbol al vesnicei iubiri !...
Si-n urma lor, toamna cade mai grea!
Autor: Povesti
Poezia NEDESPARTITE !... de Povesti
|
