PATIMA
de Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti
La club. E devreme. Jucatorii vin mai tarziu. Acum, langa soba sunt
numai cinci insi. Stau la taifas.
— E! ce-ai facut deunazi la vanatoare, coane Manole? intreaba
conu Iancu; si inainte de a primi raspuns, povesteste celorlalti: Alal-
taieri treceam pe la poarta dumnealui, tocmai cand pleca cu Guta
Steriu... Cizme, pusti, cartusiere cu doua randuri, parca plecau impo-
triva leilor. Se duceau la sitari... E! si ce ati facut?
Conu Manole raspunde in sila, ca unuia care nu e vanator:
— Am impuscat vreo cinci sitari.
— Carevasazica, pentru cinci sitari ati umblat o jumatate de zi prin
cranguri, prin hatisuri, prin noroi... Curioasa patima!
Lui conu Manole ii e sila sa raspunda. Da cu cotul lui Nicu Milescu
si zice atat:
— De, ma!
Iar Nicu Milescu, vanator si el:
— Toate patimile sunt curioase, coane Iancule. Cum te miri dum-
neata ca un vanator umbla o jumatate de zi ca sa impuste cinci sitari,
asa s-ar putea mira altu’ de dumneata, cum poti sa stai in fiecare zi
patru ceasuri pe scaun, sa faci doua taloane de preferanta, la care te
superi, te otravesti.
— Ce are a face?
— Cum ce are a face? Dumneata te miri cum poate cineva umbla
cinci ceasuri prin aer curat si gasesti firesc sa stai tintuit pe scaun
ceasuri intregi, intr-o odaita ingusta, dinaintea unui petic de postav
verde, sa inghiti fumul de tutun si al dumitale si al altora, si sa te dai
de ceasul mortii ca te liciteaza altul la sapte cupe.
— Bravo! striga conu Manole.
Iar Nicu Milescu, incurajat, urmeaza:
— Eu, care joc si prefa, inteleg foarte bine multumirea pe care o
simti dumneata, cand — dupa ce te-a licitat unul si s-a dat cartea pe
fata — vezi ca poti sa-i faci morisca si sa-l bagi de doua ori, ca sa-l
inveti minte sa te mai liciteze si sa-ti strice opt jocuri ghintuite. Dar
dumneata nefiind vanator, bineinteles ca n-o sa pricepi placerea
vanatorii... Are si vanatoarea farmecele ei... Lasa ca trupeste face un
bine nespus... Uite eu, acasa mananc pe sponci, mai nimic. Cand ma
cauti, sunt scartait... Aia imi face rau, ailalta e greu de mistuit... Se ia
si nevasta de ganduri; nu mai stie ce sa gateasca... La vanatoare, dupa
cateva ceasuri de umblet, mananc si pietre, si n-am nici pe dracu’... Si
are un haz mancarea pe camp!... Ciorba de gaina pe care o gateste
carutasul cat umblam noi... Si muschiul fript in bataia vantului... Hai,
ce zici, nene Manole?
— De! face conu Manole ridicand din umeri.
Si Nicu Milescu urmeaza:
— Nu mai vorbesc de ajutorul pe care ti-l da cainele la descoperirea
vanatului, miscarile lui care dovedesc o inteligenta cum nici nu
banuiesti... Dar mai intai umbletul ala sanatos in mijlocul firii, unde
ai prilejul sa vezi frumuseti nemaipomenite. Mereu m-am tinut, dar
nu m-am invrednicit, sa-mi cumpar un aparat de fotografiat, ca nimeni
nu are prilejul sa dea peste colturi frumoase de fire ca vanatorul... Sa
pleci inadins dupa cautarea lor, nu-ti vine: dar asa, umbland dupa
vanat, dai uneori peste locuri in care ramai incremenit, nu altceva!
A! si ce doftor minunat e natura!... Cum te vindeca ea ca prin farmec
de toate necazurile, de toate amaraciunile, de cum ai patruns in
mijlocul ei. Ce mici si nevrednice de tinut in seama ti se infatiseaza
toate framantarile si netrebniciile vietii!... Sa stai o data la paza de
sitari... Hai, ce zici, nene Manole?
— De! mormaie conu Manole.
