PANA TRASNEA SFANTUL

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

de Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti
I
Om acum de de ani, cel de pe urma urmas al unui neam mare
de boieri romani, pomenit din mosi stramosi si scris in pisaniile a vreo
trei biserici din oras, fost profesor acum douazeci si opt de ani la
singura scoala din oras de pe vremea aceea, era cunoscut pe atunci
drept un om destept, umblat in strainatate, tare cinstit, tare tihnit,
dibaci la mana pentru lucrurile migaloase si iarasi tare iubitor de flori
si de toate frumusetile firii.
Pe vremea aceea, pe langa meseria lui de profesor, mai facea inca
una, aceasta fara plata: dregea ceasornicele stricate ale cunoscutilor
lui, caci ceasornicar in oras nu era inca — si era greu de venit la
Bucuresti pentru asa lucru, mai ales ca nu era drum-de-fier, ci trebuia
sa faci cale de aproape doua zile — si el se pricepea foarte bine la dresul
lor.
P-atunci iesea din casa nu numai pentru a se duce la scoala, de unde
nu lipsea niciodata, dar mai iesea adeseori si seara de mergea sa joace
preferanta la alt boier mare din oras, mai in varsta decat el, acum mort,
la boierul Manolache Moldoveanu, care era singurul sau prieten bun,
si atat de bun si atat de singur, incat numai ei intre ei puteau sa-si zica
unul altuia: “frate Pana“ si “frate Manolache”, ca numai ei doi erau
boieri get-beget, stalpi ai orasului.
Un cusur insa ii gasea boierul Manolache, care era insurat, priete-
nului sau: acela ca nu vroia sa se insoare, ci ramanea tot holtei, cusur

de care necontenit se incerca sa-l tamaduiasca, spunandu-i intotdea-
una la preferanta, in defata doctorului Sober si a lui Cristache Mincu,
nelipsiti parteneri, intre un talon si altul:
— Bine, frate Pana, nu vezi dumneata — de frate, frate isi ziceau,
dar de tutuit nu se tutuiau, ci isi ziceau dumneata — nu vezi dumneata
ca nu i-e dat omului sa traiasca singur; ca va sa aiba un tovaras care
sa-l mangaie la vreme de durere; ca va sa fie omul roditor, caci de-aia
l-a zidit Dumnezeu si de-aia scrie la Evanghelie: “Cresteti si va in-
multiti!” Si apoi dumneata nici nu mai esti prea tanar, sa zici ca mai
ai vreme, ca ai patruzeci de ani — si ai multi inainte sa-ti dea Dumne-
zeu; nici nu mai ai alt frate ori alta ruda, ci daca maine-poimaine —
Doamne fereste! — inchizi ochii, se stinge neamul cu dumneata.
— Ei, mare frate Manolache! raspundea Pana Trasnea.
Si ii arata ca intelege dragostea lui de parintenie, pentru ca n-are
decat un singur copil, pe cand el are la scoala vreo patruzeci pe care
ii iubeste parca ar fi ai lui.
Aceasta o spunea mai mult glumind, si apoi adauga mai serios ca
nu se insoara de mila florilor si a pomilor, pe care ii e teama ca le-ar
lasa in paragina daca ar avea pe altcineva de care sa se ingrijeasca. Si
ce e drept nu e pacat, avea o mandrete de gradina de era pomina; iar
trandafirii, mixandrele, garoafele, primele, pelargoniile si felurimile
de flori, persicele, caisele, pepenii, coacazele, strugurii si felurimile
lui de poame erau vestite in tot orasul, ba si in Bucuresti.
Si traia asa singur, intre scoala si gradina, intre cateva carti de
istorie a timpului si prietenul sau, intovarasit, si ingrijit la el de o femeie
batrana, Maria, credincioasa ca un rob, care tinea de casa neamului
lui si era cu vreo douazeci de ani mai in varsta decat dansul.
Dar intr-o seara, dupa ce prietenul sau l-a indemnat mai cu caldura,
aratandu-i ce pacat ar fi ca frumusetea lui de gradina, in loc sa ramaie
unui copil al lui, care i-ar semana si ar urma s-o ingrijeasca, sa ramaie
orasului care o s-o desfiinteze ca sa se cladeasca cine stie ce bina pe
acel loc — “asculta-ma pe mine, frate Pana, ca sunt mai mare” — a

plecat omul in acea seara mai ganditor si ajungand acasa n-a dormit
bine.
Dar parca era el om sa se insoare dupa vorba altora, fie chiar dupa
a celui mai bun prieten... N-a dormit bine o noapte si a doua zi iar si-a
facut socoteala si a gasit ca daca a ajuns el pana la varsta de patruzeci
de ani asa, mai cuminte era sa ramaie tot asa si de atunci incolo.
Socoteala buna... si ar fi urmat-o, daca la o luna dupa asta nu i s-ar
fi inmladiat inima de cum a vazut in casa la Moldoveanu pe nepoata
acestuia venita de la Campulung, domnisoara Eliza Nichita, fata
frumoasa de neinchipuit, de douazeci si trei de ani: vasazica, cu
saptesprezece ani mai mica decat dansul.
Caci cum era nu numai frumoasa, dar si blanda la vorba, inteleapta
si asezata, cum raspandea in jurul ei un farmec odihnitor, cum ii
placeau si ei si muzica si florile si firea — i s-a parut, de indata ce a
vazut-o, ca parca ar fi fost toata mintea si toata inima lui iesite din el
si intrupate intr-insa.
Si nu-i dedese Manolache Moldoveanu ghes cu insuratoarea? Si
nu-i era el cel mai bun prieten? Si totusi se sfia sa-si marturiseasca
pornirea, socotindu-se cam prea in varsta pentru ea si simtindu-se urat.
Caci avea fata uscata si lunguiata, gatul lung, mainile lungi, si era tot
lung si desirat — si nu stia ca avea cu toate astea ceva foarte placut in
vorba, iar in privirea ochilor lui, mai ales in privirea ochilor lui mari,
adanci si albastri, o flacara ciudata si mangaietoare, cum o au ochii
oamenilor foarte milosi.
Dar parca era nevoie sa se sfiasca ori sa spuie ceva boierului
Moldoveanu, care nici ca-si adusese nepoata la dansul cu alt scop.
Tacea insa siretul, ci numai el si cucoana Sultana, sotia lui, trageau
cu ochiul si faceau haz cand il vedeau tulburat si stangaci, explicand
fetei, care-l asculta cuminte, senina si cu drag — caci veneau adesea
sa-i vada florile si poamele — cum se altoiesc trandafirii in coaja si in
lemn, cum se prasesc fragile, si dupa ce se cunoaste samanta daca e
de mixandra invoalta ori dezvoalta, macar ca nu se poate cunoaste
dupa nimic.

Si au tacut asa, vreme. Au lasat pe fata sa se obisnuiasca cu
infatisarea lui, care nu era facuta sa placa de la intaiasi data; au lasat-o
sa cunoasca si sa inteleaga insusirile bune si frumoase care se as-
cundeau sub asa infatisare, l-au lasat pe dansul sa-i trimita in toate
zilele cele mai mandre flori, sa vina in toate serile mai cu dor si sa
plece mai cu parere de rau; pana cand, la vro trei saptamani dupa ziua
dintai, boierul Manolache, de fata cu cucoana Sultana, a intrebat pe
fata: “Elizo, il vrei?” — si fata a raspuns scurt: “ Il vreau, nene
Manolache”.
*
Cum era pe la sfarsitul lui iunie, Pana Trasnea scotea niste pepeni
de sub clopotele lor de sticla, cand a venit boierul Manolache sa-i
vorbeasca de gandul ce-l avea pentru nepoata-sa si pentru dansul.
De ce i-a scapat din mana clopotul de sticla? caci i-a scapat si s-a
facut tandari; de ce a calcat peste vrejii pe care alta data ii ocolea cu
grija? si de ce, dupa multa cazna si inganare, n-a putut sa spuie decat:
“Frate Manolache!”?
Vezi ca ii mergea inaintea gandului lui, ii aducea raspunsul unei
intrebari pe care ii era teama sa si-o puie — si i se parea ca auzise in
vis, iar nu aievea.
Iubirea, adevarata iubire, induioseaza si inmladie si cea mai tare
fire. Si pe recele cercetator cu mintea, si pe aprigul muncitor cu bratul
iubirea-i schimba si-i face zile intregi sa pribegeasca dupa o vorba ori
dupa o privire fagaduitoare. Dar cand patrunde intr-o inima calda si
buna, intr-o inima din fire indragostita numai de lucruri frumoase, o!
atunci o doare in ascuns, o rascoleste pana in adanc; si pana in adancul
inimii era indurerat Pana Trasnea.
Iar pe ea o iubea cu toata puterea inimii necheltuita in impreunari
desfranate si prefacute; o iubea cu un suflet evlavios si curat, mai mult
decat toti trandafirii si decat toate mixandrele, pe care acum mai mult
le iubea, de cand aflase ca-i placeau si ei; o iubea cu presimtiri, cu eres,
pentru tot trupul ei, pentru fata ei, pentru ochii ei — mai ales pentru

