Oglinzile
de Grigore Alexandrescu
Am citit altadata, nu mai stiu in ce carte,
Ca intr-o tara mare, de aici nu departe,
Placuta frumusete trecea de uraciune:
Cati se-ntampla s-o aiba se socoteau slutiti;
Iar fr umosi de minune
Se socoteau aceia ce erau mai pociti.
Oglinzi ca sa se vaza nu se aflau in tara,
Si era poprit lucru sa s-aduca de-afara.
Asa fiestecine
Socotea despre sine
Ceea ce auzea,
Caci chiar undele garlei ce curgea prin cetate
Erau atat de negre s-atat de-ntunecate,
Incat nu putea omul nici umbra a-si vedea.
Dar dupa multe zile si vreme-ndelungata,
O corabie mare, cu oglinzi incarcata,
Trecand pe langa tara de care va vorbesc,
O apuca furtuna, o furtuna cumplita,
Sau ca sa zic mai bine, furtuna norocita,
Pricina de prefaceri, de un folos obstesc;
Si pentru-al obstii bine, o paguba oricare
Nu mi se pare mare;
Mai vartos cand aceasta nu s-atinge de mine.
Impinsa de talazuri, corabia slabita
Se sfarama, dar marfa putina s-a-necat;
Si in a ei pornire unda neimblanzita
Oglinzile mai toate le scoase la uscat.
Locuitorii tarii,
Cati se aflau atuncea pe taramurile marii,
Cu totii aleargara,
Si-n graba le-adunara.
Se privira in ele, si i de mirare
Vazura adevarul, multi insa cu-ntristare.
Dar afland dregatorii minunea intamplata,
Por uncira indata
A se sparge cu pietre s-a se desfiinta
Oglinzile acelea oriunde s-ar afla.
Multe se sfaramara, dar ascunsera multe
Acei care porunca nu vrura s-o asculte.
Si din vremea aceea toti oamenii frumosi
Arat cate-o oglinda acelor uraciosi.
Autor: Povesti
Poezia Oglinzile de Povesti
|
