PARASITA

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

de Emil Garleanu
Lui Ilarie Chendi
Singura! In tot ul campului larg, dansa nu se zarea
decat numai cand vantul culca ierburile inalte, si ea ramanea
in picioare, alba cum e laptele, cu coama imprastiata peste
ochii orbi, cu coada lunga, incolacita de-a lungul picioarelor
subtiri. Venea dimineata in urma hergheliei intregi, la pas,
ascultand de departe clinchetul clopotelului de argint de la
gatul calului care, nu demult inca, se tinuse pe urmele ei. Pe
rand, clopotelul a trecut la toti manjii ei, cei mai frumosi de
prin tinuturile acelea. Pe doi dintre dansii ii tinea minte inca,
pe ceilalti ii hranise, ii alintase cu botul ei catifelat, ii simtise
langa dansa, dar nu-i vazuse niciodata.
Intr-o seara, dupa o ploaie groaznica, se imbolnavise;
scapase cu viata, dar isi pierduse vederea. Simtea caldura
soarelui, mirosea campul, dar lumina nu mai era nicaieri. A
fost groaznica cea dintai noapte. Inauntrul grajdului se facu
deodata parca si mai intuneric. Ieslea era in fata, odinioara o
mai zarise, asa ca prin sita, si peste o clipa se sterse dinaintea
ei. Deasupra capului era fereastra; ridica ochii si stete asa
pana cand glasurile oamenilor, ciripitul randunelelor, ce-si
aveau cuibul chiar deasupra, lipit de-o grinda, ii vestira dimi-
neata. Dar fereastra tot nu se lumina. Si-ntunecata a ramas
de-atunci! Acuma se deprinsese. De trei-patru ani parca au
uitat-o toti. Pleaca singura din grajd si se intoarce singura.
Ceilalti cai, indata ce ajung in camp, o iau razna, se imprastie
repede. Dansa paste putin, apoi ramane cu urechile ciulite,
cu ochii in gol, ca si cum ar astepta pe cineva. La amiaza
vine la apa; isi stie locul la jgheab; pe langa ea nu se simte
nici un cal. Toti ceilalti beau mai incolo. Arareori seara, isi

aduc aminte de dansa. Atunci aude glasul calaretului, care
goneste caii, cum o striga prelung: „Martaaa!“ Ea intoarce
capul si o ia inapoi. Vine la pas, sleita de puteri, printre
tulpinile inalte de lumanarica ce o ating usor, ca si cand ar
alinta-o. Si parca intreg campul s-a obisnuit cu dansa, o
cunoaste si-i e draga; cum merge incet, fluturi mici, albastri,
atrasi de albeata parului, se tin dupa dansa, se asaza pe crupa
lucioasa, se ridica iarasi, alungandu-se unii pe altii, si o
intovarasesc pana departe. Vine si se duce mereu pe acelasi
drum. S-a deprins: o ia mai intai de-a curmezisul campului,
apoi de-a lungul unei prapastii grozav de adanci, in care, daca
ar putea sa se uite, ar cadea ametita poate. Merge drept pe
marginea povarnisului, infasurata in mirosul cimbrului ce creste
tocmai pe fund. Pazitorii hergheliei au privit la inceput lucrul
acesta mirati, apoi au lasat-o, doar a luneca odata, sa scape
de dansa... Dar ea pune piciorul increzatoare, merge cu gatul
intins, cu narile umflate, sa simta mai tare mirosul ierbii
salbatice, care parca o invioreaza. Apoi strabate satul; cainii
nu o latra, copiii nu o fugaresc, nimeni nu se apropie de dansa.
In grajd, un grajd parasit in care numai ea sta, intr-o incapere
singura, isi gaseste intotdeauna fanul. Iarna e ca intr-o pivnita;
si noaptea, cand viscolul geme la ferestre ca un urias ranit,
ea se culca jos intre paiele moi, si, nelinistita, asteapta sa
auda a doua zi glasul unui om...
In dimineata aceasta o lua incet-incet din grajd. Se simtea
slaba; cand intra in camp, in nemarginirea inecata de flori
dese, aerul parca era mai greu; se inabusea, vroi sa pasca,
smulse cateva fire de iarba si se aseza, ca niciodata, jos.
Intinse botul, adulmeca, o greutate parca o apasa deasupra
crestetului, apoi soarele incepu sa arda din ce in ce mai
puternic. Semintele florilor miroseau ca si cum ar fi fost prajite,
si iarba se incalzi sub dansa ca intr-un culcus. Si deodata,
vantul incepu sa sufle, cu suspine adanci, venite cine stie din
care codri, cu vajaituri puternice, care culcau tulpinile si le
incurcau intr-o retea. Un tunet de-abia se auzi; pe deasupra,

pasarile alergau grabite, scotand tipete de spaima. De departe,
dinspre munti, venea ropotul ploii. Se scula in picioare,
ingrijata, cand cele dintai picaturi cazura plescaind pe trupul
ei. In cateva clipe ploaia o ineca, nu putea sa rasufle, din
coama apa se scurgea ca dintr-un izvor. O apuca un tremur.
Un tropot inabusit ii izbi auzul: herghelia se intorcea in fuga;
si prin vuietul ploii un glas rasuna prelung: „Martaaa!“ si a
doua oara: „Martaaa!“ Apoi nu mai auzi nimic. Atunci,
dibuind, infricosata, sub potopul ce se revarsa de sus, lua
drumul inapoi, pasind ca printr-o baltoaca in care picioarele
i se afundau si ajunse la marginea prapastiei. Ploaia cadea
cu furie, aproape nu mai putea merge; se opri deasupra
deschizaturii adanci, in fundul careia suvoiul galgaia infuriat.
Si, fara de veste, i se paru ca se misca sub ea pamantul; nici
n-avu vreme sa se infricoseze, malul se desprinse mai intai
domol, rasturnand-o pe-o coasta, apoi se surpa dintr-o data,
repede, la vale, rostogolind-o pana in adanc, oprind-o tocmai
pe un damb dedesubtul caruia fierbea paraul. Si vantul, care
sufla printre malurile prapastiei, curgand si dansul ca o apa,
apleca manunchiurile inalte ale cimbrului salbatic peste trupul
ei zdrobit.