PIPARUS-PETRU SI FLOREA-INFLORIT
A fost ce-a fost, ca de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost odata o muiere
vaduva, ii murise adica barbatul si ea ramase cu trei copii: doi feciori
si-o fetita. Si nu era saraca vaduva, ca barbatu-sau, fie iertat si maie1
pe unde a inserat, fusese un om foarte harnic; avea o mosioara buna,
avea boi si plug de putea ara ea de ea, fara de a se mai insambra2 cu
altii, si mai avea ea cate ceva, stii cum au muierile care raman dupa
oamenii harnici. Destul ca era pe timpul aratului, toata lumea ara si
semana, deci se pun si feciorii ei intr-o zi sa mearga la plug sa are un
loc intr-o poiana, bunaoara. Pleaca deci feciorii intr-o dimineata la
plug, dar nu-si iau merinde, ca n-aveau coptatura, ci spun mamei lor
sa le trimita de amiaza acolo.
— Bine, dragii mamei, zise vaduva, dar cine sa va aduca voua de
amiaza, ca eu nu pot merge, vedeti voi bine ca sunt beteaga, iar sora
voastra nu stie unde-i locul nostru din poiana, ea n-a fost niciodata
acolo si, nu de alta, s-a prapadi prin cea secreta3 de padure ori a nimeri
chiar la curtile zmeului, apoi atata o mai vedem!
— Nu te teme, mama, zic feciorii, nu te teme, vom trage noi o
brazda cu plugul de cum iesim din sat si pana la loc, de nu poate
gresi, numai tot pe brazda sa vina.
1 Sa maneze — sa se odihneasca.
2 A se insambra — a se intovarasi.
3 Secret — neumblat.
Se dusera deci feciorii si se apucara de lucru si arara pana la amia-
za, dar nici pomina sa le vina sora cu ceva de gustare si slobozira boii
la pasune si, dupa ce se saturara boii, iar ii injugara, si arara pana la
ojina. Atunci nu mai puteau feciorii de foame.
Se hotarara deci sa mearga acasa. Nu stiau ei ce s-a putut intampla:
ratacit-a sora-sa prin padure? Ori ce poate sa fie de-i lasa o zi de
primavara fara mancare? Cum ajung in curte, intreaba pe muma lor:
— Ei bine, mama, da cum de n-ai trimis pe sora noastra cu
gustarea, de ne lasi sa venim in sat de pe la ojina?1.
Auzind biata lor mama vorbele acestea, cazu ca lovita de trasnet,
caci ea trimisese pe fata cu gustare, deci stia ca alt modru nu poate
sa fie decat ca s-a ratacit prin cea secreta de padure, cine stie unde?
Dupa ce-si mai veni in fire, le spuse copiilor tot plangand:
— Spusu-v-am sa nu mergeti la plug, daca n-am avut ce va pune
merinde? N-am zis ca s-a pierde biata copila prin padure? Iat’ ca s-au
implinit vorbele mele; mai bine era de minteam! Vai de mine si de
mine, copila mea, sufletul meu, nadejdea mea! A dat zmeul de ea,
nu-i alt modru, ori ca au mancat-o lupii?!
Auzind feciorii plansul si vaietarea mamei lor, se pusera pe ganduri
ce-ar fi de facut? Se sfatuiesc, se gandesc, dau in dreapta, intreaba-n
stanga... sora nu-i ca-n palma! Deci zice feciorul cel mai mare:
— Mama, nu mai plange, bun e Dumnezeu si eu gandesc ca trebuie
sa aflu pe sora-mea; plec maine dimineata, plec, mama, ba nici nu
stau pana dimineata, cum iese luna plec, si fara ea nu ma mai vezi;
ma tot duc pana dau de ea, ori vie, ori moarta, si ti-o aduc acasa ori
ca-mi pun capul.
Auzind biata mama vorbele acestea hotarate, se mahni si mai tare,
presimtea oaresi cumva ca intr-un ceas rau pleaca feciorul de acasa;
deci se incerca a-l indupleca sa ramana acasa, incepu sa planga, ca
1 Ojina — gustare pe la orele cinci dupa amiaza.
doara l-ar putea opri, dar toate fura in zadar, feciorul si-a fost pus
caru-n pietre sa nu se opreasca pana nu va da de sora-sa. Pleaca deci
la drum, iar muma-sa ramane plangand numai cu copilul cel mai mic
acasa. Si plangea si sa vaieta cat o lua gura. Si cum sa nu planga
biata muiere: numai ieri dimineata, nu mai departe decat ieri dimi-
neata, avea trei copii, acum numai are de unu; fata-i e pierduta, iar
feciorul cel mare a plecat pe o cale de unde nu-i modru sa se mai
intoarca! Nu-i trebuia bietei muieri mancare, nu bautura, nu hodina,
nici lucru, ci tot iesea pana afara in poarta, plangand si frangandu-si
mainile, si iar intra inauntru in casa, sta sa moara de urat fara copiii
ei, afara n-afla pe nimeni cine sa o mangaie. Cat era ziulica de mare
tot plangea; de era in casa, era tot cu ochii la fereastra, doara isi
zareste fata ori feciorul cel mai mare, daca iesea afara, in curte, in
drum, intreba pe toti calatorii: “Nu mi-ati vazut fata? nici feciorul?”
Dar nimeni nu-i stia spune ceva despre ei, de la plecarea lor. In sat se
latise faima ca zmeul a furat pe fata vaduvei, ca feciorul cel mai mare
s-a dus s-o caute si nu s-a mai intors.
Asa si era. Feciorul cel mai mare se duse sa-si afle pe sora-sa. El
s-a tot dus pana in padure, acolo a dat de-o brazda proaspata si s-a
dus tot pe ea pana a nimerit la niste curti, la curtile zmeului. Si erau
intarite curtile zmeului, ca la zmei, tot cu stanci de bolovani, dar el
nu se infrica de loc, ci sui treptele celea de piatra gandindu-se: “Ce-a
vrea Dumnezeu, aceea a fi cu mine, dar eu intru; de nimeresc la sora-
mea, bine, de nu, chiar la zmeu sa fie, tot c-o moarte-s dator, dar
necautate nu las aceste curti.”