ochii ei negri, uneori zglobii si cercetatori ca ochii copiilor care vor sa
stie toate, alteori nesatiosi de a vedea mai bine si indelung lucrurile
frumoase si iarasi alteori tristi si atintiti intr-un loc apropiat de la care
parca nu mai puteau vedea; o iubea pentru glasul ei, parca mai mult
pentru glasul ei, care suna asa de nepomenit de dulce, cand alaturata
de el, dupa ce dansul ii lamurea cate ceva, il intreba mirata: “Da?...”
Si dupa ce a spart clopotul de sticla, dupa ce s-a invartit fara nici
un rost calcand vrejii de pepeni, dupa ce a chemat pe Maria, careia
i-a explicat balbaind: “Eliza... nepoata dumnealui... eu...” si el, si
Maria — caci si dansa incepuse sa-si iubeasca viitoarea stapana,
presimtindu-i bunatatea, cu instinctul care arata tuturor oamenilor
simpli ca ea cine le e prielnic si cine nu — si el, si ea nu au avut decat
o singura exclamare pentru Moldoveanu; el: “Frate Manolache” — ea:
“Cucoane Manolache!”
In seara aceea a mancat la Moldoveanu; iar dupa-masa s-au coborat
in gradina — frumoasa si asta, dar nu ca a lui — si acolo, la lumina
lunii, pe o banca asezata intre doua loaze cu rozeta, cu petunii si cu
verbine, si-au spus unul altuia cantecul de dragoste, vechiul cantec
spus de atatea nenumarate ori, dar parca niciodata mai frumos si mai
curat ca acum; caci ce-i mana unul spre altul era un dor de viata cinstita
si senina, poruncit de firile lor asemenea, tihnite si iubitoare de frumos.
Apoi au tacut amandoi. Ea, uimita de bunatatea care i se aratase
in el din cateva fraze spuse intrerupt si tremurator, ii privea profilul
osos si deslusit, luminat de bataia lunii; el, muncit de nedeslusite
inceputuri de hotarari, sta dus pe ganduri, cu o mana peste mana ei.
Ar fi vrut s-o ia si sa plece cu dansa departe-departe, la adapostul
privirilor, pe care le vedea cum au sa-i urmareasca pe amandoi, cu
ravna pentru frumusetea ei, cu indoiala pentru uratenia lui; ar fi vrut
s-o ia si s-o ascunza ca pe o comoara intr-un loc, unde sa-i placa si ei,
si unde si el — numai el — sa se poata satura privind-o, ascultand-o
si iubind-o. Iar cand se gandea la putinul pe care i-l aducea in schimbul
duioaselor fagaduinte de care ea era plina, cand presimtea fara a-si

da seama ca o fire ca a ei nu se leaga decat prin recunostinta, atunci
il cuprindea un dor de a o duce sa-i arate locuri si lucruri frumoase —
si atunci hotararile nedeslusite incepeau a i se deslusi.
Intr-un tarziu s-au ridicat si, tinandu-se de mana, s-au urcat sus
pe scara imbracata cu iedera, el drept si inalt, dansa plapanda si
mladioasa.
Sus, nefiind fost poftiti intr-adins ceilalti doi obisnuiti parteneri
pentru preferanta, l-a luat boierul Manolache la un tabinet — mai mult
ca sa vorbeasca de treburi, decat pentru joc. Si au vorbit treburi si
socoteli.
Avea fata trei mii de galbeni in bani, afara de trusie si de cheltuielile
nuntii; iar — fereasca Dumnezeu! — dupa moartea ma-sii, si o casa
cu loc frumos in Campulung. El avea doua perechi de case una langa
alta si despartite numai prin niste uluce: una mai maricica, pe care o
avea inchiriata, si aceea in care locuia el; mai avea devale de casa lui,
si tinand de dansa, livada cu faneata si cu pruni, in intindere de vreo
optsprezece pogoane, caci tinea pana-n malul garlei; si mai avea vreo
mie de galbeni, singura avere ramasa dupa vanzarea pricinuita de
risipirea unui frate mai mare al lui, Stefan Trasnea, care se sfarsise
ingrozitor, spanzurandu-se de balconul caselor lui Manolache Moldo-
veanu, intr-o seara de petrecere; caci, mai inainte vreme, a neamului
lor fusese mosia Sandulesti, care tinea mai bine de-o jumatate de plai.
— Cum vezi, frate Pana, avere multa n-are fata, dar e o comoara
de bunatate si parca intr-adins v-a facut Dumnezeu unul pentru altul.
Dar cu ce are ea, cu ce ai dumneata — si mai ai si leafa de profesor,
pe care ai uitat s-o pui la socoteala, — cum sunteti amandoi potoliti,
puteti sa traiti o viata, sa ravneasca si imparatii la dumneavoastra. Pe
tata-sau nu l-ai cunoscut si nici nu-l mai poti cunoaste, caci a murit
de sunt sase ani; dar ti-l spui eu ca era de pus pe rana sa te vindeci cu
el. Pe Catinca, maica-sa, o s-o vezi si o s-o iubesti. Ca daca este adevarat
ca ce iese din pisica soareci mananca, apoi tot atat de-adevarat e ca
ce se trage din neam bun bun o sa fie.

— Dar lasa, frate Manolache, ca daca n-ar avea nici un sfant, si tot
as lua-o.
Si peste opt luni de zile a luat-o.
I-a logodit cucoana Catinca Nichitoaia, mama fetei, cu boierul
Manolache, si tot ei i-au cununat; iar nunta s-a facut in casa la nas,
caci avea casa mare si era unde sa incapa groaza de lume poftita din
oras si din Bucuresti.
A fost foarte frumoasa nunta. Si a fost frumoasa nu numai pentru
oraseni, carora le era un lucru rar lautarii adusi intr-adins de la Ploiesti
si bufetul adus de la Fialkowski din Bucuresti; dar chiar pentru
Cristache Mincu, prefectul de pe vremea aceea, si pentru familia lui,
venita intr-adins din Bucuresti pentru nunta — caci el sedea singur
acolo — chiar pentru ei, bucuresteni, a fost frumoasa. Caci era minu-
nata privelistea din pridvorul casei peste curtea plina de lume, care
petrecea imprejurul unui butoi mare cu vin, asezat pe niste rotile, incat
se putea misca din loc, la lumina lanternelor venetiene si a strachinilor
de pacura.
A fost frumoasa nunta; iar dupa ce au plecat toti poftitii straini, a
fost de vazut o data si de neuitat toata viata scena mesei de familie,
la care au plans toti, cand, dupa indemnul lui Ionita feciorul, care
cunostea gusturile lui conu Manolache, Paraschiva lautarul a inceput
sa cante:
“Pe deasupra casei mele...
Trece-un stol de randunele;
Dar nu-i stol de randunele,
Ci sunt dragostele mele...”
Au plans, toti. Si boierul Manolache, care ridica ochii in tavan ca
sa nu se bage de seama — dar tot se baga de seama —, si rotunda
cucoana Sultana, si mama Luxandra, batrana pitica, plina la fata, cu
ochii mici si negri ca ochii de papusa, si barbatu-sau, doctorul Sober,
alb ca zapada; a plans si el, Pana Trasnea, strangand in manile lui slabe
si lungi mana Elizei; a plans si ea, cucoana Catinca, trasa la fata si
neclintita ca o statuie de fildes invechit; si Ionita feciorul; si slujnica

