POVESTE TÃRÃNEASCÃ

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

 
            A fost odata ca niciodata etc.
            A fost odata un imparat. El avea trei feciori. Cand fu la ceasul mortii, isi chema feciorii si le zise:
            - Fetii mei, sunt cu sufletul la gura, precum ma vedeti; un lucru numai va cei: in cele trei nopti dupa inmormantarea mea, sa-mi paziti mormantul, cate unul din voi.
            Cum auzi fagaduiala din gura feciorilor sai, casca gura si-si dete sufletul.
            Gatire se facu de ingropaciune, ma rog, ca la moartea unui imparat, si cu mare alai si jale fu pus la odihna de veci.
            Feciori, carii stiau ce glasuie tatal lor cand ii iesi sufletul, se puse de paza in noaptea dintai feciorul cel mai mare al imparatului.
            Pandi el ce pandi, si in puterea noptii, pe cand si apele dormeau, se pomeni fiul de imparat cu un oarecine ca vine si vrea sa dezgroape pe mort. Nici ca e de gandit a-l fi lasat feciorul de imparat sa faca asa o nelegiuire, fara decat se lua cu dansul la lupta. Si lupte-se, si lupte-se, pana ce, cand incepu sa cante cocosii, acel cineva pieri ca o naluca.
            A doua noapte, feciorul de imparat cel mijlociu pati ca si cel mare.
            Cand se intalnira ei, se vorbira sa spuie fratelui lor celui mic, patania lor si sa-l imbie a priimi ca unul din ei, pe carele il va alege el, sa-l insoteasca in noaptea cand va avea sa pazeasca dansul, de teama, ca sa nu se rapuie, ca unul ce era mai tanar.
            Dara feciorul cel mic al imparatului nici nu voi sa asculte de unele ca acestea, ci zise:
            - Duce-ma-voi singur, caci trebuie sa fi stiut tata ce zice, cand ne-a poruncit sa pazim cate unul singur.
            Si astfel, cum veni seara, se duse la locul de panda. Si deoarece stia ce-l asteapta, el isi lua cu dansul armele si se gati bine de lupta. Pe la miezul noptii se pomeni si el cu cineva ca vine. Vru el sa intrebuinteze armele; dara unde ii dadu ala pas; caci el se arata ca o vedenie iesind ca din pamant, si se luara la tranta. Lupta fu crancena, caci duhul necurat, duh necurat era cel ce venea sa dezgroape pe imparat, isi pusese toate puterile ca sa dovedeasca pe fiul cel mai mic al imparatului. Vezi ca duhul stia ca de nu va putea nici in a treia seara sa izbuteasca, apoi trebuia sa-si mute gandul; nu mai putea adeca sa-l dezgroape, nici la amin. Fie insa ca si baiatul nu se lasa mai pe jos. Si cum spusei, se luptara pe capete; dara lupta nu gluma. Curgea sudorile de pe fiul imparatului siroaie, si nu se da netezului nicicat. Lupta tinu, si o lupta de moarte, pana despre cantatori. Cum se auzi cocosul, duhul pieri ca o naluca, dara si baiatul cazu jos de ostenit. De mai tinea lupta, numai cat ai atata un foc, s-ar fi muiat, si cine stie ce se intampla. Cum cazu fiul de imparat pe mormantul tatane-sau, acolo si adormi. Atat era de rupt de oboseala.
            Cand se destepta, ce sa vedeti d-voastra? Soarele rasarise de mult si se urcase ca de trei sulite. Ce sa faca el? Sa se intoarca acasa ziua-n amiaza mare, sa treaca prin oras asa inarmat de sus pana jos, ii era rusine; sa ramaie acolo, nu se putea.
            Ce-i veni lui in gand, ca numai o lua rara, rara, catre o padure ce era p-acolo p­aproape, ca sa-si petreaca ziua cu vanatul, si mai catre seara sa se intoarca acasa. Si asa, mergand el prin padurea aceea, il apuca gandurile. El cugeta, ca ce sa fie pricina de le-a zis tata-sau sa-i pazeasca mormantul in trei seri d-a randul.
            Si mergand asa, fara sa stie nici el unde merge, si cu gandurile duse, se pomeni ca pierde poteca si nu mai stie unde merge. Da in sus, da in jos, drumul nu-l mai gasea. Mai se intoarse in dreapta, mai la stanga, asi! in loc sa iasa la lumina, el sa ratacea si mai mult. Dibuind prin codru, si cercetand sa dea peste poteca, iesi la un luminis, si acolo in mijlocul luminisului zareste un foc mare si pe foc o cracatita, din care iesea un fel de glas, dara fara sa stie el ca ce sa fie.
