PASARE DE NOAPTE
de Emil Garleanu
O zi inabusitoare ca aceasta nu mai coborase Dumnezeu
pe pamant. Se coscovise scoarta copacilor, se scorojisera
frunzele, iarba se macinase, pamantul se facuse cenusa.
Izvoarele secasera; locul baltilor nici pas sa se mai cunoasca.
Ici, colo, cate o suvita de apa, ca urma unei lacrimi pe un
obraz uscat de boala. Lighioanele padurilor umblau cu limba
scoasa, sa gaseasca unde sa-si stampere setea. Atunci, unele
din ele, o luara in sus, spre tinuturile inzapezite, unde nu le
putea lipsi apa niciodata.
Pana si buhna, cat era ea de greoaie, ca nu-si intinsese
niciodata inca aripile la zbor, cu penele ei infoiate ca si cum
i-ar sufla mereu un foi in cosul pieptului, cu capul ei buhos si
nedormit, cu ochii nepotrivit de mari, ca de-mprumut, buhna,
care pe vremea aceea era pasare de zi, ca celelalte, si-a
dezmortit aripile si-a pornit-o la drum, sa gaseasca un izvor,
un parau, sa bea o picatura de apa macar. Si cum nu era deloc
deprinsa, isi falfai aripile, dintru-ntai, de la un copac la altul,
apoi de la o poiana la cealalta, pana ce a ajuns, in sfarsit,
intr-o alta padure. Decat se-ntunecase de-a binelea, cazuse
noaptea, si peste o apa sa deie nici gand. Atunci a poposit
pe-o craca, sa astepte zorii zilei. Racoarea noptii o mai
inviora.
Dar cum statea asa, pleca putin capul, si-n clipa aceea
zari, chiar sub creanga pe care statea, cum straluceste ceva.
Ce sa fie? se gandi buhna. Ochi de mata salbatica nu erau,
fiindca nu erau doi. Atunci? zbura jos, si care nu-i fu mirarea
cand simti pamantul sub picioare jilav. Fusese pe acolo un
sipot bogat in apa, si-acum nu mai izvora decat cate-o
picatura pe care Dumnezeu o pastra, in fiecare noapte, privi-
ghetorii. Lucea picatura ceea ca un ban de aur, caci, ca sa o
gaseasca privighetoarea, Atotputernicul rasfrangea intr-insa o
stea. A stat buhna, s-a gandit, dar de ce straluceste picatura
ceea nu si-a dat bine seama, si, numai intr-un tarziu, si-a
inchipuit ca uitase ziua un pic din lumina ei. Cum era tare
insetata insa, sorbi apa, si-n locul ei ramase pamantul intu-
necat, caci steaua nu mai avea unde sa se oglindeasca. Si
mare-i fu mirarea buhnei cand nu mai zari lumina. Vasazica,
ea o bause odata cu apa? Zburand inapoi pe craca, se gandi
ce se gandi, si se hotari... Daca sorbise lumina, trebuia si ea,
la randul ei, sa lumineze. Poate ca Dumnezeu ii harazise
darul asta sa mai infrumuseteze noaptea. Deci noaptea ii era
dat ei sa traiasca...
De-atunci s-a deprins, incetul cu incetul, sa vada prin
intuneric; si acuma de buna seama crede ca vede fiindca
lumineaza dansa.
O fi si pedeapsa lui Dumnezeu, fiindca sorbise picatura
de apa care se cuvenea numai privighetorii.
Autor: Povesti
Poezia PASARE DE NOAPTE de Povesti
|