Asa si facu. Intra inauntru. Adica acolo pe cine afla? Pe sora-sa,
gatita, Doamne, ca o grofoaie1, si facand demancare.
— Buna ziua, sora!
— Sa-ti deie Dumnezeu bine, frate, dar tu cum ai ajuns!
1 Grofoaie — sotie de grof, boieroaica.
— Eu? cum ma vezi; dar tu cum ai ajuns?
— Oh! frate draga, bine zicea mama sa nu mergeti voi la plug
fara merinde, ca iata m-a trimis la voi cu demancare si eu am venit
tot pe brazda, gandind ca dau de voi, cand colo — nimerii unde ma
vezi. Acum ce va fi cu tine, ca indata vine zmeul si poate sa te omoare,
de nu ne-a omori inca pe amandoi?! Mai bine ramaneai acasa, ca de
scapat tot nu ma poti scapa, iar de te omoara zmeul, biata mama o
sa se prapadeasca de suparare.
Atunci numai vazura ca se deschid usile si un buzdugan intra in
casa, se invarte de trei ori deasupra mesei si se anina intr-un cui in
perete.
— Ce e aceasta, sora? intreaba fratele.
— O, frate, acesta e semnul zmeului; cand vine buzduganul, e semn
sa pun mancarile pe masa, ca indata-i aici. Dar oare unde sa te ascund
dinaintea zmeului? Ia hai si te baga colea sub covata.
De abia avu biata sora atata timp cat sa puna covata pe frate-sau,
si zmeul fu aci:
— Tu, mandruto, parca-mi miroase a om pe aci, cine-i aci?
Biata fata da sa minta ca mancarile miroase, ba una, ba alta, dar
zmeul, zmeu, nu crezu nimic, ci o facu sa spuna cine a venit si ca e
sub covata.
— Asa? zise zmeul! Atunci de ce se teme de mine? Hai, cumnate,
afara sa te omenesc daca venisi la casa mea! Si scoase pe fecior afara
si-l puse la masa si porunci fetei:
— Mie sa-mi puni noua coaste de porc, si frate-tau doua, mie noua
cupe de vin, si frate-tau, doua, si, mai cumnate, la noi e datina ca
care gata mai iute de mancare sa arunce ciolanele (oasele) in capul
carui intarzie: acum hai la mancare!
Si se pun la mancare: pana manca feciorul oleaca de carne de pe
coasta, zmeul manca toata portia si prinde a arunca ciolanele in capul
feciorului. Vazand zmeul ca feciorul nu sa apara, ca sa teme si tremura,
ii zise:
— Hai, cumnate, afara la largul, sa vad mai bine ce cumnat am,
dar sa-mi spuni pe unde vrei sa mergi, pe horn, ca matele, ori pe usa,
ca cainii?
— Eu ma duc pe usa ca oamenii, zise feciorul. Si iese pe usa, dar
zmeul iesise pe horn, ca matele, si sa repezi asupra lui si-i taie capul.
Apoi scoase inima si i-o puse intr-un blid, si trupul il ingropa sub un
gard.
Vazand biata vaduva ca trece o zi, trec doua si trei, si nu-i mai
nimereste nici fata, nici feciorul, era sa se arunce in fantana de
suparare, dar iara-si intareste firea si zice: “Doamne, fie voia ta!”
Dar pe feciorul cel mai mic nu-l mai prindea starea, nu putea de
jalea mamei si de dorul frate-sau si al sora-sei. Deci intr-o dimineata
zice:
— Mama, ce a randui Dumnezeu, aceea sa fie cu mine, dar eu n-am
pace pana nu dau de sora-mea si de frate-meu. De aceea nu te supara,
ca eu trebuie sa merg pana unde voi da de ei.
Acum biata mama iar incepe a plange si a sa daoli1:
— Dar nu merge, cui ma lasi? Stiu ca nici tu nu te vei intoarce,
fie-ti mila de batranetile mele si stai baremi tu aci, daca de ei n-avui
parte. Dar feciorul era neastamparat de dorul frate-sau si al sora-sei,
si deci trebui sa plece. Si se duse si nimeri nici mai bine, nici mai rau
de cum o nimerise frate-sau cel mai mare.
Acum biata vaduva nu mai avea nici un copil, nici o bucurie, nici
o mangaiere, nici un ajutor; ramasese singura ca cucul. Multa vreme
o fi tot plans, biata de ea, multe nopti le-o fi petrecut fara somn si
zile fara mancare, dar in urma urmelor ii intari Dumnezeu inima si
incepu a-si veni in fire. “Sa ma sodomesc2 e pacat de moarte, trebuie
sa traiesc si necajita, cum am trait in bine pana aveam barbat si copii”
1 A se daoli — a se boci.
2 A se sodomi — a se prapadi.
isi zise vaduva si prinse a mai lucra cate ceva si a manca, sa nu se
omoare cu foamea pana mai are zile.
Intr-o dimineata, cum matura prin casa zicand rugaciunile, iata
vede un bob de piper jos, si se pleaca de-l ridica, si-l pune pe masa.
Dar bobul se durdulica de pe masa si iara cade jos. Ea, ca muiere
strangatoare, nu lasa sa sa prapadeasca nici un fir de piper, deci se
pleaca si, ridicandu-l, il baga in san. Firul cel de piper nu sta in san:
cum, cum nu, destul ca si din san iese si cade chiar inaintea ei. Ea
iara se pleaca si-l ridica de jos si-l baga in gura, si zicand rugaciunile
il scapa pe grumaz la vale. Din minuta aceea vaduva prinde grea si la
noua luni face un drag de fecior de sa mai fi avut doi ochi sa te uiti la el.
Ea chema pe preotul satului, il boteza si-i puse numele Piparus-Petru,
caci dintr-un fir de piper era zamislit. Si crestea copilul, dar crestea ca
din apa. Cand era de o luna, era ca altii de un an, cand era de doua
luni, era ca altul de trei ani, si incepu a umbla pe ulita si-a vorbi toate
celea. El tot auzea pe oameni vorbind: ce mai fecior, paguba ca nu-i
traiesc fratii, ca ei trei ar bate un sat intreg cand s-ar mainia bine. Asa
azi, asa maine, asa ziceau oamenii in toate zilele. Cand era Piparus-
Petru de trei ani, era cel mai frumos si mai voinic fecior in tot satul.