            Stete locului, si mai asculta. Auzi ca si intai. Se mai uita o data, dara nu vazu pe nimeni. Ce sa faca? Sa se duca acolo, nu-i da mesii, ca nu stia ca ce dracovenie o fi aia. Atunci intinse si el arcul, dete drumul sagetii si tranc! lovi drept in capacul cracatitei, si il dete jos.
            Intr-aceeasi clipeala, toata padurea incepu a haui, de-ti lua auzul, si deodata se arata inaintea lui sapte zmei, il inconjoara, pune mana pe el, si sfatuiesc cum sa-l pedepseasca, pentru ce sa dea el drumul Agerului pamantului, pe carele ei l-a fost inchis in cracatita aceea.
            Unul zicea sa-l taie. Altul sa-l spanzure. Altul sa-l jupoaie de viu. Altii in fel de fel de chipuri sa-l chinuiasca pana l-o omori. Iara cel mai batran dintre dansii zise sa-l lase cu viata, caci cine stie la ce le-o fi si el bun, poate ca va izbuti el sa fure pe fata unui imparat dupa care umblau ei sa o rapeasca, si nu puteau.
            Fata aceasta se afla inchisa de tata-sau intr-o casa, ale carii usi erau inchise. Tat­sau o data pe an o lasa descuiata, si atunci, la o usa sta de paza un cocos, si la cealalta era un clopotel; si nu putea nimeni sa se apropie, caci cum punea cineva piciorul pe prag, ori clopotelul se tragea, ori cocosul canta.
            Fiul de imparat se fagadui ca va cerca si el. Si asa il lasasera zmeii viu. El se duse binisor, si pana a nu pune piciorul pe prag, intinse mana fara sa-l simta nici maiestrele, apuca cocosul de gat si i-l rasuci, de nu mai zise nici pis! apoi deschise usa incetisor, trecu la cealalta usa, fura clopotelul si se intoarse de spuse zmeilor sa intre unul cate unul, ca el ii asteapta la usa, pe dinauntru.
            Zmeii il ascultara, orbiti de lacomia ce aveau ei sa puie mana pe fata. Si apoi, de! de zmei, zmei; de voinici, voinici; dara se vede ca erau cam natafleti, de ascultara la gura baiatului sa intre dupa dansul cate unul, unul; caci fiul cel mic al imparatului sta acolo inauntru cu palosul in mana, fara sa stie zmeii, si cum intrau, el harst! le lua capul si ii tragea cu totul in camera. Facu unuia, facu la doi, pana la al saselea. Dracul de zmeu cel d-al saptelea, pesemne ca el nu era tocmai atat de nataflete, caci parca­i spuse dracul la ureche ce prapad li se gateste acolo inauntru ca nu-i veni sa intre si fugi.
            Baiatul asa de incet si usor lucrase, incat fata nu simti nimic. Ea dormea dusa in pat, fara sa iaba vreun habar. Atunci si el se apropie de fata - si, dreptul lui Dumnezeu! nici ca mai vazuse pana atunci asa frumusete - ii lua inelul ce avea in degetul cel mic si marama de pe fata. Cu aceste doua lucruri se intoarse el acasa la fratii sai, fara sa le spuie ceva, din cele ce i s-au intamplat.
            Tata-l fetei, imparatul, carele stia ca umbla niste zmei sa-i rapeasca copila, nu mai putu de bucurie cand ii vazu macelariti. Si cu socoteala ca de aci inainte fata ii va fi scapata, puse sa se strige prin toate raspantiile cetatilor din lume ca cine va fi acel viteaz care a rapus pe zmei, sa se infatiseze ca sa-i dea fata dupa dansul, si jumatate imparatia.
            Nu trecu mult si iata ca vine la imparat un tigan urat si buzat, si negru, ciuma nu altceva, si spuse ca el a omorat pe zmei. Si ca sa incredinteze pe imparatul de spusele lui, isi arata cu mandrie satarul plin de sange si hainele stropite. El isi umpluse satarul si hainele cu sangele unui cal al sau, statu de batran si plin de tecnefes, cu care nu mai avea ce face, si-l ucisese ca sa-i ia pielea.