— Cand scapata soarele si ramane in fundul zarii o geana rosie,
iar deasupra ei cerul intai portocaliu, pe urma de un galben din ce in
ce mai stins, din ce in ce mai stins, pana se topeste in azuriul boltii.
Treptat-treptat amanutimile lucrurilor pier si raman numai siluete...
Cum se topeste lumina pe cer, asa si zgomotele pe pamant... Adineauri
se auzea duruitul unei carute pe sosea. Pe urma au venit pasarile sa
se culce. Intai cotofenele s-au abatut pe varfurile copacilor, strigandu-
se: “caracara-ca! caracara-ca!” Mai tarziu au fluierat mierlele. Pe
urma
alta pasare a inganat incet, adormind: “tie! tie! tie!” Acum e tacere
desavarsita. Totul pare inlemnit. Stai si astepti in fata padurii cu ochii
tinta spre lumina care moare ...Si-n incremenirea asta de o clipa,
deodata se iveste deasupra codrului silueta sitarului... Vine repede
drept spre tine... E o clipa de multumire!...
— Si-l impusti, adica-l asasinezi! striga conu Iancu.
— Ei vezi, aicea ai dreptate, coane Iancule. Si asta e un lucru pe
care niciodata nu mi l-am putut explica. Cum poate ca in acelasi suflet
de om sa existe sentimente atat de opuse?... Cunosti si dumneata
destui vanatori... Iaca: nenea Manole, nenea Stefan Darascu, colonelul
Toporanu. Guta Steriu, eu... Suntem noi oameni mai rai, mai haini
decat altii? Dimpotriva, mai ca-mi vine sa zic ca toti vanatorii, pe care
i-am cunoscut, sunt oameni buni, milosi... Iaca, eu unul, nu ti-as taia
un pui de gaina, sa-mi dai nu stiu ce... Ori sa stau eu de fata la o
operatie, sau macar cand ii scoate cuiva vreun dinte? Ferit-a Dum-
nezeu!... E! la vanatoare, tot sufletul meu milos se duce, si-n locul lui
vine altul, vine sufletul rasstramosilor nostri, ca altfel n-am ce sa zic...
Cand ma gandesc pe urma acasa la lucruri pe care le-am savarsit la
vanatoare, ma apuca groaza... Uite, a stat cainele. Sitarul e la cativa
pasi inaintea lui, jos pe branci, ascuns in frunzele uscate din care nu
se poate deosebi. Imi caut un loc bun, unde sa nu ma stanjeneasca
ramurile, ca nu cumva sa-l gresesc. Zboara si trag. A picat. Cainele il
aduce. Nu e mort, e impuscat numai in aripa; si ca sa-l ucid, ii smulg
o pana si i-o var pe la ceafa in creieri. Atunci, intai se zgarceste si bate
din aripi repede-repede-repede, parca ar vrea sa fuga de moartea care-l
ajunge; apoi se moleseste, palpairea aripilor conteneste, si moare
intinzandu-se ca pentru o odihna lunga...
— Barbarie! racneste conu Iancu.
Iar Nicu Milescu urmeaza:
— Ziceai adineauri, coane Iancule: “curioasa patima“. Eu zic:
curioasa e puterea cu care patimile, oricare ar fi, pun stapanire pe
inima omului... Ni se pare ca-n noi mintea e stapana, dar e numai o
parere... La sfarsitul fiecarui sezon de vanatoare ma hotarasc sa ma
las de ea. Imi fac toate socotelile; toate mi le pui inainte: oboseala,
neglijare de afaceri, cruzime, — de mancat vanat nu mananc... Degea-
ba! Cand vine vremea vanatului, nu ma tii legat cu lantul... Odata m-
am jurat... parca mi-e si rusine sa va spui... Sunt d-atunci optsprezece
ani... Imi nascuse Caterina pe Victor, intaiul nascut... Ati trecut cu toti
prin emotiile alea: noaptea de veghere la capataiul femeii, cu mana
ei fierbinte in mainile tale tremuratoare, — sfasierea de inima la
vederea chinurilor ei... Stiu ca la un moment dat n-am mai putut
indura... am iesit navala pe usa racnind, am dat fuga in a treia odaie
si, plangand cu hohote, mi-am ascuns capul sub perna... Curand s-a