Intr-o zi intreaba pe muma-sa:
— Mama, mai avut-am eu frati?
Dar ea temandu-se sa nu mearga si el ca fratii lui si sa nu se mai
intoarca, ii zise:
— Nu, fatul meu, n-ai avut nici un frate.
— Nu? Atunci fii buna si-mi mai da o data tata, dar pe sub pragul
casei. Si ridica Piparus pragul casei cu degetul cel mic, iar mama-sa
se pleca sa-si bage tata sub el si sa lapteze pe fiu-sau. Atunci Piparus
lasa putin pragul in jos, de o cam strangea pe muma-sa, si-o intreba:
— Mama, mai avut-am eu frati?
Ea, vazand ca nu-i alt modru, ii spuse:
— Da, ai avut doi frati si-o sora; pe sora-ta a furat-o zmeul, iar
fratii s-au dus sa o caute, si de-atunci nu i-am mai vazut.
Atunci iar ridica pragul si zise mame-sii:
— Acum scoala-te si-mi fa o azima de grau curat, framantata cu
lapte numai din tatele tale, ca eu am semne ca trebuie sa dau de ei si
sa-i aduc.
Auzind vorbele acestea biata mama iara incepe a plange si a se
vaieta: “Dar cum te lasa inima sa ma lasi acum, la batranete, slaba,
beteaga, singura? N-am dus si nu duc destul banat1 dupa cei trei, acum
te mai prapadesti si tu prin cea secreta de lume, nu de alta, va da
zmeul de tine, de nici de nume nu-ti voi mai auzi. Ramai, dragul
mamei, aci, nu te mai duce nicaieri: fi-va ce va randui Dumnezeu de
noi, numai nu merge; ramai si te insoara, batar2 de tine sa am parte.”
Ei, dar Piparus-Petru era voinic, lui ii trebuiau vitejii, deci nu scapa
muma-sa de gura lui pana ce nu-i facu o azima de faina de grau curat,
framantata numai cu lapte din tatele ei si cu lacrimi din ochii ei. Dupa
ce i-a copt-o ca rufa, Piparus si-o puse in traista si zise:
— Ramai sanatoasa, mama, nu te supara deloc, ca nici trei zile nu
vor trece si eu trebuie sa fiu inapoi, ori cu veste buna, ori rea, dar
mai degraba cred ca cu buna.
Si se lua Piparus-Petru la drum, du-te, du-te, pana da in padure, si
acolo nimereste o brazda mai astupata. Hai sa merg pe ea, isi zise
Piparus, si se duse tot pe ea pana ajunse la curtile zmeului. Si acolo
intra inauntru. O fata frumoasa, Doamne! si imbracata ca o impa-
rateasa, era singura si facea de mancare.
— Buna ziua, sora!
— Sa traiesti cu bine; dar ce-mi zici sora?
— Iti zic sora fiindca-ti sunt frate, de nu crezi, ia hai de manca
din azima asta. Si scoase Piparus-Petru azima din traista si-i dete fetei
sa manance. Dar cum imbuca, o data zise:
1 Banat — jale.
2 Batar — cel putin, macar.
— Asta-i cu lapte din tatele mamei mele, acum cred ca-mi esti
frate, dar nu pricep cum? ca tu esti fecior holtei, iar eu cand am ajuns
in robia zmeului numai doi frati am avut, pe care zmeul i-a si omorat,
iar de atunci nu sunt mai mult de cinci ani de cand sunt eu aici, deci
nu pricep, daca-mi esti frate, cand te-ai putut naste, ca doara nu esti
numai de 4— 5 ani?! Tu trebuie sa fii baremi de 20 de ani!
— Nu-s, sora, ci numai de 3 ani si mai ceva, dar asa-mi e felul.
Sa-mi spui acum, sora, ce semne face zmeul cand vine?
— Vai, frate, bine ar fi sa mergi de aci pana nu vine semnul lui, ca
dupa semn si el indata soseste. Ca are un buzdugan, frate, un buz-
dugan de fier mare cat o bute de 50 ferii1 , si-l arunca cale de doua
ceasuri de departe si drept in usa nimereste cu el; usa atunci se
deschide, si buzduganul se pune singur in cuiul cela din perete. Dar
du-te, frate, nu sta, ca acum e vremea sa vina si de te afla aci, te
omoara si pe tine, ca si pe cei doi.
— Lasa-l sa vie, sora, sa vad si eu cum sunt zmeii, ca si asa pana
acum n-am vazut nici unul.
Atunci aud buzduganul trosnind in usa; usa se deschise si da sa se
puna in cui. Dar Piparus nu-i da ragaz, il lua de toarta si zvarr! indarat
cu el, dincotro a venit. Si cu asa putere a aruncat cu el, de chiar pe
langa zmeu a trecut si s-a tot dus cale de trei zile si s-a implantat
intr-un munte de piatra. Noua zile a trebuit sa scobeasca zmeul pe
langa buzdugan pana si l-a putut scoate din munte, si-a venit apoi cu
el pe umar necajit. Cand ajunse acasa, zise din curte inca:
— Cine-si bate joc de buzduganul meu, Florea-Infloritul ori Piparus-
Petrea, viteazul de cumnatu-meu?
— Eu sunt, cumnate, eu, Piparus-Petrea, dar de unde ma cunosti?
— Eu? nu ma mai intreba, doara o saptamana m-au tot scuturat
frigurile cand te-a nascut muma-ta. Dar bine c-ai venit la casa mea,
1 Ferie — masura de o vadra.
hai sa traim putin si bine. Adu, draguta, mancarea pe masa, mie noua
coaste fripte de porc si fratane-tau doua, mie noua cupe de vin, si lui
doua, sa ne punem la ospat...
— Adica... sa fie vorba intoarsa, zmeule, zise Piparus. Ada-mi, sora,
mie noua coaste de porc si noua cupe de vin, iar zmeului adu-i doua
coaste si doua cupe de vin, dar sa ai de grija, zmeule, care cum gatam
de mancat carne de pe os, osul il aruncam in capul celui ce n-a gatat
inca, ca parca pe aci asa e obiceiul.
— Cam asa a fost, zise zmeul, dar de vrei, putem strica obiceiul.