            Imparatului nu-i prea venea la socoteala sa aiba ginere pe un tigan, dara fiindca apucase de-si dedese cuvantul, voia acum ca sa si-l tie. Si pana sa se faca logodna, pofti pe tigan la o masa pe care o dadu imparatul pentru mantuirea fie-sei de zmei. Tiganul sedea la masa pe sapte perne si d-a dreapta imparatului.
            Pe cand mancau ei acolo si se chefuiau, iata ca vine si feciorul imparatului cel cu izbanda, si d-abia, d-abia, izbuti sa intre ca sa vorbeasca imparatului.
            Intrand la masa imparateasca, fiul imparatului incepu sa laude pe cel ce facuse izbanda, si sa heretiseasca pe imparat pentru scaparea fie-sei de la rele.
            - Eu am omorat pe zmei, zise tiganul fudul, fudul. Ce socotesti tu, baiete, cat m-am mai luptat!
            - Asa o fi, veriscane, dara mie pare ca tot nu-mi vine a crede ca tu sa fi facut o asa isprava.
            - Ce stati de mai ascultati la barfele mojicului asta? slujitori! dati-l afara!
            - O! o! voinicule, mai incet, mai incet, te-ai prea grabit; nu e de nasul tau o asemenea bucatica! Ca sa te credem ca tu ai facut o asa vitejie, arata-ne vrun semn care sa ne scoata din banuiala.
            - Dara mai semn ca satarul si hainele mele cele stropite cu sange, ce mai poftesti?
            - Cel care a facut o asemenea vitejie nu crez eu sa fi fost el asa de usurel, incat sa nu fi luat vreun semn, cu care sa-si dovedeasca fapta.
            - Ce mai asteptati, slujitori? Dati afara pe smintitul asta carele vine sa ne strice cheful.
            - Ia, mai stai olecuta, ii zise atunci si imparatul, carele ascultase cum nu se intelegeau ei la cuvinte. Cum cam dai tu sa se inteleaga, parca ar veni la prochimen.
            - Eu socotesc, marite imparate, ca cel care a facut o asemenea vitejie, nu crez sa se fi culcat pe urechea aia si sa fi stat numa asa cu degetul in gura, dupa ce a ucis pe zmei si s-a vazut stapan pe camara unde dormea imparateasa, trebuie sa fi luat el vrun semn cu care sa dea la iveala vitejia lui.
            Pe cand vorbea feciorul imparatului, pernele sarea una cate una de sub tigan. Pesemne ca se tot sacaia pe scaun de neastampar si de frica pentru miselia ce facu.
            Iara fiul de imparat, inca vorbind, scoase marama si inelul ce luase fetei din deget.
            - Aoleo! astea sunt ale mele, zise si fata, si mi-a pierit in invalmaseala cu omorul zmeilor.
            - N-a pierit, domnita, ii raspunse fiul de imparat, eu ti le-am luat, dupa ce am ucis sase zmei si imi pare rau ca mi-a scapat si cel de-al saptelea.
            Atunci imparatul rasufla de bucurie ca a scapat cu fata curata pe fie-sa de o insotire ce nu-i venea la socoteala de loc, de loc.
            Si infruntand pe tigan, dupa cum i se si cadea, porunci de aduse doi armasari neinvatati. Lega pe tigan de coadele cailor si impreuna cu dansul si un sac de nuci. Apoi dete drumul armasarilor de se dusera in lume si unde cadea nuca, cadea si bucatica din tigan, pana ce nu se alese nici praful de el.
            Apoi se facu gatire de nunta pentru feciorul de imparat cel viteaz cu fata cea frumoasa ca o zana. Si gatindu-se, si ziua de mult sosind, pornira cu totii la biserica. Lumea dupa lume se luasera dupa dansii sa-i petreaca la biserica. Imparatul si imparateasa, mirii si rudele lor erau in carute ferecate numai in aur.
            Cand fura aproape si mai aveau numai cativa pasi sa faca pana la biserica odata se auzi o vajiitura groaznica, si numai iata ca zmeul d-al saptelea da navala peste dansii. Odata plesni dintr-un bici, si toate carutele se facura stane de piatra, fara numai imparatul si mirii scapara. Pe mireasa o inhata zmeul de mijloc, o rapeste dintre ai sai, se inalta si se facu nevazut cu fata cu tot.