Maria; si madama, guvernanta care dupa ce s-a culcat Mitica, baiatul
de zece ani al lui Moldoveanu, se coborase jos la masa — si ea a plans,
macar ca nu pricepea o boaba romaneasca; pana cand nu stiu cum li
s-au intalnit privirile la toti odata si atunci au inceput a rade unul de
altul... si razi!
*
La trei zile dupa nunta, au venit la Moldoveanu sa-i vesteasca
hotararea ce si-au luat de a pleca in strainatate, hotarare acum nestra-
mutata, facuta dintr-un plan de mai inainte al lui Pana, care mai fusese
o data, din dragul cu care dansa i-a primit propunerea cand i-a vorbit
de locurile vazute si cand i-a aratat vederile cumparate de pe acolo.
— Pai faceti foarte bine, le-au raspuns intr-un glas si cucoana
Sultana, si Moldoveanu. Cu atat mai mult, a urmat numai el, cu cat
am auzit ca acum, primavara, e vremea cea mai prielnica pentru asa
o calatorie. Numai ca e cam prea obositor; dar la urma urmei ce se
face fara oboseala?
— In cate avem astazi? intreba Pana. In doua martie. Plecam luni,
care va sa zica la sapte, si ne intoarcem la sase ori la sapte ale lunii
viitoare; asa ca suntem aici si de Paste, ba si de Florii. Ca Pastele anul
asta cade la optsprezece aprilie; asa e? Cat pentru scoala, am vorbit
si m-am invoit cu Petrescu sa-mi tie locul, ca si eu i l-am tinut lui anul
trecut doua luni de zile, cand isi fransese piciorul. Si fiindca el e mai
sarac decat mine, l-am hotarat sa primeasca leafa mea pe timpul cat
m-o inlocui; ca intai nu vrea, fiindca nici eu nu i-am primit... E!...
Eliza era incantata. Ea, de firea ei nu prea vorbitoare si asezata,
nu putea sa stea la un loc de bucurie. Uneori, punea mana pe cate un
lucru si-l lasa numaidecat; alteori facea nebunii cu Mitica; odata se
potolea si ramanea cu ochii atintiti la Pana, care arata lui Manolache
planul drumului de facut, si il privea cu ochi tristi si plini de recunos-
tinta; si iar odata se scula si incepea sa-l intrebe, ca un copil: “Dar
mergem cu vaporul, nene? (“Nene” ii zicea lui Pana)... Dar la Paris cat

ne oprim, nene?... Tata Sultano, la Viena nu ne oprim decat la intoar-
cere.”
Guvernanta lui Mitica spunea Elizei pe nemteste ca, daca trec prin
Viena, i-ar face mare placere si mare cinste, primind sa le dea o
recomandatie catre o vara a ei, care tine un otel acolo. Peste bucuria
ei, aceasta cadea de minune si o facea sa alerge de la guvernanta la
Pana: “Auzi, nene? are o vara care tine un otel”... si de la Pana la
guvernanta, care-i descria promptitudinea si curatenia serviciului...
“Und lacherlich billig, gnadige Frau”.
Lucrul hotarat hotarat a ramas, iar a unsprezecea zi de la cununie
au plecat la Bucuresti, de unde trebuiau sa mearga la Giurgiu, pentru
a lua vaporul.
La suire in diligenta erau de fata toti, Eliza trecea din brate in brate
— cucoana Catinca, mama ei, o imbratisa strans. Moldoveanu si
cucoana Sultana ii spuneau sa mai lase si pentru ei — Pana, cum era
inalt, ajuta piticului Mihai vizitiul, punand geamantanele de-a dreptul
sus pe coviltir — pe cand Mitica dadea zor sa-i aduca un cal cu masina,
si pe cand guvernanta aducea aminte pentru a saptesprezecea oara:
“Nur nicht den Brief verlieren”.
S-au falfait batistele aici, s-au falfait la ferestrele diligentei; si pe
urma nu s-au mai vazut falfaind: la diligenta, penru ca a cotit-o la
stanga pe ulita cu plopi — aici, pentru ca erau duse la ochi.
*
O! neuitata lui calatorie cu Eliza! A fost un vis incantator si plin de
vraja! Caci in afara de farmecul obisnuit al tuturor calatoriilor, facut,
pe langa frumusetea lucrurilor de vazut, din lipsa de prefacuta dra-
goste cu care te intampina in tara ta atatia care de-abia te cunosc, din
lipsa grijii celor ce ai de facut pe maine si din imprejurarea ca necunos-
cand pe nimeni, ii iei drept ceia ce ti se infatiseaza, fara a-ti amari inima
cu gandul ca n-ar fi vrednici sa fie ceia ce sunt — calatoria lui mai era
infrumusetata prin nedezlipita prezenta a celei mai vrednice de iubit

femei, prin gingasia ei, prin ochii ei, ah! si mai cu seama prin glasul
ei.
E asa de firesc obiceiul de a pleca indata dupa casatorie. Caci din
faptul de a se gasi impreuna, inconjurati de lume necunoscuta, se naste
trebuinta de a-si face de indata destainuiri, care ar fi intarziat in alte
imprejurari, de a se lega impreuna cat mai in graba, de a-si pune toata
nadejdea unul in altul, toata grija unul pentru altul; iar din toate
acestea, putinta de a se cunoaste. Si e atat de adevarat, incat a devenit
proverb. O! incantatoarele privelisti vazute de pe puntea vaporului sau
din goana trenului, si mai incantatoare facute prin extazul ei copila-
resc, prin increderea cu care se lasa pe bratele lui si prin melodia
glasului ei: “Ah! ce frumos!”
Si daca, de cum a vazut-o, a iubit-o, presimtindu-i firea buna si
senina — acum, cand pe zi ce mergea se incredinta ca e naiva si plina
de adevar, ca un copil care n-are nimic de ascuns; cand vedea ca nu
era imprejurare care sa-i schimbe ori sa-i micsoreze dragalasia; acum,
cand vedea ca peste toate aceste insusiri, plutea, stapanindu-le pe
toate, un dor de viata curata si un nesatiu numai pentru lucrurile
frumoase — acum o iubea inmiit; o iubea asa incat il durea... isi trecea
mana pe frunte... si inca o data mai apasat si-o trecea cand dansa,
pricepand cele ce se petreceau intr-insul, il ameninta cu degetul in chip
de mustrare: “Sa nu fii copil, nene”.
A! cum o iubea!
Ca daca zilnic s-a intrebuintat si se intrebuinteaza de atatea ori
cuvantul de iubire, de fiecare fiinta vorbitoare, putine vor fi simtit
intelesul acestui cuvant, asa cum il simtea el, cand seara, dupa ce-i
spunea cu un rasfat copilaresc, ca-i era somn, ea adormea, iar el
ramanea destept, cu ochii atintiti asupra ei, ca asupra unei minuni de
care ii era frica sa nu zboare.
Apoi se ridica binisor de langa dansa si scria pe o carticica, destinata
intr-adins pentru aceasta, toate impresiile zilei. Si-i era plina cartea
de cuvinte vii si calde, dar mai plina era de puncte multe, care infatisau
durerile lui nelamurite, adanci si aproape placute. Caci sunt unele firi

care iubesc dureros si parca le place sa sufere, si asa era firea lui, si
asa o iubea el, cand o vedea bucurandu-se si minunandu-se de fiece
lucru, cand o auzea spunandu-i-o si cand o simtea atata de a lui.
Si drept e ca era toata un copilas frumos si cuminte, ca-i era glasul
tainuit ca o aiurare si ca poate n-au mai fost ochi ca ai ei, care sa
priveasca marea cu atata patima, cu atata nesat, facut parca din
prestiinta unei grabnice pieiri si din dorul de a se satura de vazut celor
de vazut. A fost un vis.
*
S-au intors cu trei zile inainte de Florii, iar a doua zi de la intoarcere
erau iar adunati cu totii in casa la Moldoveanu, unde, dupa ce s-au
imbratisat bine de revedere, dupa ce au fost impartite si primite cu
bucurie darurile aduse din strainatate — in uruitul calului cu masina,
pe care Mitica si-l incerca prin galerie — au inceput sa povesteasca
despre lucrurile vazute.
— Mai intai, sa va spui, zicea Eliza, ca din toate lucrurile aduse de
pe acolo, cel care-mi place mai mult e un claviras mic. O sa-l vedeti la
noi. Mi l-a cumparat nenea de la Viena. Uite, e asa: are o clapa jos pe
care apesi cu piciorul si care e legata printr-o coarda groasa de niste
foale. Cand apesi ori ridici piciorul, foalele se umfla si se dezumfla;
iar cu mana canti ca pe orice clavir. Dar are un sunet asa de dulce...
asa de dulce! Si e numai atatica, mititel, ca o mescioara. Se cheama
fisarmonica.
Apoi, din istorisirea calatoriei, se vedea ce adanca intiparire facuse
asupra ei si drumul cu vaporul, si pozitiile de munte strabatute de tren,
cu stancile lor, cu tunelurile lor, cu cascadele lor de ape limpezi ca
cristalul, si intaii chiparosi vazuti; “Tii minte, nene, cand intram in
Italia, ai doi pe care i-am vazut, de parca erau doi frati gemeni?”
Si spunea si spunea mereu, asa de deslusit, incat li se parea si lor
ca le vad; iar din cand in cand se intuneca la fata si-si trecea incet mana
peste frunte.

