PATIMA

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

de Emil Garleanu
Din fundul canapelei unde stam impreuna, eu si capitanul,
se vedea tocmai in a treia odaie, unde incepuse jocul de carti.
Se vedea bine fata slaba, supta de nesomn, a gazdei. Ii
zaream miscarile nervoase ale capului, putin piezise, indrep-
tate catre vecinul din stanga, un profesor, venit de curand in
oras, al carui fel de joc nu se cunostea inca. Se lamurea, in
toata grosimea lui, in celalt capat al mesei, trupul maiorului,
plecat peste masa, intr-aceeasi inclinare caraghioasa cum
obisnuia sa se lase peste gatul calului, la instructie, pe camp.
In vreme ce partenerul al patrulea, prefectul judetului, cu
spatele la noi, salta din cand in cand, cu aceeasi saritura de
om intepat pe neasteptate. Am privit catava vreme acest
tablou tacut: nu se auzea o vorba. Apoi capitanul imi trecu o
mana pe dupa mijloc, imbiindu-ma in odaia din fund, tocmai
in sufragerie. Aici ceruram doua pahare cu ceai. M-am asezat
la masa. Capitanul era insa nervos, nu isi gasea astampar. Ma
intreba deodata:
— Ce te face sa nu joci carti?
— Nu stiu, i-am raspuns, dar simt ca niciodata n-o sa pun
mana pe ele.
— Pe mine, urma el, m-a indepartat de ele o amintire trista,
pe care o sa ti-o spun.
Capitanul incepu sa se plimbe prin odaie, intre fereastra
si soba, apoi, cu glasul lui rasunator, care se revarsa uneori
in galgairi puternice, ca si cum ar fi comandat, incepu sa
povesteasca:
...Poate sa fi avut vreo cincisprezece ani cand am inceput
sa inteleg si eu oarecare rosturi ale lumii acesteia. Si am avut

nenorocul sau poate norocul, sa deschid ochii pe unele intamplari
a caror dezlegare mi-a slujit in tot restul vietii mele, uneori
in bine, alteori in rau. Mi-am petrecut copilaria, dupa cum ti-am
mai spus, intr-un targ de granita, intr-un targ mic, unde intam-
plarile sunt rare, dar, oricand sunt, se stiu de-a-fir-a-parul de
catre toata lumea.
Asa se face ca si povestirea ce va urma ar putea fi spusa
de catre toti cei de acolo, intocmai ca si de mine, care am
fost un martor de aproape al ei... Locuiam pe ulita „cea
boiereasca“. Drept in fata casei noastre, feresti in feresti,
locuia un boier, cuconul Gavrilas — Gavrilas Barbu sau
Gavrilas Corbu, nu-mi aduc aminte, numele de familie imi
scapa. Zid in zid cu noi, deci in preajma cuconului Gavrilas
Corbu, statea un alt boier, pe care targul il poreclise, pentru
averea risipita in tinerete, Mana-Sparta. La dreptul, aceasta
porecla se cuvenea amandorura. Si unul, si altul vanturasera
miile de galbeni cum vantura copiii, vara, colbul de pe drum.
Si aceasta lepadare de bani avea de pricina o patima,
dar o patima, dragul meu, care cotropeste ca focul, care se
revarsa ca apa cand se prabuseste in inec. Acesti doi oameni
pierdusera tot, tot, intelegi tu? Nu le ramasese decat banul
pentru hrana zilnica si lucrurile din casa. Asa se face ca, dupa
ce se intoarsera de prin strainatati, dansii s-au apropiat, gasindu-si
unul in altul scaparea de uratul ce se cobora cu aripile intinse peste
viata lor mohorata.
Si au inceput sa joace cartile inainte. Bani nu mai aveau,
atunci — care dintre ei doi si-o fi dat parerea? — au inceput
sa joace pe lucrurile din casa. Cand am priceput ce se petrece
in casa din fata, cand am inteles de ce nu calcase piciorul
tatei, o data macar, peste pragul portitei inflorite, si de ce dansul
se ferea, ca de o molima, sa se intalneasca cu cei doi vecini,
faptul era vechi de peste sase ani. Atunci am cautat sa vad
lucrul mai de aproape... Cartile se jucau numai la cuconul
Gavrilas, intr-acelasi loc, langa fereastra a doua din partea
stanga. Eu, unul, nu i-am vazut incepand jocul; il incepusera