            Toti ramasera buimaciti de spaima. Iara ginerele se supara mai cu asupra decat toti. Isi musca mainile de suparare cum de n-a putut el sa puie mana si pe acest blestemat de zmeu sa-l omoare, caci iata acum ce neajuns ii facu.
            Ce sa faca acum? Fara logodnica lui nu putea sa ramaie; sa se duca sa o caute; dar unde? Se framanta, bietul si nu stia cum s-o nimereasca mai bine. In cele din urma se hotari, ca, orice o fi, sa fie, el sa se duca sa-si caute scrisa.
            Se cerca bietul tatal fetei sa-l opreasca, ca sa nu se rapuie si dansul in desert; dar geaba, nu fu cu putinta a-l opri; si-o pusese el in cap, si cata sa se duca. Isi lua deci nitele merinde cu dansul si pleca.
            Iesind la campie, lua drumul d-a lungul si aide, aide, trecu paduri si vai, trecu pustiuri, dumbravi, munti si valcele pana ce ajunse la un codru mare, mare fara capatai. Orbacaind el p-acolo prin desis, dete de o poiana. Acolo in poiana sedea cineva la foc. Tocmai si el isi ispravise merindele si se duse drept la omul ce sedea la foc. Acela cum il vazu, il cunoscu si incepu sa-i multumeasca ca l-a scos din ghiarele zmeului. Pasamite era Agerul pamantului. Acolo traia el.
            Statura ei ce statura de vorba, se intrebara de ale sanatatii, isi spusera pasurile, si apoi feciorul de imparat zise:
            - Acum ma duc sa-mi caut logodnica pe care mi-a rapit-o zmeul. Nu stii tu, vericule, incotro va fi sezand spurcatul?
            - Cam greu lucru este ce vrei tu. Si eu te-as sfatui mai bine sa-ti cauti de treaba si sa lasi la naiba si zmeu si tot, ca poate sa-ti rapuie viata.
            - Se vede ca tu nu intelegi, ii raspunse voinicul, ca fara de logodnica mea nu mai pot trai, sunt hotarat a ma duce dupa dansa si dincolo de lumea asta, si ori voi izbuti sa-mi iau sotia, ori imi voi frange si eu junghetura umbland dupa dansa.
            Atunci Agerul pamantului vazand asa, ii spuse ca zmeul nu este tocmai, tocmai de temut, dara muma-sa, ca e si vrajitoare de n-are capatai, si pe ea trebuie s-o omoare mai intai. Apoi il indrepta pe unde sa mearga ca sa ajunga la casele zmeoaicei si ce sa faca ca sa puie mana pe odorul ce cauta el.
            Atata voi sa stie feciorul de imparat si dupa ce priimi de la Agerul pamantului cate ceva de ale gurei, porni si se duse, si se duse, pana ce ajunse la hotarele zmeilor. Si ca sa nu ne pierdem vremea degeaba insirand greutatile ce intampina bietul fecior de imparat in cale, sa va spui cum a ajuns si cum si-a izbandit.
            Aci daca ajunse, facu tocmai cum il invatase Agerul pamantului.
            Dracoaica de muma a zmeului dormea numai la namiezi cand soarele sta in cruci. Si cand veni fiul imparatului, si statu la poarta, ea tocmai adormise, catandu-i in cap slujnica sa. Aceasta slujnica, si ea tot rapita era si vita de boier.
            Stand el acolo si uitandu-se la cotoroanta de baba cum ii cauta in cap, fata aceasta il zari. El ii facu semn. Fata puse binisor capul babei pe o perna, si veni numaidecat la feciorul de imparat sa vaza ce voieste.
            Si dupa ce se intelesera la cuvinte, fata il baga intr-o camara si acolo il invata cum sa faca, dupa ce el ii fagadui ca o va scapa si pe dansa de robia zmeoaicei.
            - Baba cloanta, muma zmeului, zise ea, are darul sa nu moara cat va fi cada (tocitoarea) ce sta ici dupa usa. In ea sunt o multime de suflete, si cand s-ar intampla sa o rapuie cineva, ea da fuga si soarbe din sufletele inchise in cada, si castiga putere si viata din nou.
            Fiul imparatului pana sa se scoale baba, se apuca de ingropa cada in pivnita.
            Dupa ce se destepta baba si auzi ca nescine a venit si vrea sa se intalneasca cu dansa, se duse numaidecat in camara unde o astepta fiul imparatului; vezi ca acolo voia sa vorbeasca ea cu cei ce veneau la dansa.