— Dar ce ai? Sultano, zi-i madamei sa potoleasca baiatul, ca prea
uruie. Ce ai, draga?
— Nu stiu ce am, nene Manolache.
Toti se adunau imprejurul ei. Cucoana Catinca, ramasa in casa la
ei pana la intoarcerea lor, se dezbraca de sal si i-l punea peste umeri.
Pana ii lua si ii pipaia manile infierbantate.
— N-am nimic... sunt cam obosita... nitel capul... dar o sa-mi
treaca...
Si inlaturand usor si cu rasfat pe Pana, care o ruga sa nu mai
vorbeasca asa mult si sa plece sa se odihneasca, incepea din nou:
— Ah! Triestul... Sa vezi, mama — Triestul e asezat pe marginea
marii, dar pe margine de tot, si e asezat pe un deal parc-ar fi pe trepte...
Si sus pe deal, e o biserica — San Giusto, asa-i zice. Biserica nu e
frumoasa, dar e de pret, ca e foarte veche... Dar sa te uiti de acolo
peste mare, si sa nu mai uiti toata viata! Noi ne-am urcat pe la zece
dimineata. Sa fi vazut incoace in partea stanga... Cum ii zice acolo,
nene?
— Capo d’Istria.
— Inspre Capo d’Istria, marea, de soarele care batea intr-insa, parca
era o tava mare de argint... si cu cat te uitai mai spre dreapta, cu atat
se facea mai albastra, mai albastra, stii, cum e peruzeaua... A! uite asa.
Si arata un inel cu o peruzea mare, cumparat din Viena, tocmai in
amintirea albastrului marii.
Dar dintre locurile vazute, acela care ii izbise mai adanc, si pe ea,
si pe el, atat prin imprejurarea ca au stat mai mult si l-au vazut mai in
amanunt, cat si prin aceea ca se potrivea mai bine cu firile lor iubitoare
de liniste, era Venetia: “A! Venetia!”
Si vorbea cu foc, ca de-o prietena buna care i-ar fi murit, descriind
farmecul plin de taina si de evlavie al cladirilor vechi, ca al unui miros
de floare pastrata de demult intr-o carte batraneasca; farmecul vietii
visatoare si lipsita de griji, zugravita pe fetele celor ce intalnesti, toti
umbland leganat, toti inganand cate un cantec; ori frica de care te simti
seara plimbandu-te cu gondola prin canaletele de-abia lumi-

nate, cand auzi din departare glasul gondolierilor, care striga ca sa se
vesteasca si sa inlature vreo ciocnire. “Uite cam asa striga, nene
Manolache: giau! giau!” Si se caznea sa-si faca glasul ca al lor. “Dar
sa-i vezi cum mana gondolele!... Uite asa...”
Vroia sa arate, dar cum, ridicandu-se, s-a ingalbenit la fata si a dat
sa caza, a prins-o repede Pana, a asezat-o la loc, el si mai galben decat
dansa, si i-a adus apa.
— Ce ai, Lizi? Ce ai, draga? a intrebat-o el miscat.
— Nu stiu, dar mi-e rau.
Erau toti imprejurul ei... Mama-sa a frecat-o pe tample... cucoana
Sultana s-a repezit sa-i aduca otet... Moldoveanu, inchinandu-se, a dat
porunca sa puie caii la drosca — si peste foarte putina vreme au plecat
acasa, petrecuti pana la capul scarii de stapanii casei.
*
A doua zi, linistita toata dimineata, a fost apucata dupa-amiaza de
niste friguri puternice, care o faceau sa tremure toata, cu mainile
impreunate si cu ochii aprinsi.
Doctorul Sober, fara multa stiinta de carte, dar cu multa pricepere
fireasca si mai presus de toate om foarte cinstit, chemat in graba, a
privit-o lung, a ascultat-o si dupa ce i-a scris o doctorie, cu care i-a
incredintat ca se va mai potoli, a luat deoparte pe Moldoveanu si i-a
spus, cu un accent care nu lasa nici o indoiala asupra primejdiei de
care era amenintata, ca trebuie neaparat, cat mai in graba, sa se
repeada la Bucuresti, pentru a-i aduce un doctor mai invatat decat
dansul.
Au urmat trei zile la fel.
Ziua, slaba, duioasa ca un copilas bolnavicios, dar linistita, cauta
sa imbarbateze pe cei dimprejurul ei, care de-abia isi puteau tine
plansul. Uneori cerea sa-i aduca clavirasul langa pat, il ruga pe dansul
sa apese cu mana, si pe cand el ii ajuta, mai bolnav decat dansa, ea
canta un cantec duios: “Ghici: ce e asta, nene? Nu stii? Il auzeam in

toate serile la Venetia.” Alteori, primavara fiind foarte inaintata, afara
o vreme incantatoare, cerea sa-i deschida fereastra in care dadeau
navala florile de liliac.
Iar seara, indata ce trecea de opt, o apuca din nou un rau ascuns,
care o facea sa se acate cu deznadejde de mama-sa ori de Pana: “Mi-e
frica, mama! Mi-e frica, nene!”
Era pe jumatate nebun, el, Pana Trasnea, cand ingenunchea langa
patul ei si-i acoperea mainile de sarutari, intreband-o cu glasul stins:
“Ce ai, Lizi? ce ai, draga!” ori cand apuca pe doctorul Sober si-l scutura
intrebandu-l ce are ea, Eliza lui!
A! stia doctorul Sober, care-i da cu mana lui tremuratoare o lingura
de doctorie, ce are ea, dar ii era teama sa le-o spuie lor, si-i era teama
sa si-o marturiseasca lui insusi.
In Vinerea Pastelui, cand a sosit Moldoveanu cu doctorul din
Bucuresti, nu mai cunostea pe nimeni... Cu ochii sticlosi, ingana vorbe
neintelese... Moldoveanu, cu lampa in mana dreapta, isi musca mana
stanga ca sa-si stapaneasca lacrimile... Doctorul Sober explica noului
venit cursul boalei... Pana Trasnea, cu mainile peste gura, nu pierdea
din vedere nici o miscare a fetei doctorului...
O tacere lunga in care se auzea deslusit cantecul greierului din
coridor, apoi un cuvant al doctorului: “Lingoare”...
L-au luat pe brate si l-au dus afara in gradina, unde Moldoveanu
si doctorul Sober cautau sa-l linisteasca.
Pe la unsprezece din noapte, dupa ce au fost incredintati ca nu era
deocamdata primejdie, au plecat toti prietenii, impreuna cu noul
doctor, care dormea la Moldoveanu, si au ramas numai ai casei.
...Biserica de alaturi luminata in rosu de facliile credinciosilor, care
o ocoleau in sunetul clopotelor si al cantecelor bisericesti... In odaie,
nici un zgomot... In patul de sub portretul mamei lui Pana, bolnava
isi ducea mainile pe piept cu miscarea ciudata a tuturor bolnavilor
deznadajduiti... La capatai cucoana Catinca... la picioarele patului
slujnica... iar pe un scaun mai departe el... Teama de a intalni privirea
mamei ei... amintirea vietii de care era plina acum cateva zile...