— Ba nu vreau sa stric obiceiul tarii, zice Piparus. Om de nimica e
cine cuteaza a strica obiceiurile tarii, las’ cum a mai fost, si hai la
masa.
Si se pusera la masa, si cum apuca Piparus o coasta in mana, o
baga in gura si despoia carnea de pe ia, iar cu oasele — pleosc! la
zmeu in frunte. Zmeul se cam necaji, dar ce sa faca? Trebuia sa rabde,
ca si-a dat de om. Si Piparus ia alta coasta, apoi alta, si alta, pana
manca carne de pe toate noua coastele, iar oasele le da de capul
zmeului, de toate se zdrobeau. Cand gata Piparus coasta cea din urma
si de baut cea din urma cupa de vin, atunci gata si zmeul de mancat
cea dintai coasta si da sa arunce cu oasele in capul lui Piparus. Dar
acesta nu-i da ragaz, se repede la zmeu si pleosc! cu o palma peste
obrazul cel gras al zmeului, de-i muta o falca din loc, apoi se incaierara
la lupta, la tranteli, de gandeai ca nu alta, ci sa se omoare unul pe-
altul. De la o vreme zmeul nu mai putea de osteneala, ca ostenit era
si de cale, si nu putuse nici sa se sature baremi cumsecade, omeneste,
ca Piparus nu-i daduse ragaz.
Deci ostenit, cum era, zise bietul zmeu:
— Lasa-ma in pace, ca-ti inviu pe cei doi frati.
— Hai de mi-i invie, zise Piparus.
Si merse zmeul si-i dezgropa, si le puse inimile la loc, si-i stropi cu
apa vie, si se sculara mai frumosi de cum au fost.
“Vai, ca greu adormii” zise unul. “Doar asa si eu” zise
celalalt.
— Dormit, dormit! zise zmeul, ca de nu venea fratele vostru ast
mai mic sa va trezeasca, mai dormeati voi un somn lung!
— Dar nu sta de sfaturi, zise Piparus, hai sa ne luptam, ca de aci
eu nu merg pana ce nu ramane unul mort — ori eu, ori tu, ca asa e
firea mea. Si se pusera a se bate in sabii, si se taiara de curgea sangele
vale. Atunci se repezi Piparus, o data si bine, voiniceste, si-i taie
zmeului capul, apoi tot il dumica bucatele, ca de tocana, si facu trei
gramezi de carne din el.
Apoi zise catre frati:
— Fratilor, hai sa ne ospatam oleaca, ca apoi mergem catre casa,
ca mama stiu ca nu mai poate de dorul nostru, o fi gandind ca ne-am
prapadit cu totii, de nu mai nimerim nici unul. Si se ospatara feciorii
mei, sora-sa le facu de mancare si ei adusera vin de cel bun, si baura
si se desfatara, pana ce incepu a prinde betia pe Piparus. Atunci se
gatara de cale, incarcara carele de bunatati, ca doara acolo erau de
unde, si plecara.
Mergand ei asa catre casa, dau de o fantana in cale, si boii se
trageau catre ea, semn ca le era sete.
— Adapati boii, zise Piparus catre frati, ca eu ma dau oleaca langa
stejarul acesta umbros sa ma odihnesc, ca asa-s de obosit! Si cu vorbele
acestea se apropie de un stejar mare si se rezema de el, asa, stand in
picioare, si cum se rezema, cum adormi ca mort.
Dupa ce fratii lui adapara boii si-i injugara din nou ca sa purceada
mai departe, merse sora-sa la Piparus sa-l trezeasca, dar era pace de
a-l mai putea trezi. Atunci zise fratele cel mai mare:
— Ma, dragii mei, oare facem noi bine ca ducem pa strainul acesta
cu noi? Bine, ca el zise ca ne este frate, dar poate-se una ca aceea?
Bine stiti voi ca numai noi trei am fost la parinti; bine stiti ca mai
intai te-ai pierdut tu, sora, de acasa, apoi eu, si in urma tu, frate, dar
atunci mama nu mai avea alti copii. De l-ar fi avut dupa instrainarea
noastra, ar fi iata asa, un baietan, dar el e de mare ca si noi, si de
tare?!... Oh, mai tare chiar decat Ucigal-toaca. Poate ca-i vrun strigoi
ori doara chiar zmeu, ca vazurati cum omori pe zmeul, ca pe un pui
de gaina?! Eu gandesc ca n-ar fi bine sa mai mergem cu dansul pe o
cale.
— Sa nu mai mergem, zise celalalt frate, sa-l lasam dormind, iar
noi sa ne pazim drumul.
— Asa e, zise cel mai mare din frati, dar daca se trezeste tot ne
ajunge; nu vedeti ce ogase adanci taie carele astea cu povara? Tot pe
ele vine pana ce ne ajunge si face din noi tot tocana, ca si din zmeul
acela, iar cu sora fuge cine stie unde, de nu mai aude mama de ea,
nici de noi. Dara, de veti voi, eu stiu ce-ar fi de facut: haideti sa luam
lanturile de la care si, cum doarme rezemat de stejar, sa-l legam de el
bine cu lanturile, atunci stiu ca nu mai vine sa se luade ca el a scapat
pe sora de la curtile zmeului, ba sa zica ca si pe noi chiar din morti
ne-a inviat.
— Sa-l legam, zise fratele cel mai mic, sa-l legam, ca pe care avem
destula blaga1, nu mai avem lipsa de el.
Si-l legara de stejar cu lanturile, si-l legara pogan2 de-i auzeai oasele
paraindu-i, si el tot nu se trezi, dormea ca mort de ostenit si beat ce
era.
Sora-sa bucuroasa l-ar fi desteptat, dar nu putea; apoi sa faca
impotrivire celor doi frati inca nu putea.
Deci se uita lacrimand cum leaga pe binefacatorul ei si-si zicea:
“Doamne, scapa-l”.
Dupa ce-l legara de stejar, isi facura cruce, zisera un “Doamne-
ajuta“ si incepura a plesni boii, manandu-i: “Cea, Surila! ho, Bourean,
ho!”
1 Blaga — bogatie.
2 Pogan — strasnic.
Sora-sa se gandea singura mergand indaratul carelor: “Cum mai
cuteaza fatarnicii acestia a-si face cruce si a zice Doamne-ajuta, dupa
ce numai acum savarsira o fapta din cele mai misele?” Dar iarasi zice:
“Bag seama si hotul cand merge la furat zice Doamne-ajuta, necum
astia, care cred ca un lucru bun au savarsit!”