deschis usa si m-a strigat servitoarea: “Conasule!” La lumina sfesnicului
pe care-l tinea in mana, i-am vazut fata razatoare; iar cand mi-a zis:
“Sa va traiasca!... baiat!...” Ei! dar astea sunt fericiri pe care
daca le-
ai simtit, bine, daca nu, nu se pot descrie... Stiu ca peste vreun ceas,
pe la sase dimineata, am iesit in strada. Nu ma mai incapea nici casa,
nici curtea... Era pe-atunci p-aici un maior, unul Polizu. Nu-l cunos-
team... Se ducea spre cazarma... Asa, fara sa-l cunosc, zic: “Domnule
maior, mi-a nascut nevasta un baiat!” S-a uitat omul la mine ca la un
nebun... Eram pe-atunci supleant la tribunal... Ma pomenesc pe la opt
ceasuri cu o trasura cu patru cai la poarta. Era avocatul satului si
grefierul tribunalului. Veneau sa ma ia la o cercetare locala, pe care o
uitasem cu desavarsire, macar ca chiar atunci in ajun vorbisem despre
ea... Intai zic: “Nu merg”. Dar pe urma, fata cu staruintele avocatului,
care-mi vorbea de cheltuielile facute cu aducerea martorilor, cu
aducerea inginerului din Bucuresti si fata cu asigurarile doctorului,
care venise si care-mi spunea ca sa n-am nici o grija, am hotarat sa
plec... Ei! sa vezi ce va sa zica patima. Cand sa ma urc in trasura, dau
cu ochii de cainele de vanatoare... Era spre sfarsitul lui septembrie...
Cercetarea o aveam la Pietrari. In drum spre Pietrari era un loc unde
la sigur gaseam potarnichi de cate ori ma duceam... Dumneata stii,
nene Manole: la tufele lui Mihalcea. Zic: ia sa-mi iau pusca si cainele;
daca s-o ispravi cercetarea mai devreme, la intoarcere ma abat un
sfert de ceas p-acolo. Dupa ce am plecat, imi ziceam ca era o nebunie,
ca nu putea sa-mi arza de vanat. Gandul mi-era acasa la nevasta si
copil... Acolo la Pietrari am stat ca pe ghimpi... La intoarcere zoream
pe birjar... Galopul cailor mi se parea tacaneala... Si cu toate astea,
cand am ajuns pe la patru dupa-amiaza in dreptul tufelor lui Mihalcea,
am oprit si m-am dat jos “macar pentru zece minute”. Patima!... N-
am apucat sa fac trei sute de pasi si din niste maracini, basti! imi sare
un iepure; dar, lucru curios, in loc s-o intinza la fuga, dupa doua
sarituri, vaz ca se intoarce sa se uite la mine... Era prea aproape sa
trag... E!... dar parca mi-e rusine sa va spui...
Si Nicu Milescu tace; iar ceilalti in cor:
— Spune! Spune!
— Am facut un pas spre el, gonindu-l cum ai goni o pisica si, cand
s-a pus pe fuga, am tras. Cainele, care cauta in dreapta mea, l-a vazut,
s-a repezit si a pus gura pe el... M-am dus sa i-l iau din gura; si cum
ma luptam cu el sa-i dea drumul, simt ca mi se scurge ceva cald in
mana... Credeam ca e sange... nu... era lapte... Era o iepuroaica... In
maracinii de unde sarise i-am gasit stratul si patru pui, nascuti atunci
de curand... Deodata mi-a rasarit in minte chipul nevestii si copilul,
lasati acasa... Eram si ostenit de noaptea de veghere... m-a o
groaza si un fior de moarte... Mi se parea ca i-am ucis pe ei... Am lasat
iepuroaica acolo si n-am stiut cum sa fug spre trasura, plangand ca
un copil... O vorba n-am putut scoate pana acasa, cu toate intrebarile
avocatului: “Ce e? ce s-a intamplat?” Atunci am facut juramant,
juramant mare, dar n-am putut sa ma tin de el...
— Ptiu! pacatosule! face conu Iancu in culmea indignarii.
Si luand pe unul de brat:
— Hai, ma Iorgule, pana ne vine partida, sa facem un dardar si sa
lasam pe nelegiuitii astia... Astia sunt caini, nu sunt oameni.
Autor: Povesti
Poezia PATIMA de Povesti
|
