OCHIUL LUI TURCULET

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

de Emil Garleanu
Prietenul ma dojeni:
— Pentru ce stai de o bucata de vreme atat de posomorat?
Nu ma simteam tocmai bine; i-am raspuns:
— Sunt cam bolnav.
— Mofturi! Ti-a intrat in cap, ca la babe, ca esti bolnav,
si-o tii mortis. Priveste frumusetea dimprejurul tau si-o sa vezi
cum te insanatosezi. Esti doar poet!
Intram cu trasura printre lanuri de rapita; un vant usor
legana floarea galbena, aurita in revarsarea celor dintai raze
ale soarelui. Pe margini, in zari, padurile ramaneau in urma,
albastrii, pareau ca luneca una dupa alta, pe fata cerului, ca
niste nori. Cate un ciocarlan se ridica deodata, din fata
calului, si zbura pe o parte, ciripind ascutit.
Privelistea imi intari putin sufletul.
— Ei, si ce ai? ma intreba batjocoritor prietenul.
— Ma cam doare capul.
Prietenul ridica putin sprancenele, zambi in coltul buzelor
si suspina prelung.
— Ei, dragul meu, zise dansul, ce pacat ca nu se poate
inlocui si capul, ca ochiul lui Gavrila Turculet!
Ii cunosteam de mult mestesugul de povestitor. „Intamplarea
cu ochiul lui Turculet trebuie sa aiba hazul ei“, mi-am zis, si l-am
rugat sa mi-o spuie.
— Ce-o sa-ti povestesc, incepu prietenul, s-a petrecut acum
vreo trei ani. Eram, ca si acum, doctor de plasa la Urziceni,
in apropiere de Bucuresti. Am fost totdeauna atras de capitala,
ca fluturii de flacara lumanarii. Iti cam parlesti din cand in
cand aripile, nu-i vorba, dar, cand nu poti zbura, Bucurestiul

iti da mijlocul sa te tarai, si tot e bine. Eram, dupa cum ti-am
spus, doctor de plasa. Foarte iubit de tarani, faceam si pe
duhovnicul, in ciuda popii. Le iertam pacatele pe-un cap, fara
de parale, bineinteles. Asa, nu m-am mirat deloc cand, intr-o
buna dimineata, m-am pomenit cu Turculet ca vine sa-mi
vorbeasca. Dar intai sa ti-l descriu. Inchipuie-ti un baietan inca
o data mai inalt si mai gros ca mine, balan, cu niste buze
carnoase, cu fata rotunda, ce, dimpreuna cu parul carliontat,
iesea de sub palaria mare, purtata pe ceafa, ca o floarea-
soarelui. Tinea totdeauna mana dreapta afundata in chimir,
gata sa plateasca. S-avea un mers neobisnuit: cand calca, se
ferea parca sa nu desfunde pamantul. Dupa cum ti-am spus,
numai ce-mi rasare namila asta de om inaintea mea, in cerdac.
— Ce mai veste, Turculet? il intreb.
— Buna, sarut mana.
— Ce e?
— M-as insura, coane...
Imi spunea vorbele acestea ca si cand as fi putut sa-l opresc
de la isprava ce-si pusese in gand.
— Bine, Turculet; si pe cine iei?
— Pe Zamfira.
— Lui Saftoiu?
— Lui!
— Ehe! Halal de tine! am adaugat.
Fata era cea mai bogata de prin partile acelea. Fata de
mocan cu cateva mii de oi, ce crezi!
Flacaul se infierbantase:
— Imi da si zestre mare. Imi da casele din deal, o vie,
doua perechi de boi, o vaca si, pe deasupra, trei sute de oi.
Imi da zestre buna. Nu-i vorba, urma el mai afundandu-si mana
in chimir, parale am si eu, dar tot nu strica sa ai mai multe.
Pana aici flacaul imi vorbise infocat. Numai ce-l vad insa
ca pune capul in pamant si incepe mai domol:
— Mocanul, tat-sau, ma vrea, ca stie ca-s om de treaba,
om cu stare. Fata parc-ar face nazuri. Ca ea, ce-i drept, are
de toate. Ca nu-i lipseste nimic. De asta nu pot zice.