privelistea din fata-i, sunetul clopotelor care-i dadeau navala ca un
gand pizmas in creier... inca un pas pana la nebunie...
Din seara aceea, nici felurimile de doctorii, nici nenumaratele
descantece ale mamei Luxandra si ale slujnicei, nici lesinurile mamei,
nici deznadejdea lui nu au putut-o scoate din zbataile dintre viata si
moarte, in care a zacut fara cunostinta...
A treia zi de Paste, cuvinte stranii in gura doctorului... “Perforatie”...
Mama Luxandra a rugat pe cei care se gaseau in odaie sa treaca
putin in odaia de alaturi... Au iesit cu totii... Cateva clipe lungi...
nesfarsite... Apoi usa s-a deschis din nou... Popa Anghel cu o lumanare
in mana era aplecat peste pat... Mama Luxandra, cu batista la ochi, a
soptit inecata: “S-a sfarsit”...
Mama-sa si cucoana Sultana au lesinat... iar el s-a repezit in odaie
si a -o in brate... a inceput s-o scuture... a inceput sa strige si
s-o scuture iar: “Lizi! Lizi!... moarta. Nu se poate... nu se poate...!” Ii
trasnise lui prin cap ceva... dar cum?... asa? fara un cuvant pentru el?...
fara o strangere de mana?... fara o privire de adio?...
Au trebuit sa-l smulga de pe trupul ei de care se inclestase...
Mai tarziu, cand i-au dat voie sa intre in odaia in mijlocul careia,
imbracata in rochia de mireasa, dansa, frumoasa peste fire, isi dormea
somnul vesniciei — a inaintat drept si neclintit printre lumea adunata...
fara un gest, fara o privire pentru femeile care tipau imprejurul ei, s-a
aplecat de i-a sarutat bine-bine mainile si fruntea, fara sa-i curga o
lacrima...
In aceeasi tacere, a doua zi a urmat-o de-a lungul ulitelor, pana au
dus-o inapoi la biserica de alaturea caselor lui; iar cand au inceput
s-o acopere cu pamant, s-a napustit printre lume pana acasa, unde timp
indelungat nici mangaierile lui Moldoveanu si ale altor prieteni, nici
spaima Mariei nu puteau sa-l linisteasca...
Pe urma a incetat deodata brusc... s-a ridicat in sus... a aratat usa
celor de fata... i-a petrecut foarte cuminte pana la iesire si s-a intors
de s-a incuiat in casa cu pasi linistiti.

*
Boierul Manolache Moldoveanu, care nu incetase de a plange,
blestemandu-si nenorocita de mana cu care apucase de i-a cununat,
n-a stiut ce sa creaza despre dansul a doua zi, cand s-a dus sa-l vaza
si cand Pana, fara o lacrima, fara cel mai mic semn de durere, i-a vorbit
scurt si apasat asa:
— Frate Manolache, te rog sa-mi dovedesti inca o data ca tii la
mine. Mai intai, de scoala ma las si te rog s-o faci cunoscut celor in
drept... Pe maica-sa s-o iei chiar de azi la dumneata, pentru vremea
cat o mai vrea sa stea in oras... Uite, aici sunt actele de zestre...
dincoace banii pe care mi i-a dat... toti pana-ntr-o para... Cheltuielile
calatoriei m-au privit pe mine... Lucrurile de imbracaminte si de rufarie
nu vreau sa le dau indarat si nici nu le platesc...
Apoi a adaugat si mai apasat:
— Nu vreau sa mai imi calce nimeni in casa de azi inainte, afara
de dumneata.
A doua zi — caci nu s-a putut face mai devreme — cand a plecat
cucoana Catinca la Moldoveanu, el i-a sarutat amandoua mainile, s-a
uitat lung in ochii ei din care curgeau doua mari siruri de lacrimi, i-a
mai sarutat mainile inca o data si iarasi tacut s-a intors in casa.
Tot asa de nedumerit asupra felului lui de a suferi a ramas Moldo-
veanu a patra zi, cand l-a gasit in curtea bisericii lucrand impreuna
cu lonita feciorul, pe care i-l ceruse, la o portita ce-si deschidea in
ulucile de despartire dintre gradina lui si curtea bisericii. Caci oricine
l-ar fi vazut taind cu ferestraul ori asezand balamalele portitei, atat
de adancit in lucrare si atat de la fel cu feciorul care-i ajuta, nici n-ar
fi putut banui de ce lovitura fusese izbit cu cinci zile mai-nainte: ci ar
fi crezut ca amandoi lucrau pentru Manolache Moldoveanu, care sta
deoparte cu lacrimile pe fata.
Si numai in urma, cand a aflat de la popa Anghel ca nu era seara
de la Dumnezeu in care sa nu vie si sa nu planga ceasuri intregi la
mormant, inconjurat de cainii care-l latrau speriati, pana cand venea
el impreuna cu preoteasa de-l ridicau si-l duceau acasa; numai cand

a aflat de la Maria ca toate lacrimile si mangaierile ei nu-l puteau
impiedica de a se scula ca un nebun, de a se repezi in odaia ei si de a
ingenunchea plangand cu capul in perna pe care stase capul ei: numai
dupa ce l-a vazut slab ca o umbra, cu ochii dusi in fundul capului, cu
mainile tremuratoare; numai atunci a inteles ce prapastie de durere
se ascundea sub infatisarea lui de liniste.
Atuncea, seara spre apusul soarelui, venea la dansul si pe o banca
din gradina ii lua mainile slabe si reci in mainile lui, si incepea sa-l
roage cu duiosie ca pe un copil:
— Frate Pana, frate... vorbeste-mi... destainuieste-te mie... destai-
nuieste-te, asta o sa-ti faca bine... Nu sunt eu prietenul dumitale?...
Nu sunt eu fratele dumitale? haide... spune-mi mie... destainuieste-
te mie...
Dar nu. Ramanea tacut si rece, cu ochii uscati, parca i-ar fi fost sila
sa planga in fata altuia, si parca ar fi pastrat cu grija fiecare lacrima,
pentru ceasurile in care ramanea singur numai cu amintirea ei.
In timp de un an si jumatate numai intr-o seara a putut prietenul
sau sa-i deschida inima cu rugaciunile duioase, si atunci... o! atunci...
cu povestirea intrerupta a tuturor icoanelor dragalase din scurta lui
viata cu dansa — acolo, in fata patului de sub portretul mamei lui, au
plans, au plans mult si el, si Moldoveanu, si Maria, care sta cu sortul
la ochi, cu capul ascuns intre soba si zid.
Apoi el cel dintai s-a sculat, si-a sters ochii si, mergand spre fereastra
de unde se vedea mormantul ei, peste care batea luna plina, a spus
potolit, rar si lamurit: “Domnul a dat, Domnul a luat”, pe cand Moldo-
veanu iesea plangand fara a-i zice buna seara, insotit de Maria, care
se inchina cu cruci mari si masurate.
Nu mai mergea necaieri, ci toata ziua si-o petrecea cu cateva carti
— printre care cea de capetenie era carticica rosie, in care-si scrisese
impresiile calatoriei, — si cu florile: vara in gradina, iarna in floraria
acoperita cu sticla, ce si-o cladise in fundul curtii; ajutat de Hager, un
neamt de isprava, care tinea o gradinarie la marginea orasului, unde
se prasise nu se stie cum, si care, fiind iubitor de flori si pricepandu-se

la ingrijitul lor, ii intrase la inima de cum se aratase la dansul umilit si
trentaros, cu rugaciunea de a-i da voie sa-i vaza gradina.
Nu mai iesea nicaieri, afara de Joia si Vinerea Pastelui, cand se
ducea la biserica in strana stramoseasca; si totusi la doi ani de zile,
cand a murit Manolache Moldoveanu, socotind ca nu e destul de
despartit de lume, a dat jos ulucile dinspre ulita si a pus sa-i ridice altele
de un stanjen si jumatate.
II
Multe mai face si desface vremea scurgandu-se incetinel, si mult
se schimba si se prefac lucrurile. Aceasta se vede pretutindeni, dar mai
indeosebi se vede in tarile care, indelunga vreme ramase in urma, vin
deodata in atingere cu altele, ajunse la cea mai inalta treapta de
inaintare. Caci atunci, din ravna de a ajunge si ele cat mai degraba
acolo unde celelalte n-au ajuns decat printr-o nepripita prefacere
fireasca, se ingramadesc innoirile unele peste altele, si in vreme de
abia cativa ani, se schimba lucrurile de nu le mai cunosti. Si o fi spre
binele unora, si o fi si spre raul altora.
Iar daca aceste schimbari mira chiar pe aceia care au trait in ele si
le-au vazut cum s-au petrecut, cu cat mai batatoare la ochi ar parea
cui ar vedea infatisarea lucrurilor la doua date deosebite, departate
numai de cativa ani?
Lucruri cunoscute de toata lumea. Si iar de toata lumea e stiut ca
multe s-au mai prefacut in tara la noi.
Nici n-a fost gandul meu sa arat ceva nou, ci numai sa-mi fac drum
pentru a spune ca in timp de douazeci si patru de ani, cat s-au scurs
de la intamplarile povestite, oraselul in care s-au petrecut a ajuns de
necunoscut.
S-a facut drum-de-fier care, fara a-l muta din loc, l-a apropiat de
Bucuresti cu cale de o zi; s-au astupat ulite care erau, s-au desfundat
altele care nu erau, si li s-au pus la toate felinare si caldaramuri noi;
s-au cladit case frumoase in stil modem si localuri pentru autoritati;