            Aoleo! era sa uit a va spune ca in curtea zmeoaicei era de jur-imprejur pari infipti in pamant, si in fiecare par cate un cap de om din cei ce ii tragea ata la moarte si ii impingeau pacatele sa-i calce hotarele. Numai unul mai ramasese fara de cap, si acela striga babei: cap! cap!
            Nu e vorba, fiul imparatului o cam bagase pe maneca de frica, dara imbarbatat de fata, slujnica babei, isi lua inima in dinti zicand: vei mai capata si tu cap la mosii ai verzi, ori la pastele cailor".
            Viind baba la dansul, incepu sa-i vorbeasca cu niste graiuri mieroase si ademenitoare, de ar fi supus pe nu stiu ce voinic de ar fi fost. Fiul imparatului stia la ce sa se astepte, si sta si el gata de lupta. Inca vorbind, baba se facea ca nu stiu ce cauta prin casa, si luand niste ite ce erau agatate intr-un cui, le puse pe dansa. Odata se schimba intr-o catana (ostean), cu sabia goala in mana. Atunci si fiul imparatului, fara a mai zabovi nici o clipa, si mai iute decat ai gandi, scoase palosul si ii taie capul, retezandu-l de noua ori. Vezi ca asa il invatase fata.
            Afurisita de baba asa cu capul retezat sarea prin casa de colo pana colo, cautand cada cu sufletele, ca sa le soarba, si daca n-o gasi, cazu jos si crapa.
            Dupa aceea fata din casa a babei arata voinicului fiu de imparat calea ce ducea la casele zmeului, si il invata ce sa faca si acolo.
            Si, ajungand la locuinta zmeului, merse fara frica drept la camara unde sedea logodnica sa, cazi zmeul se ducea la vanat, de unde se intorcea tocmai seara.
            Fata de imparat, cum il vazu, nu mai putu de bucurie. Pana una alta, el o ruga sa intrebe pe zmeu in ce ii sta puterea, iara fiul de imparat se intoarse la curtea babei si mase acolo peste noapte.
            Venind zmeul acasa, fata il intreba unde ii sta puterea? El ii trase o palma ca la Urlati. Ea, prefacandu-se a plange si a fi bolnava, zmeul se cai ca s-a iutit si ii spuse o minciuna:
            - Puterea mea, zise el, sta in stalpul portii.
            A doua zi spuse lui Fat-Frumos, si el nu crezu. Fata, prefacandu-se mahnita ca nu stie in ce ii sta puterea, pati insa ca si randul trecut, apoi zmeul ii spuse inca o minciuna.
            Daca vazu si vazu ca fiul de imparat nu crede, vezi ca stia el ce stia, ea se facu bolnava. Cand veni zmeul a treia zi de la vanat, gasi pe fata in pat. Se duse el s-o intrebe ce are, si ea ii raspunse:
            - Am cazut la pat de intristare, pentru ca tu tainuiesti de mine in ce sta puterea ta.
            Zmeul trase fetei si de asta data o calcavura de auzi cainii in Giurgiu. Atunci ea se prefacu asa de bolnava, incat zmeul crezu ca o sa dea mana cu moartea. Si caindu-se de ceea ce facuse, si voind s-o mangaie, ii spuse drept:
            - Puterea mea, zise el, sta intr-o scroafa care se tavaleste cat e ziulica intr-o lacoviste de lapte dulce. Acea lacoviste nu este tocmai departe de aci. In scroafa este un iepure, in iepure o prepelita, si in prepelita sunt trei viermi. Acestia sunt puterea mea.
            Atata voi si fata sa stie.
            Cum se facu ziua si zmeul se duse la vanat, iata ci vine si fiul de imparat sa cerceteze despre cele ce aflase fata de la zmeu, caci dorul de a-si vedea cu un ceas mai nainte logodnica acasa, nu-i da ragaz sa zaboveasca mai mult. Fata ii spuse tot ce afla, din fir pana in ata; iara el pleca numaidecat. De mila de sila, lua el si nitele merinde ce-i dase fata; dara lui nu-i ardea de mancare.