Si ajunsera acasa. Mama lor ii cunoscu si varsa lacrimi de bucurie
la vederea lor, dar ii intreba:
— Piparus-Petru n-a dat de voi? Fratiorul vostru cel mai tanar?
— Nu, mama, raspund feciorii, n-am vazut nici un fel de Pipa-
rus.Iata pe sora noastra a fost prins-o zmeul sa o ia de nevasta, si de
atunci pana acum ne tot luptaram amandoi cu el pentru sora noastra,
dar nici un fel de Piparus n-a venit sa ne ajute. De-abia am putut
omori zmeul ca sa-ti aducem fata. Acum bucura-te impreuna cu noi,
ca iata si comori am adus de la zmeu; uita pe Piparus, ca de-ar fi
vrun viteaz ca noi, trebuie sa vina, cat de tarziu.
Si se pusera, frate, pe ospat, adusera carne si vin, si lautari, si
adunara tot satul sa se bucure si sa se mire de vitejia lor, ca au omorat
pe zmeu si i-au luat comorile celea scumpe.
Intr-un tarziu se pomeneste si Piparus-Petru si da sa se scoale, dar
se simte legat de stejar cu lanturi peste piept si peste mijloc, peste
grumaz si peste picioare.
— M... hm! dulcii mei frati, zise el, dar bine mai stiti voi rasplati
bunatatea ce v-o facui! Bine a zis cine a zis: fa bine si asteapta rau!
Dar lasati, ca v-o fac eu de nici dracul nu v-o mai desface!
Si numai o data se umfla si lanturile cad rupte, zala de zala, de
gandeai c-ar fi numai de bucinis 1. “Acum sa mai dorm una pe pajiste,
isi zise Piparus, ca am eu vreme sa ajung si acasa; cu cat as merge
mai iute, cu atat ar fi bucuria fratilor mai scurta“.
Se puse deci sa se odihneasca, dar nu mai vrea somnul sa se apropie
de el, ca nu-i putea iesi din cap nemultumirea fratilor sai. Incepu a se
1 Bucinis — cucuta.
gandi la toate minutele de cand a plecat de acasa. “Mai, isi zice, adica
zmeul nu stia, de buna seama, ca cine i-a zvarlit buzduganul indarat:
eu ori Florea-nfloritul. Trebuie ca viteaz om e Florea acela; cum as
vrea sa-l cunosc! Dar l-oi cunoaste acusi. Acum sa merg sa vad ce
face biata mama, apoi sa caut pe Flore-nfloritul, sa ma prind cu el
frate de cruce”.
S-a luat dara sa plece, dar uitandu-se la stejarul cel mare de
care-l legasera fratii, isi zice: “Biata mama, nici lemne de foc n-o fi
avand, ca harnicii de frati nici lemne nu i-or fi dus; hai sa-i duc eu un
catur1 batar”.
Si merse la stejarul de care fusese legat, il smulse din pamant ca
pe un morcov, il lua pe umar, cum iei o grebla, bunaoara, si hai cu el
spre sat.
Cand era ospatul mai pogan, cand jucau si beau pe intrecute in
ocol (curte), ca in casa nu mai incapeau, atunci nimeri si Piparus-
Petru cu stejarul pe umar. Tot satul il cunoscu, ca doara numai de
cateva zile plecase de acasa, dar fratii lui nu stiau ce sa faca, unde sa
se ascunda, vazandu-l cum vine catre ei, si isi gandira ca acum are
sa-i omoare.
— Bun ospatul la dumneavoastra, zice Piparus, intrand cu stejarul
cel mare pe umar.
— Buna sa-ti fie inima, zisera satenii, pe cand fratii lui o luara la
sanatoasa.
— Oho! striga Piparus, incotro, cinstitilor? Ia stati oleaca de vorba
cu mine, ca avem o tar’ de rafuiala! Frumos fu aceea de la voi sa ma
lasati dormind in padure, si inca legat cu lanturi ca p-un hot? Asta-i
multumita fiindca v-am aflat, am batut pe zmeul care va omorase,
pana v-a inviat, l-am omorat pe el sa scap satul nostru de urgia lui, v-am
umplut de averi si v-am pus pe drumul catre casa, eu, fratele vostru,
asa rasplata am fost vrednic sa aflu de la voi?
1 Catur — copac tanar.
Atunci fratii incepura a plange si a se ruga de iertare, zicand ca
numai au glumit, ca bine stiau ei ca el atata-i de tare, de cu stejar cu
tot poate veni acasa. Se mai ruga si muma-sa, si sora-sa, si tot satul
sa-i ierte, iar el, fiind om cu inima buna, i-a iertat si s-a pus si el la
ospat.
Cand a fost a doua zi dimineata, dupa ce s-au sculat toti voiosi si
sanatosi, Piparus-Petru se gata de cale.
— Dara unde vrei sa mergi iara, Petre, puiul mamei? il intreba
mama-sa.
— Ma duc, mama, ma duc departe, pana unde voi da de Florea-
nfloritul, dar de cumva l-oi putea aduce sa fie sot sorei mele, ca am
auzit ca e un voinic de om si ar fi pacat sa nu ne cunoastem.
— Da nu merge, stai acasa, aveti voi destula avere, insurati-va,
dragii mamei, iar pe sora-ta vom marita-o noi dupa cineva, ca doara
sunt destui feciori zdraveni in sat, ce sa mai bati calea tarii? Stai tu
aci, in satul tau, intre neamuri, aproape de mine, acum la batranetile
mele, sa nu-ti mai duc atata dorul.
Multe vorbe bune si intelepte ii spuse maica-sa, dar el tot ca el,
daca isi punea o data carul in pietre pentru ceva, apoi nu mai era om
sa-l dezbare. Isi lua dara ramas bun si se cam mai duse, multa lume-
mparatie, ca Dumnezeu sa ne tie, ca din poveste multa este, mandra
si frumoasa, s-o ascultati si dumneavoastra, ca cine o-a asculta, o-a
invata, iara cine o dormi, se va hodini si povestea nu o-a sti.