scoala care era s-a marit, facandu-se gimnaziu, si s-au infiintat inca
alte doua: una de baieti si alta de fete. Din imprejurarea deschiderii
unei fabrici de pulbere si a unor bai de pucioasa in apropiere, acum
se perindeaza prin oras lume mult mai multa.
Nu mai e de cunoscut ulita targului, asa mandrete de pravalii cu
marfuri de toate soiurile s-au deschis si pe-o parte, si pe alta. Cine ar
sti sa spuie cati prefecti, cati primari si cati magistrati s-au schimbat
in vremea asta? Si cine ar putea iar sa spuie cat s-au schimbat oamenii
si la port, si la vorba, si la obiceiuri, si la credinte, si la gusturi?
Ca s-au schimbat multe. Si de cand boierul Manolache Moldoveanu
a facut ruptoarea, s-au stins unul cate unul, la rastimpuri mici, toti
oamenii de neam; iar din pricina ca in apropiere de oras s-au descoperit
niste mine de pacura si de carbuni, negustorasi altadata nebagati in
seama, cumparand pe nimica pamanturile de la tarani, au ajuns cu
averi mari si duc azi treburile orasului si stau in fruntea bucatelor, de
nu-ti vine sa crezi cum s-a implinit de cu prisos, in timp asa de scurt,
vorba de la Evanghelie, ca vor cadea neamurile si se vor ridica noroa-
dele.
Dar, precum in unele morminte, daca piere tot ce fusese ingropat,
mai ramane inelul mortului frumos si stralucitor ca in ziua dintai —
asa, in mijlocul goanei de prefaceri si de innoiri, a ramas Pana Trasnea,
neclintit si acelasi, uitat in mormantul in care se ingropase de viu.
Gradina lui, prin marimea copacilor, semana acum mai mult a parc
decat a gradina; trunchiurile de iedera si de glicinie imbatranind s-au
ingrosat, au rupt stalpii chioscului care acum nu se mai sprijina decat
pe ele. Maria slujnica a albit si s-a indoit de mijloc sub povara celor
optzeci de ani, pe care cu toate astea ii duce in intregimea mintii;
numai el a ramas tot asa cum l-a pomenit cine l-a vazut acum douazeci
si sase de ani.
Acelasi trup lung, subtire si drept, acelasi par tuns dupa aceeasi
moda muscaleasca, cu abia ici, colo cateva fire albe, aceeasi fata supta
si smeada, cu ochi albastri si blanzi, cu fruntea larga si cinstita, cu profil
osos si parca incremenit, acelasi port de haine negre incheiate cu

ingrijire, si aceeasi palarie mare de paie, fara de care nici nu si-l poate
inchipui cine l-a cunoscut.
Iar daca aceasta neschimbare, pusa alaturi de noua infatisare pe
care o luase toate celelalte lucruri, ar fi mirat pe cineva, mai de mirat
i s-ar fi parut sa-l vaza altfel dupa ce ar fi aflat ca in tot acest timp,
neintrerupt, n-a dus decat aceeasi si aceeasi viata, cu aceleasi indelet-
niciri: cititul, scrisul de lucruri stiute numai de el, si ingrijitul de flori,
neiesind in lume decat in Joia si Vinerea Pastelui, nearatandu-se decat
o saptamana pe an lucratorilor care coseau fanul, o alta saptamana
celor care culegeau prunele vandute, arareori chiriasilor celeilalte
perechi de case si vaduvei lui Moldoveanu — mai tarziu fiului ei — si
in toata vremea Mariei.
Trei sunt singurele schimbari facute in viata lui.
Intaia este ca la sapte ani de la moartea ei i-a dezgropat ramasitele
si le-a ingropat in gradina lui, acolo, langa liliacul de sub fereastra; a
doua, ca acum trei ani slujnica Maria i-a adus in casa pentru inveselirea
traiului lor pe Florica, o fetita acum de sapte ani, a unei nepoate a ei
moarta la Sandulesti, din pricina ticalosului ei de barbat, Niculae
Taciune; iar a treia, aceea ca de doi ani tinea in casa pe Hager, intr-o
odaie de langa florarie, in schimbul binelui nepretuit ce-i facuse venind
in toate zilele si tinandu-i de urat, si in schimbul a cat de rau ii mersese
cu gradinaria de la marginea orasului, poate mai cu seama din aceasta
venire adesea.
Ce om cumsecade acest neamt. Tot atat si poate mai de isprava
decat raposatii si mult plansii doctorul Sober si mama Luxandra... Si
ce dovada vie de adevarul zicatoarei ca cine se aduna se aseamana.
Caci si dansul avea aceeasi fire visatoare, si dansul avusese in trecut
intamplari triste de care niciodata nu vorbea, ci cand din orasenii care
se obisnuisera cu el, vreunul, in schimbul paharului de vin cu care-l
cinstea la cofetaria mai de seama din oras, cauta sa-l descoase,
intrebandu-l ce a fost si cum a fost, el isi lua palaria linistit si iesea

zicand baiatului de pravalie: “Pleteste tomnu cinci picatur”. Asa numea
el un paharut de vin: “cinci picatur”.
*
Iata-i pe amandoi. E spre apusul unei zile de mai. Sunt in gradina.
Hager ia cu stropitoarea apa din putina cea mare de langa fantana si
stropeste rand pe rand toate brazdele de flori; apoi ia o scara de cele
care se deschid si urcandu-se pe dansa stropeste de sus glicina si iedera
care imbraca chioscul.
In vremea asta Pana Trasnea sta la o masuta mica mai departe sub
un cais. Pe masa o bucata de scandura de brad, alte bucatele mai mici,
o sticla cu cerneala, un condei si un catalog de flori ilustrat. Cu un
briceag el taie lemnul in bucatele deopotriva de mici, le subtiaza, le
lustruieste si apoi scrie pe dansele nume de flori dupa catalog: petunia
hybrida... diantus barbatus... mimulus moschatus...
Din cand in cand isi ridica ochii si urmareste lucrul lui Hager, care
merge tacticos, de la putina la flori, de la flori la putina.
— Hager, fereste tiparoasele.
— Ta, ta necresit.
Apoi isi incepe din nou scrisul: elichysum monstruosum... dielytra
spectabilis... phlox drumondi... grandiflora....
Si cand te gandesti ca timp de douazeci si sase de ani n-a facut decat
ast lucru nevinovat; si cand mai stii ca in asta vreme nu i-a venit o
data Carol cizmarul sa se planga de lipsa, fara ca sa-l ajute cu prisos;
ca n-a venit o data Ionita pasararul fara ca sa-i dea cu ce sa-si cumpere
haine copiilor; ca nu treceau doua saptamani fara ca sa vie in ajutorul
lui Grigore Radulescu si al lui Vasile Culea, vlastare de neamuri
scapatate, trimitandu-le bani in ascuns de Maria; si ca nu era zi in care
sa nu pandeasca de la portita ceasul iesirii de la scoala si sa nu cheme
de pe ulita copilasi, carora, ducandu-i in gradina, unde ii mustra
frumos sa nu calce decat pe poteci si sa nu se atinga de nimic, le
impartea poame...
Era un loc pe care nu-l stropea decat el cu mana lui... O brazda

frumoasa de nu-ti venea sa-ti crezi ochilor... dedesubtul ferestrei... un
mozaic facut din begonii de toate culorile si din pyretrum, in mijlocul
carora era scris un E de lobelii albastre ca marea de la Triest.
*
Dupa-masa, o seara incantatoare. Batuse de mult noua ceasuri la
ceasornicul de la primarie, si spre apus tot se mai vedeau urme de
lumina rasfranta a zilei care se dusese; iar spre rasarit, cuvioasa, se
inalta luna plina, cu raze blande ca o mangaiere. Sedea pe o banca
din gradina. In fata doua alei cu bolti de verdeata pline de intuneric,
la spate ulucile imbracate cu iasomie, la stanga intre pomi un loc
deschis prin care se vedeau, departe-departe, dealurile cu vii dimpre-
jurul orasului, iar spre dreapta, dedesubtul lunii, siluetele bisericii si
ale ruinelor palatului domnesc.
Farmecul tremurator al impresiilor de tot felul, care se imbinau asa
de bine intre ele: lumina linistita, miros imbatator, freamat de frunze,
suspine de greieri inmuiau atat inima lui, buna si in afara de stapa-
nirea lor, incat il faceau sa sufere: se vedea din tristetea fetei si din
mana pe care din cand in cand si-o trecea peste frunte, miscarea lui
obisnuita pentru inlaturarea durerii.
A stat asa multa vreme, avand vie in fata, parca i s-ar fi intamplat
ieri, singura imprejurare de capetenie din viata lui si care incet, pe
nesimtite si cu ajutorul firii lui de mai-nainte il adusese sa fie ce era
acum — pustnicul uitat de toata lumea care se schimbase in jurul lui.
Si mult ar fi stat asa, daca nu-l trezea sunetul unui pas greoi pe pietrisul
aleii.
— Ai sa racesti, boierule. Poftim in casa.
Era Maria.
Indreptandu-se spre odaia lui de culcare, fiind deschisa usa odaii
Mariei, fara sa vrea vazu dormind pe Florica; si in varful degetelor si
el, si femeia se apropiara de patul copilei: dormea frumos, cum dorm
toti copiii, ba mai frumos, caci avea acum pe chip o seriozitate de-ti
venea sa pufnesti de ras si s-o destepti in o suta de sarutari.