— Ei, si tie ce-ti lipseste?
Flacaul nu-mi raspunse de-a dreptul.
— Ei nu-i lipseste nimic, ii intreaga. Da’ eu, da, stii, sunt
cam beteag.
Si se scarpina in cap.
De-abia acum il intelesei. Am uitat sa-ti spun ce era mai
insemnat: bietul Turculet se impunsese c-un tapoi si pierduse
un ochi, dupa ce stase o multime de vreme in spital. La drept
vorbind, lucrul acesta nu prea strica unui baietan atat de
frumos ca dansul. Dar pesemne fata era nazuroasa.
— Bine, Turculet, daca nu te ia cum esti, nu te iubeste, ma.
— Ba m-o fi iubind dansa, decat, da, m-o fi vrand intreg.
— Ce e de facut atunci? il intreb eu.
El isi lua aer in piept, semn ca avea sa povesteasca ceva:
— Pai, de asta am venit si eu, coane Iorgule. Ca aseara stam,
stii, la un pahar de vin cu Nastase Militaru, si, din una-n alta,
vine vorba si despre fata. Si el numai ce-mi zice: „Tii! da’ prost
esti, mai Gavrila!“ „De ce, ma?“ „Pai fiindca ai parale si nici
macar un ochi nu poti sa-ti pui, ma!“ Eu am ramas cu gura
cascata; da’ el mi-a mai zis: „Bine, ma, boierul nostru are un
ochi pus, si vede ca mine si ca tine“. „Ce spui, bre?!“ „Sa n-ajung
pana maine, ma, daca mint!“ Si m-a trimis la ’mneatale, ca zice
ca ’mneatale trebuie sa stii unde se pun ochii la oameni. Eu dau
pentru lucrul asta patru poli in cap, de face trebuinta.
Proprietarul, era adevarat, avea un ochi de sticla.
La urma urmei, de ce nu si-ar fi pus si Turculet al meu?
Tot aveam sa ma duc a doua zi in oras; i-am spus:
— Bine, Turculet baiete, sa-ti punem si ochiul, daca vrei
tu. Maine dis-de-dimineata sa fii la mine, sa mergem.
A doua zi catre pranz eram pe ulitele Bucurestiului, cu
Turculet dupa mine. Eu, cam stingherit, o luasem cu cativa
pasi mai inainte.
Turculet venea in urma, cu palaria lui cea mare cat o roata
de car, cu cizmele inalte, de iuft, in ale caror creturi aducea
aninate cateva paie tocmai din Urziceni.

Am ajuns si am intrat in pravalie. Turculet al meu si-a scos
palaria, s-a plecat la usa sa nu se loveasca, a venit pana in
mijlocul pravaliei si, cand a rasuflat o data, a facut vant la
niste hartii de pe un raft, trimitandu-le sa zboare pana jos.
Cateva cucoane ce erau inauntru se facura nevazute.
M-am indreptat catre stapan, un neamt gros cu ochelari,
pe care-l cunosteam, si i-am spus sa-i puie baiatului un ochi.
Turculet se apropie si adauga sfatuitor:
— Da’ vezi ’mneatale, sa se loveasca bine cu ast’ de-l am.
Neamtul zambi, il lua prieteneste de mijloc si-l duse la
fereastra, sa-i vada culoarea. Apoi cauta in sertare, prin cutii,
si aseza flacaul pe un scaun. In scurt, treaba era facuta. Dupa
ce sfarsi, lua pe baietan de mana si-l duse in fata oglinzii.
Turculet ramase o clipa cu gura cascata, apoi fata i se
lumina de un zambet ce parea ca-i izvoraste din ochi, din
gura, din fiecare particica a obrazului, si izbucni deodata intr-
un hohot scurt si puternic de ras. Pe urma se lovi cu mana
dupa ceafa si se intoarse catre mine:
— E ochiul meu, si pace! Si cum nu putea sa-si curme
mirarea, adauga, ca pentru dansul: Halal!
Cand a vazut ca trebuia sa plateasca mai putin decat
banuia, nu-i venea sa creada. A stat catava vreme cu mana
in chimir, sa vada, n-o sa-i mai ceara ceva? Cand a inteles
ca lucrul e hotatat, spuse neamtului din toata inima:
— Multumim!
Si am plecat.
La han, cand sa ne suim in trasura, l-am intrebat:
— Ei, cum iti vine?
Turculet se uita primprejur cu bagare de seama, apoi se
apropie de mine si-mi spuse in mare taina:
— Imi vine ghine, da’ parca tot nu vad asa de limpede!...
In sat vestea s-a imprastiat ca fulgerul. Toti il suceau si-l
invarteau. Seara s-a si pus la cale logodna cu fata mocanului.
A doua zi de dimineata beam cafeaua. Deodata ma
pomenesc cu mama lui Turculet. „Vine sa-mi multumeasca“,

mi-am zis. Batrana se opri in usa, isi puse mana la barbie,
pleca pe umar capul si imi spuse cu glasul amarat:
— Barem nu-l lasasi, coane Iorgule, sa-si traga baiatul
sortii. Acu o sa ni-l ia la oaste, si ce ma fac eu?!...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
— Ti-e mai bine? ma intreba, zambind, prietenul, dupa ce
sfarsi.
I-am raspuns razand inca:
— Mare doctor esti, coane Iorgule!
Ma vindecase!