S-a dus, s-a dus, pana a nimerit intr-o pustietate mare de nu vedea
nimic, numai cerul in sus, si sub picioare pamantul, nici o frunza,
nici un fir de iarba, dar nimica, ce-i nimica.
A mers el mult prin pustietatea aceea pana a dat de un vaj1 batran,
dar batran nu gluma, alb la par si la barba ca o oaie balaie, cu o carja
in mana dreapta, iar cu cea stanga isi tot ferea genele de pe ochi sa
1 Vaj — mosneag.
vada inainte ca asa-i ierau de lungi si de dese, de-i veneau pana la
gura si se impreunau cu barba si cu mustatile.
— Buna ziua, mosule!
— Sa traiesti cu bine, voinice, dar de unde si pana unde?
— Ma duc, mosule, pana unde voi da de Florea-nfloritul, ca am
auzit ca e un voinic mare si vreau sa-mi cerc puterile cu el, nu stii
unde l-as gasi?
— Oh, puiul mosului, in zadar mergi tu pe jos, ca nici in trei ani
de zile nu vei ajunge la el, dara du-te indarat la curtea zmeului, stii,
unde ti-ai aflat sora si fratii! Acolo sa mergi si sa cauti in fundul
grajdului ca-i gasi un cal, un cal singur, si atata-i este de urat singur
de sta sa moara; de urat a slabit, de numai pielea pe os i-a ramas, ca
de cand ai omorat pe stapanul sau, pe zmeul, el din grajd n-a mai
iesit, nici n-a mancat, nici n-a baut, numai tot a ranchezat. Acolo sa
mergi si sa-l iei, ca acela te poarta cat a purtat si pe stapanul sau ba si
mai mult de-i porunci, apoi sa vii iar pe la mine, intelesu-m-ai?
— Te-am inteles.
Si merse Piparus-Petru indarat pana la curtile zmeului si intra in
grajd. Adica acolo intr-un ungher vazu un cal mai mult mort decat
viu, de-i puteai numara coastele cale de-o posta, de-abia se mai putea
tine pe picioare. Cum vazu calul ca intra cineva in grajd, incepu a fi
voios si a prinde curaj, nu stia ce sa faca bietul cal de bucurie, da cu
picioarele in pamant si vroia sa se dezlege de la iesle, dar nu putea,
ca era legat cu lanturi.
Piparus-Petru dezlega calul si-l scoase afara, si se uita la el. “Cu
gloaba asta sa merg eu?” isi zicea. Sta sa nu-si creada ochilor. Dar
calul rasufla o data bine si se scutura de-si dezmorti oasele, ca doara
statuse multa vreme acolo ca-ntr-o temnita, legat scurt, fara nutret si
neadapat. Piparus il slobozi de pascu oleaca, apoi il adapa si se urca
pe el. Atunci calul incepu a vorbi:
— Cum vrei, domnul meu, sa te duc, ca vantul ori ca gandul?
— De m-ai putea duce numai ca caii, inca mi-ar parea bine.
Asa-i raspunse Piparus, vazandu-l atat de slab. Si prinse calul a
merge, si merse, si merse tot in galop, pana la un munte de sticla
(glaja). Acolo nu mai putea de obosit. Da sa se suie pe el la deal, dar
nu poate calul merge. Atunci zise Piparus:
— Bag seama, te-oi mai duce si eu in spate, precum m-ai adus tu
pe mine. Si lua calul dupa cap ca p-un miel, si-l sui in varful dealului,
si acolo huzdup! cu el pe pamant. Si se ridica calul de jos si se facu
cat un munte de mare, si zise lui Piparus:
— Place-ti cum sunt acuma?
— Ba place-i cainilor si lupilor, fa-te tu cal ca caii!
Si se facu calul ca caii nostri, dar tot nazdravan, si zise catre
Piparus:
— Cum sa te duc acum, stapane, ca vantul ori ca gandul?
— Ba sa ma duci ca gandul!
Si incepu calul a merge ca gandul de iute, si intr-o clipita erau la
mosneagul cel alb ca oaia.
— Buna ziua, mosule!
— Buna sa-ti fie inima, puiul mosului, da ajuns-ai abia?
— Precum ma vezi, mosule.
— Vezi asa, acuma cred ca-i ajunge la Florea-nfloritul. Dar sa-ti
dau si eu trei lucruri: tine, aci ai o cetera (lauta, dibla), un pieptene
si o cute (gresie, acer). Tine minte, fatul meu, zise mosneagul, vei tot
merge pana-i ajunge la campul cu dorul, acolo te va lovi un dor de
maica, sora, frati, prieteni si cunoscuti, incat, de nu vei canta cu cetera
asta, vei fi silit sa te intorci inapoi de dor. De acolo vei ajunge in
padurea cu lupii, aceia te-ar manca cu cal cu tot, ca sunt multi si
flamanzi, dar tu arunca-le pieptenele. Scapand, vei merge pana vei
ajunge in tara soarecilor. Acolo vor fi soareci cata frunza si iarba, si
vor vrea sa te traga jos de pe cal sa te manance, atunci arunca-le
cutea jos si vei fi mantuit de ei.
Dupa ce-a luat Piparus lucrurile acestea trei, a multumit batranului
si s-a pus pe cal, si s-a tot dus pana a ajuns in campul cu dorul. Acolo
il lovi un dor de satul lui, de mama-sa, de sora-sa, si de frati, dar asa
dor, de mai cadea de pe cal si era cat p-aci sa caza de pe cal, ori sa se-
ntoarne de unde a plecat. Atunci ii vine in minte ca are o cetera de la
vajul cel batran. Si unde nu scoate cetera, si unde nu incepe a trage
cu arcusul pe strune, de rasuna campul, si pe loc ii pieri tot dorul.
Apoi merse mai departe pana ajunse in padurea lupilor. Si era
acolo, Doamne! era tot un lup si un copac, si toti stau cu gurile cascate
numai sa-l prinza si sa-l manance. Dar el arunca pieptenele jos, si
indata se facu un bou gras si, avand lupii ce inhata, lasara pe Piparus
sa mearga in pace. Si merse cat merse, deodata sa trezeste in tara
soarecilor. Dar nu altmintrelea erau soarecii, ci ca ursii de mari, si
multi ca furnicile in furnicari. Aci incepu a se infiora Piparus-Petru,
dar ii veni in minte cutea si, cum o arunca jos, cum se facu intre el si
soareci un stan de piatra, gros cat un munte, inalt pana la nori. Si se
duse Piparus-Petru tot pe langa zid, pana ce iesi din tara soarecilor.