Cu o zi mai-nainte, mai bine de un ceas stase Pana Trasnea s-o
priveasca jucandu-se cu randunicile in portita. Randunicile zburau,
razand pamantul, de-a lungul ulitei dintr-o parte in alta, iar ea isi
scutura batista ca sa le sperie si atunci ele se ridicau nitel in sus cu
gingasie si-i dadeau tarcoale ciripind, parca intelegeau ca era joc
amenintarea si parca veneau sa se intovaraseasca la petrecerea ei.
Si acum, stand in picioare langa pat, nevinovatia ei, venita peste
blandetea icoanei din trecut ce i se infatisase in minte, impreunata cu
farmecul serii si cu un fel de presimtire, pe care i-o lasase boala de
care abia de cateva zile scapase, ii inchega in minte o hotarare de pus
la cale foarte in curand.
*
La noua ceasuri, a doua zi, a venit la dansul Mitica Moldoveanu,
acum om in toata firea, de treizeci si sase de ani, foarte cinstit si cu
multa stiinta de carte.
— Uite, nene Pana, nici n-am lasat din mana biletul dumitale. Mi-
am luat repede palaria si am venit. A ramas in urma Hager. Ce e
porunca?
Pana tinea in mana dreapta un briceag, in mana stanga un fir de
tei si in gura un altoi de trandafir.
— Nu e vorba de porunca, dragul meu, a raspuns el, lasand lucrurile
pe scaunelul pe care sedea cand altoia trandafirii. Apoi, trecandu-i
mana pe dupa mijloc si ducandu-l spre chiosc: Uite de ce e vorba.
Si in fraze linistite si masurate, ii arata hotararea ce si-a luat: ca
inainte de a inchide ochii sa daruiasca orasului casele lui de alaturi,
pentru a se face din ele o scoala de fete. Copii n-avea; fanul, prunele
si banii pusi deoparte din chiria de pana acum a casei ii erau de ajuns
pentru a duce si pe viitor viata dusa pana in vremea de fata — si multa
nu mai avea de dus — loc la biserica avea — banii ingropaciunii —
banii ingropaciunii... “Uite, asta mi-e gandul; dumneata ce zici?”
Ce era sa zica Mitica Moldoveanu? i-a luat mana miscat de simpli-
tatea cu care isi aratase hotararea, caci si dansul era un baiat tare de

isprava, si pacat ca nu mai traia boierul Manolache, ca sa fi vazut cum
i se implinise vorba, ca “ce iese din neam bun, bun e”.
— Mi-a mai trecut mie o data prin gand s-o fac asta, acum vreo
patru ani; dar m-am lasat din pricina ca era primar pe atunci Ionita
Protopopescu, care m-a injurat in toate chipurile si pe toate cararile
pentru ca n-am vrut... Acum tu stii ca atata patima am si eu: florile. Si
era sa-mi jumulesc eu gradina ca sa-i dau lui cu ce sa-si impodobeasca
salonul la primirea prefectului... Dar acum, fiindca se brodeste sa fie
primar Tache Urlateanu, pe care-l stiu ce om de treaba e, mi-ar parea
bine s-o fac cat o mai sta el.
Toate bune, dar nu se pricepea cum s-o faca si de aceea trimisese
sa-l cheme, ca era avocat si stia formele care se cereau pentru ca sa
faci o danie cuiva.
— Negresit... Vrei s-o faci curand?
— Apoi, cu cat s-o putea mai devreme, cu atat mai bine o sa fie.
Contractul cu Sarateanu se ispravea la Sfantul Dumitru, asa ca pana
la anul tot nu se putea face scoala; dar vorba era sa se stie el impacat
ca a facut-o.
— Am toate zapisele casei in regula. Numai un lucru sa fie bine
inteles, Mitica draga, si anume ca vreau sa se faca o scoala unde sa
invete fetele nu carte multa, ci mai cu seama cusatorie, croitorie, in
sfarsit cunostintele de toate zilele, trebuincioase fetelor care vor sa
ajunga mume bune si cinstite. Se poate?
— Se poate, nene Pana.
Si strangandu-i mana cu induiosare si parca cu recunostinta tuturor
celor care aveau sa se bucure de binele pe care-l facea, Mitica Moldo-
veanu pleca — si Pana Trasnea isi relua briceagul, firul de tei si altoiul
de trandafir.
Iar la doua luni dupa aceasta, cand s-au ispravit formele daniei si
corespondenta cu ministerul, a venit prefectul si primarul de i-au
multumit: si tot orasul a vorbit catava vreme de fapta lui Pana Trasnea.
Ca se credea ca Pana Trasnea e cam ticnit, ca Pana Trasnea e asa, ca

Pana Trasnea e altminteri — si uite acum: a daruit cogeamite casa
pentru scoala, si inca ce scoala!
“Laseti in pace, raspundea Hager cui spunea asa, toate viata a fost
pun, dar nu le cunoasteti.”
*
La cincisprezece august, anul urmator, s-a deschis scoala, deocam-
data cu o singura clasa, la care treptat, in fiecare an, trebuia sa se mai
adauge cate una, pana la patru; iar printre cele nouasprezece fetite
inscrise era si Florica, stranepoata Mariei. Singura profesoara a fost
numita o absolventa a Scoalei Centrale din Bucuresti, menita sa devie
directoare, cand se vor fi completat clasele — domnisoara Elena
Melicescu, ruda cu Ionita Protopopescu, care se bucura de mare trecere
la minister, pentru un frumos capitalas de voturi ce avea in oras si in
judet.
Ramasesera uimiti toti cand au vazut-o intaia seara, la cofetaria
din mijlocul orasului, la taraba, locul de intalnire al oamenilor mai
de seama din oras. Si cum se intampla foarte rar ca sa nu se stie de
indata toti noii-veniti, se intrebasera toti cu ciuda cine era fata
frumoasa de pica si tunsa baieteste, cum se plimba de colo pana colo,
cu neamul lui Ionita Protopopescu si cu prefectul Alexandru Alger. Ca
era cu adevarat foarte frumoasa si se plimba leganandu-se usor, si-i
suna vocea ca un paharut de clestar cand raspundea prefectului, care-i
spunea zambind ca e prea tanara: “Vous croyez?”
Pe urma, cand se asezasera la masa, unde dansa ceruse sa-i aduca
un caféglacé, lucru pe care nici din nume nu-l cunostea cofetarul, s-a
aflat cine era, si toata lumea soptise: “Frumoasa e, Doamne!...”, numai
Mitica Moldoveanu, care era poate cel mai destept, sculandu-se soptise
nevesti-sii: “Numai de n-ar fi prea frumoasa...”
Pana Trasnea era incantat. Parca nu facuse el un bine altora, ci parca
altii ii facusera lui un bine nepretuit. Ii crestea inima cand auzea
ciripitul fetitelor care se jucau zglobii in curte langa ulucele lui — ori