cu sapte ani inainte; acum il urmau. Poate aveau un ragaz de
un ceas, doua pe zi, si tot atata pe noapte. Dimineata, cand
ma sculam sa-mi revad lectiile, la fereastra ceea totdeauna
licareau cele doua mucuri ale lumanarilor pe sfarsite.
Si deasupra foitelor de hartie, capetele buhoase, aproape
fara ochi, de adanciti ce erau in orbite, tremurau in neastampa-
rul dorului de castig. La inceput jucasera pe bivolitele, pe caii,
pe trasura ce mai ramasese cuconului Gavrilas. Cand castiga
Mana-Sparta, nevasta lui purta caleasca ferfenitita, de sca-
parau ulitele bolovanite ale targului, iar la hopuri rotile sareau
de un cot. Doar nu era a ei! Vai de bietul vizitiu, care trecea
de la un stapan la celalt, odata cu trasura si caii. In urma de
tot, cuconul Gavrilas vandu trasura, nemaiavand ce manca.
Si atunci veni randul lucrurilor. Socotelile de zi se faceau
seara; cele de noapte — dimineata; atunci se perindau, de la
unul la altul, si lucrurile castigate. Seara, mai cu seama, se
strangea toata mahalaua sa vada ce a pierdut unul, ce a
castigat altul. Am vazut, dragul meu, mese, scaune, oglinzi,
tricheluri, divanuri, tablouri — doua gospodarii intregi ticsindu-se
cand intr-un loc, cand intr-altul.
De multe ori, unul dintre dansii pierdea toata mobila unei
odai, si atunci, pe ferestrele deschise, se vedeau peretii goi,
cu piroanele negre infipte intr-insii, plini de painjenisul tesut
ani intregi de la un capat la altul al odaii. Da’ ploua, da’
ningea, mutarea se facea, caci, Doamne fereste, nu incuviinta
unul o zabava, cat de mica, in plata datoriei. De multe ori,
dimineata, in zilele de sarbatoare, cand nu ma duceam la
scoala, tresaream de vuietul unui divan, odata chiar de al
pianului nevestei cuconului Gavrilas, trantit in mijlocul ulitei
de catre acei ce nu-l puteau cara. Oglinzile ajunsera niste
cioburi, scaunele erau rupte si aveau caltul iesit, telurile
scoase. Parca pustiise si mistuise focul. De la o vreme insa
lucrurile incepusera sa treaca numai din casa cuconului
Gavrilas dincolo. Norocul il parasise cu totul: intr-o saptamana
ramasese numai cu paturile. Pe ce o sa mai joace? ma

gandeam eu. Cand, intr-o seara, slugile purtara din ograda
nenorocosului cel din urma lucru: un tablou mare, acoperit.
Tinuse mult, tare mult, conul Gavrilas la dansul, si mai cu
seama nevasta lui. Cand l-au scos pe poarta, amandoi il
urmarira cu privirile de la fereastra. A doua zi il castiga din
nou. Tabloul, tot acoperit, facu plimbarea inapoi. Schimbul
acesta, o zi al unuia, o zi al celuilalt, s-a perindat vreo sapta-
mana. Intr-o dimineata, pe o ploaie repede si-un vant napras-
nic, slugile scoasera tabloul pentru cea din urma oara din odaia
adevaratului stapan. Cand voira sa iasa in ulita, vantul se
napusti in prostirea ce-l acoperea, slugile sovaira, clatinandu-se,
si prostirea zbura de pe fata lui ca o bucatica de hartie. De la
fereastra unde eram, intr-o ochire repede, vazui infatisarea
mandra a unei femei, cu fata alba, cu ochii intunecati, cu o
mana pe rezematoarea jiltului in care sta, cu ceealalta la
piept, pe niste dantele, poate. Semana bine cu sotia cuconului
Gavrilas. Era mama ei. In aceeasi clipa, cuconul Gavrilas,
numai in jiletca, alerga sa ajute, aplecara tabloul si-l dusera
dincolo... Din ziua aceea n-au mai jucat. Supararea, noptile
nedormite, poate o raceala capatata in ziua ploioasa in care
iesise dezbracat afara culcara pe nenorocosul boier in pat. A
zacut o saptamana si, intr-o dimineata, in odaia in care
altadata licarea mucul lumanarilor sleite, se inaltau flacarile
galbui ale facliilor de ceara. Pe divan, cuconul Gavrilas dor-
mea cel mai linistit somn. L-au ingropat intr-o zi frumoasa,
plina de soare si de miros de liliac. Se imprimavara. M-am
dus sa-l vad. Era intins intr-un sicriu vopsit albastru, in mijlocul
odaii goale. Cand l-au scos in ulita, sa-l puie in patasca,
nevasta lui a privit spre casa celuia ce-i saracise. Si, ca si
cand ar fi zarit pe cineva, intinse bratele si izbucni intr-un
strigat deznadajduit: „M-ati lasat amandoi!“
Cine dintre cei de fata va fi inteles rostul acestor cuvinte?
Am intors capul, privind intr-acolo; pe fereastra deschisa, ca
printr-o ciudata intamplare, se zarea, intr-un colt, tabloul. Am
Prostire—cearsaf.

lasat sa porneasca mortul, apoi, pentru ca nu era nimeni, m-am
apropiat. Am stat mult si l-am putut vedea bine. Cu ochii
intunecati, acoperiti parca de panza lacrimilor, plecata, ca
si cand ar fi voit sa se coboare din rama, cu fata alba in
bogatia parului negru, mama parea ca jeleste durerea adanca
a fetei ei. Mana dreapta strangea rezematoarea jiltului, iar
cealalta, acum vedeam deslusit, ducea batista la ochi. Ce
presimtire vremelnica va fi incremenit mana tinerei femei de
pe atunci in aceasta miscare de durere?...
Capitanul se opri, duse mana la ochi si ramase asa cateva
clipe.
— Parca o vad inca, adauga dansul.
Fara sa mai spunem un cuvant, fara sa luam de la cineva
„seara buna“, am plecat. In ulita ne-am dat mana si ne-am
despartit.