Acum nimeri in campul cu florile. Acolo erau numai flori, una mai
frumoasa decat alta, si toate il imbiau sa le ia. Dar Piparus nu lua nici
una. Colo departe zari el un cal pascand, si trase intr-acolo. Adica
dupa ce se apropie, vazu pe Florea-nfloritul dormind dus, calu-i pastea
printre flori, iar palosul ii juca in aer pe deasupra lui. Se da Piparus
jos de pe cal si-si sloboade si el calul sa pasca, apoi se gandi: “Cum
doarme acum dus Florea-nfloritul, eu lesne l-as putea prapadi; numai
una de-i dau cu palosul, e dus pe ceea lume; dar asa numai un misel
ar face; sa ma pun langa el, sa atipesc si eu oleaca“.
Si-si arunca si el palosul in sus, si acela incepu a-i juca prin aer ca
si al lui Florea-nfloritul, apoi se culca jos pe flori. Cum era obosit de-
atata amar de cale, adormi ca dus. Dar iata ca se trezi Florea-nfloritul
si vazu voinicul dormind langa el, iar in flori, langa calul lui, mai
pascand un cal, si in aer, langa palosul lui, mai jucand un palos. “Oare
cine sa fie, zise el. Hm! oricine-i, e viteaz si om de omenie; cum dormeam,
ma putea face tot bucatele; i-oi da deci pace pana ce s-a trezi, ca te miri
cine-i; stiu ca nu-i Piparus-Petru de care si zmeii se tem!”
Apoi se puse si Florea-nfloritul si mai trase un pui de somn, iar
cand se trezi a doua oara, se trezi si Piparus cu el deodata.
Cand se vazura voinicii fata-n fata, nu se puteau mira destul unul
de altul; unul mai voinic decat celalalt, care de care mai spatos si mai
frumos.
— Ce vanturi te-au adus p-aici pe la mine, vere? zice Florea-
nfloritul.
— Am venit sa te vad; ca ti-am auzit de nume si nu m-am putut
rabda sa nu ne cunoastem.
— Doara nu esti tu Piparus-Petru de care si zmeii tremura?
— Ba ai chiar ghicit; dar tu doara esti Florea-nfloritul?
— Eu, da, ca altul nici ca are drept a sedea aci in tara mea; mult
ma mir de tine ce cap ai sa vii aici?
— Eu am cap ca capurile, dar tu ce cap ai de ma intrebi atata? De
nu-ti place ca ti-am calcat tara, ia-te la paruiala cu mine, hai la lupta
dreapta, lupta voiniceasca!
Si se prinsera voinicii la lupta, si se luptara o zi de vara, si nu fu
chip sa se invinga, pana mai cazura de pe picioare de obositi, atunci
zice Piparus-Petru:
— Hai, frate, sa schimbam lupta in palose.
Si apucara voiniciii palosele, si se vanzolira, pana ce in urma Florea-
nfloritul ciungari oleaca din degetul mic al lui Piparus-Petru. Atunci
s-au lasat de lupta si s-au prins frati de cruce, jurandu-se pe varfurile
paloselor ca nu se vor mai lasa unul de altul, nici in bine, nici in rau.
Si ajuns-au si in necaz, si in bine ca omul care traieste in asta secreta
de lume, dar ei unul de altul nu s-au lasat.
Umbland ei odata la vitejii nimeresc la o casa in mijlocul codrului
si intrara inauntru. Adica acolo era o fata la razboi, tesea, dar fata
frumoasa era chiar Ileana-Cosanzeana, din cosita ruja-i canta, si cum
tesea, de cate ori batea cu bragla1, totdeauna ieseau cate doua catane
imbracate si-narmate. Mult se mirara voinicii nostri de aceasta vedenie,
dar Piparus-Petru nu mult statu pe ganduri si incepu a se dragosti cu
fata, stiti dumneavoastra, a o prinde, a o gogoli, mai a o saruta, cum
fac tinerii.
Fata, nu-i vorba, se ferea si nici prea, ca toate fetele, ci se cam
temea de tata-sau; deci le spuse:
— Dragii mei, bagati de seama, ca de vine tata, va omoara.
— Si cine-i tata dumitale? o intrebara voinicii.
— Tata e Ciuta-Nevazuta, si inca nici un om nu i-a iesit in cale pe
care sa nu-l omoare.
— Ei bine, draga, dar ce narav are cand vine acasa?
— El, raspunde fata, are narav ca cum intra in casa, mai intai se
baga dupa cuptor, si de-acolo ia o ulcica cu leacuri si toata o bea, iar
de leacurile acelea atata se intareste, de-ar bate si zece ca voi.
— Asa? zise Piparus-Petru, atunci ada incoace leacurile, sa le bem
noi.
Si le dadu Ileana leacurile, iar voinicii le baura si, din ce erau tari,
mai tari se facura. Dar chiar atunci sosi si Ciuta-Nevazuta acasa si s-a
repezit dupa cuptor la leacuri; ei, dar acelea erau lecuite!
Vazandu-se astfel inselat intr-atata s-a tulburat, de-i purta in palme
ca pe niste mere pe amandoi voinicii si, de n-ar fi apucat sa bea ei
leacurile, nu era bine de ei; dar asa il apucara voinicii amandoi, apoi
lasa ca l-au omenit! Nici ferfenita nu s-a ales din el. Apoi Piparus-
Petru se casatori cu Ileana-Cosanzeana, si se incarcara de averi si
plecara de acolo. Dar pe langa toata prietenia ce era intre Piparus-
Petru si Florea-nfloritul, cest din urma nu se uita cu ochi buni la
Piparus vazandu-l cu nevasta, iar el nu. Dar Piparus pricepu gandurile
lui Florea-nfloritul, de aceea ii zise:
1 Bragla — partea mobila a stativelor de tesut, care sustine spata.
— Frate, sa lasam nevasta acasa gazdoaie si sa mergem sa-ti aflam
si tie una.