seara cand urca pe Florica pe scaun langa dansul si-i arata cum trebuie
tinut condeiul sa faca slovele frumoase...
Ca mult era draguta Florica si mult i se rupea lui inima cand o auzea
zicandu-i nazuroasa: “Nu asa, boierule, uite asa...”
Se dusese de vreo cateva ori la scoala ca sa-si dea si el seama de ce
invatau fetele; dar... ori ca asa o fi fost, ori ca i s-a parut lui, ca
“domnisoara” i-a vorbit cam scurt si cam de sus...
Astepta vara cu mare nerabdare si acum se bucura vazand ca se
imprimavareaza si ca va avea prilejul, intotdeauna dupa iesire de la
scoala, sa cheme fetitele in gradina la el si sa le imparta poame,
fiecareia dupa cum s-o purta si o invata: careia o invata si s-o purta
rau, mai rele, careia o invata si s-o purta mai bine, mai bune. Numai
atata, ca nu pomenise el niciodata primavara mai tarzie ca acuma.
Poftim de vezi, poimaine era intai aprilie si mugurii nici habar n-aveau
sa dea...
*
Ziua de aprilie. O zi ploioasa si rece. S-a oprit la poarta casei
lui Pana Trasnea o trasura, din care s-a coborat repede Mitica Moldo-
veanu... l-a deschis Maria...
— Unde e nenea Pana?
— Aici... aici... vino-ncoa... a raspuns Pana Trasnea insusi din odaie.
Sedea la o masa si scria.
— Cum s-a intamplat, nene Pana? Ia spune-mi si mie.
Pana Trasnea isi stranse hartiile, le baga in sertarul mesei, isi scoase
ochelarii de la ochi si incepu sa-i povesteasca cele ce se intamplasera
in ajun si de care vorbea tot orasul. El insa le povestea intocmai cum
au fost, pe cand cei ce le vorbeau le infloreau pentru profesoara si le
inraiau in sarcina lui.
— Sezi aici... Eram in gradina — asta acum douasprezece zile. Ma
uitam cum da sa inmugureasca liliacul, asa ca eram ascuns pe juma-
tate... Ma pomenesc ca slujnica ei — era pe la cinci dupa-pranz — varsa
un lighean cu apa murdara peste uluce in gradina la mine. Ies de dupa

liliac, vrand sa cert pe slujnica, si vazand-o pe ea stand pe un scaun in
pridvor, ma apropii de uluce si o rog foarte cuviincios — nici nu e in
firea mea sa vorbesc altfel — sa-i dea porunca sa nu mai faca astfel
de necuviinte, ca eu am flori aici... la spune, Mitica, ce ai fi facut?
— As fi dat o gura slujnicei.
— Asa e? Ei as!... Nici nu-ti pot arata chipul dispretuitor in care,
intinzandu-se peste pridvor si inchizand ochii pe jumatate, mi-a
raspuns: “Ei si?!... dar eu nu vaz nici o floare...”
Mitica Moldoveanu s-a inchinat, iar Pana Trasnea urma inainte.
Aceasta insa nu-l suparase, caci intelegand la urma cu cine avea a
face, a ridicat din umeri si s-a intors in casa, fara sa mai adauge vreun
cuvant. Ceea ce insa l-a suparat — si suparat nu era bine zis, ci mai
bine ceea ce l-a mahnit, l-a indurerat, l-a facut sa vina sa planga si sa-
si doreasca singur rau — erau altele, in privinta carora duminica
trecuta scrisese prefectului o scrisoare, prin care-i arata ca nu intelegea
cum poate cineva, dintr-un lucru de nimic, sa prinza vrajmasie si sa-
si razbune asupra unui copil nevinovat...
— Ca uite, da... sunt aproape doua saptamani de-atunci, si nu mi
s-a intors o data Florica, fara ca sa nu planga cu suspine de crezi ca
are sa i se franga cosuletul pieptului... o pune in genunchi... o trage
de par... o bate...
Cateva clipe de tacere. Moldoveanu il privea cu inima plina de
rascoala impotriva purtarii profesoarei, de mila pentru suferinta lui;
iar el sta cu fata intoarsa spre fereastra, cu capul ridicat pentru ca sa
impiedice caderea a doua lacrimi, care ii dadeau navala din ochi: “Se
vede ca asa am fost eu ursit de la Dumnezeu...”
Pe urma s-a sculat si s-a plimbat in tacere de la un capat al odaii la
celalalt. Ii era rusine sa-l vaza asa de miscat.
Si n-avea totusi nici o vrajmasie impotriva ei — nu i-ar fi vrut raul...
ci, dimpotriva, i-ar fi dat orisice, numai sa se abata din calea lui, sa-l
lase in linistea si in odihna in care se ingropase... E! dar omul nu e
numai minte...
Ieri fusese ziua inmormantarii ei... Mitica era un copil pe-atunci...

n-avea cum s-o tie minte... In toti anii, la ziua asta isi scotea florile
din florarie si-i impodobea brazda de sub fereastra... Le scosese de
dimineata si le asezase cu ulcelele lor, colo langa uluce, fiind locul cel
mai batut de soare, si avea de gand sa le aseze cu Hager dupa pranz...
La unsprezece si jumatate i s-a intors fetita iar plangand.
— Intre doua si trei ies din casa... Imi sare inainte Hager, vrand sa
ma opreasca... De ce?... Pentru ce?... Il vazusem eu soptind ceva cu
Maria... Imi arunc ochii la flori... Nici nu se mai cunostea ce erau...
Intreb pe Hager... Se codeste, se incurca si in sfarsit imi spune ca a
vazut el cu ochii lui pe slujnica azvarlind peste ele lesie... ba ea era in
usa, iesita pe jumatate... A vazut-o Hager cum ii facea semn sa azvarle
apa... Intelegi tu, Mitica? ...peste florile... ei — peste florile pregatite
pentru mormantul ei...
Atunci nu s-a mai putut stapani... S-a repezit dincolo in curte ...era
langa poarta... a apucat-o de piept si a inceput s-o scuture cu putere:
“Ticaloaso!... ticaloaso!... ticaloaso!...”
— Stiu ca a tipat... s-a smucit... a iesit pe poarta si a fugit pe ulita...
Asta a fost!...
Se aprinsese povestind; apoi s-a asezat iar la masa, cu capul intre
maini.
Moldoveanu, vazandu-l astfel, a inceput sa-l mangaie:
— Lasa, nene Pana...
— Nu, nu, dragul meu. E ce-ti spui eu... Asa am fost eu ursit de la
Dumnezeu... Peste doua ceasuri mi-a venit procurorul... A ascultat-o
pe ea... a ascultat cateva fetite... pe-o femeie care se gasea acolo... I-am
raspuns ca erau adevarate toate de cate i s-a plans, fara sa-i dau alte
lamuriri... Faca ce-or vrea...
Erau foarte drept povestite cate se intamplasera, fara nici o adau-
gare, ba inca nu-i aratase tinuta lui maret de linistita din timpul
cercetarii.
Ceea ce nu stiuse sa-i spuie erau cele intamplate dupa savarsirea
faptului.
De unde era sa stie cum dansa se urcase in intaia trasura intalnita...

cum, ajunsa acasa la prefect, aceeasi trasura dusese in goana pe gardist
la prefectura pentru a chema degraba pe Alexandru Alger... cum acesta,
dupa doua vorbe soptite de gardist, isi lasase toate lucrarile si venise
acasa... Apoi scena dintre prefect si ea... Plansul ei... Istorisirea
intrerupta, jumatate frantuzeste, jumatate romaneste: “Entends-tu?...
m-a batut... clasa plina si o femeie straina... entends-tu?” Indignarea
prefectului: “Mizerabilul, lasa ca avem noi ac de cojocul lui... Nu mai
plange, Lala draga...” Si repede... (inspirate de gingasia cu care dansa
isi scotea corsetul ca sa se spele nitel pe fata), cateva randuri aprinse
de indignare: “Ori internat intr-un ospiciu de nebuni, ori bagat la
inchisoare...” Si raspunsul procurorului tot atat de repede venit, prin
acelasi gardist, cu aceeasi trasura... “Intr-un quart... de ora merg la
fata locului sa anchetez faptul.”
Astea toate nu le stia Pana Trasnea si n-avea cum sa le povesteasca
lui Mitica Moldoveanu...
*
Proces cu rechizitor si cu ordonanta facuta in zbor nici nu s-a sfarsit
vreodata mai repede decat acesta.
Si nici nu s-ar fi putut sa nu mearga asa cand, cu toate staruintele
lui Moldoveanu, invinuitul nu facea un semn de aparare, cand tot
orasul era ridicat in picioare de rascoala impotriva “brutalitatii mons-
truoase, indreptate asupra cui: asupra celei mai dragalase fiinte, in
fata careia iti venea sa ingenunchi si sa i te inchini” — si cand in capul
tuturor era prefectul judetului si Ionita Protopopescu, acum reales
primar in locul lui Urlateanu...
Si chiar daca ar fi primit sa mearga si sa se apere, ce ar fi putut
face vorba masurata, linistita si nepartinitoare a lui Moldoveanu, pusa
alaturi de inflacararea deputatul

Autor: Povesti
Poezia PANA TRASNEA SFANTUL de Povesti