— Bine ar fi, zise Florea-nfloritul, dar oare unde vom da de una?
— Nu fi ingrijat, frate, zise Piparus, mergem in lumea noastra si
de nu s-o fi maritat sora-mea numai buna a fi de tine.
— Apoi hai s-o vedem, zise Florea-nfloritul.
Si lasara pe Ileana-Cosanzeana singura acasa, si ei se luara la drum,
si du-te, du-te, pana ce ajunsera intr-o padure; nici unul nu mai fusese
in padurea aceea. Mergand ei prin padure vazura o casa.
— Hai sa vedem cine e in casa, zise Piparus.
— Hai, daca chiar vrei, zise Florea-nfloritul.
Si intrara inauntru. Acolo aflara numai o baba batrana stand cu
picioarele la foc.
— Buna vremea, matusa!
— Sa traiti cu bine, dragii matusii, haideti sedeti oleaca si va
hodiniti, pana va aduce matusa ceva de mancare; iata ma urc in pod
sa va aduc slanina, dragii matusii.
Feciorii sezura pe-o lavita, iar baba se urca in pod cu numele sa le
aduca slanina, dar cum iesi baba din odaie veni un soarece la feciori
si le zise:
— Nu stati, dragii mei, ca nu-i de-a sta; mergeti in plata lui
Dumnezeu sfantul, ca doara baba nu s-a dus in pod sa va aduca
demancare, ci sa-si ascuta dintii, sa va poata manca; ca are in pod o
piatra mare de moara, de care-si toceste dintii, n-o auziti?
— Ei, cine-i baba asta?
— Hm, zise soarecele, asta-i Muma-Padurii, a fost draguta lui Ciuta-
Nevazuta si, de cand l-ati omorat, tot descanta sa-i cadeti in branci1,
acuma de nu fugiti, nu mai scapati vii din coltii ei.
— Daca-i asa, hai la drum, zisera voinicii.
1 Branca — mana.
Si se luara feciorii mei la drum, nu mergeau, ci rupeau locul, de
gandeai ca-i alunga cineva dindarat; baga seama si ei, cu toate ca
erau viteji, stiau de frica.
Dupa ce-si ascuti baba dintii, se cobori jos si intra in casa, dar
feciorii ca-n palma. Si se catrani si se infiora, de gandeai ca toata
tara1 se face. Atunci da cu ochii de soarece.
— Aha! numai tu, miselule, le-ai spus sa se duca.
— Numai eu, de nu te-ai supara, raspunse soarecele glumind, ia
hai de ma prinde si-ti razbuna!
Si se puse baba a fugi dupa soarece; el se sui pe cuptor, ea isi
strica cuptorul; se sui pe un perete, ea strica si peretele, el se sui pe
alt perete, ea strica si acel perete, si tot asa strica cate un perete,
umbland dupa soarece, pana ce-si strica toata casa si tot nu putu
prinde soarecele, ca, vedeti dumneavoastra, soarecele-i soarece, si
pace, nu sta sa-l prinda chiar o baba, sa fie aceea chiar Muma-Padurii.
Dar pana umbla ea dupa soarece, feciorii isi pazira drumul, si cand
pleca baba dupa ei, ei erau hat departe. Se pune deci baba la fuga,
du-te, du-te, pana ce mai ajunse pe feciori. Atunci au ajuns ei la casa
Martolii, care era matusa lui Florea-nfloritul.
— Buna vremea, matusa!
— Sa traiti cu bine! Dar ce-i, nepoate, ce vant te poarta pe la mine?
Cine-i voinicul asta cu care vii?
— O, matusa, zise Florea-nfloritul, am plecat cu ortacul acesta care
se cheama Piparus-Petru, am pornit sa merg la sora-sa in petite, dar
ne urmareste Muma-Padurii, caci am omorat pe Ciuta-Nevazuta, pe
ibovnicul ei, si acum ne pare bine ca am nimerit la dumneata, doara
ne vei scapa de coltii ei.
— Nu va temeti deloc, dragii matusii, haideti numai in casa si va
hodiniti.
1 Tara — bucata rupta, farama.
Si iesi Martolea (Marti-Seara) afara sa astepte pe Muma-Padurii,
si cum ajunse aceasta, cum se incaierara, apoi sa fi vazut bataie de
babe; se incinse intre ele o lupta, dar lupta ca de doi lupi turbati, iar
nu ca de doua babe de cand bucii, si se mancara in dinti, si-si smulsera
parul, de gandeai ca sunt doua zmeoaice. Iar feciorii cand vazura ca
sunt mai infierbantate de erau oarbe de mainie, pornira incetinel, iar
dupa ce se departara mersera mai tare, sa nu le mai vaza. Care a fost
mai tare? care pe care a invins? nu pot sa va spun, ca nu stiu; stiu
insa ca voinicii au mers ata acasa la mama lui Piparus-Petru. Sapte
ani nu fusese Piparus-Petru acasa, sapte ani nu-l vazura fratii si sora,
si neamurile, si satenii, si totusi il cunoscu care cum il vazu.
Florica, sora lui Piparus-Petru, nu era inca maritata, se tinuse de
vorba ce i-o daduse frate-sau la plecare.
Si era mandra Florica, mandra ca o scanteiuta de camp, si cum o
vazu Florea-nfloritul, zise catre frate-sau de cruce:
— Asta ti-e sora, frate?
— Asta.
— Daca ti-e asta sora si daca vrea, eu chiar azi ma cunun cu ea.
Si Florica a vrut, fratii si ma-sa inca n-au zis ba, apoi au tras o
nunta romaneasca care a tinut doua saptamaini si, dupa ce s-a gatat
nunta, si-a luat Florea-nfloritul nevasta si s-a cam mai dus cu ea si cu
Piparus-Petru in tara lui, unde astepta Ileana-Cosanzeana, nevasta lui
Piparus.
Cand s-au vazut aceste doua cumnate laolalta, mult s-au bucurat,
iar barbatii lor se bucurau si ei de bucuria lor, iar florile din campul
inflorit se bucurau si ele, impreuna cu cele doua perechi vesele. Dar
si eu ma bucur ca v-am putut spune povestea pana-n capat.
Autor: Povesti
Poezia PIPARUS-PETRU SI FLOREA-INFLORIT de Povesti
|