            Merse, merse, si iara merse. Merindele se sfarsi. El merse voiniceste pana ce inde seara ajunse lihnit de foame, si setos, de sa fereasca Dumnezeu, intr-un codru, unde dete de o coliba. Intra inauntru si gasi un om orb ce-si manca mamaliguta cu lapte dulce. Se apropie si el binisor: fara sa prinza de veste orbul, si manca pana ce­si momi foamea oarecum. Orbul baga de seama ca prea se sfarseste curand leguma de pe masa. Se mira. El stia ca de altadata ii era de-ajuns mancarea; de astadata insa nu se saturase.
            Intelese el ca trebuie sa se joace vreo dracie la mijloc. Atunci intreba:
            - Cine este de-mi ajuta la mancare? De este om bun, fie binevenit, iara de este om rau, sa se departeze, ca nu va fi bine de el.
            - Om bun, mosicule; sunt calator, si pana una alta, as voi sa gasesc ceva de lucru.
            Unchiasul cel orb priimi bucuros sa intre la dansul in slujba. Il puse sa-i duca tumulita de oi la pasune; dara avu grija a-i spune sa nu care cumva sa treaca peste hotarele mosiei lui, pe locul scroafei din lacovista de lapte dulce, ca va fi vai de capul lui, si va pierde si oile.
            Fiul imparatului se fagadui ca va asculta de cuvantul orbului; dara chiar in ziua dintai trecu, si oile, pascura iarba cea mare si moale ca matasea ce se afla pe mosia scroafei cu nesat. Cand veni seara acasa, laptele ce detera oile fu de-ajuns pentru amandoi, si inca ramase. Orbul se minuna si zise fie-sei sa se ia dupa dansul a doua zi si sa vaza d-a minune ce face argatul.
            Cum pleca cu oile argatul in dimineata urmatoare, fata facu precum ii zisese tata­sau. El se duse drept, ca pe ciripie, tocmai pe mosia scroafei cu oile la pasune. Fata se sperie, dara se piti si tacu din gura, sa vaza ce se va intampla.
            Ce sa vedeti d-voastra? Unde veni scroafa cu o falca in cer si cu una in pamant, si navala la argatul orbului sa-l sfasie, si mai multe nu. Fiul imparatului sta tantos cu palosul in mana, si se luara la lupta; si lupte-se, si lupte-se, pana ce amandoi obosira de abia se miscau.
            Atunci zise scroafa:
            - Dac-ar fi cineva sa-mi dea nitel lastar de trestie si un ciob de lapte din lacovistea mea de lapte dulce, ti-as arata eu cum sa cutezi a-mi calca hotarele.
            - Dac-ar fi cineva sa-mi dea si mie un colac sa-mbuc, si o bardaca de apa de izvor sa beau, ti-as arata si eu tie cine sunt eu, zise si fiul imparatului.
            Cand, iaca fata unchiasului celui orb, care privea la lupta lor, ca vine si da fiului de imparat sa imbuce colacul ce si-l luase ea, ca sa aiba ce manca la panda, si fuga se repezi de-i aduse si o bardaca de apa de la izvor. Flacaul manca si bau, si prinzand putere, rasturna pe scroafa, se puse calare pe dansa, si-i taie capul.
            Apoi o spinteca si ingriji sa nu scape iepurele. Puse mana pe dansul si spintecand si iepurele, prinse prepelita. Si scotand din rarunchii prepelitei cei trei viermi, ii baga in san dupa ce le suci nitel gaturile.
            Intorcandu-se la unchias, isi lua ziua buna de la orb si de la fata, spuindu-le ca in curand va afla despre dansul, si intr-un suflet se intoarse la curtea zmeului.
            Aci daca ajunse isi schimba vestmintele, se facu doftor, si incepu a striga:
            - Leacuri de vanzare, leacuri!
            Zmeul cu auzi, trimise de-l chema, ca lui nu-i prea era bine. De cateva zile, gainea asa lancezind. Nu-i era toti boii acasa, vezi bine, ca puterea lui se afla acum in sanul fiului de imparat. Se imbolnavise.
            Daca veni fiul imparatului si il intreba zmeul de poate sa-l faca sanatos, prefacutul doftor ii spuse ca se va insanatosa, daca se va scalda in lapte de iepe. Zmeul porunci numaidecat si i se facu o baie din laptele iepelor lui, pe care le pusese dansul de le mulse. Cand intra in baie zmeul, fiul imparatului mai rasuci o toana gaturile viermilor; iar zmeul odata sari in sus, zicand:
            - Acum mi-e bine ca si cand eram la sanul mamei.
            Si dand doftorului daruri scumpe, il pofti la masa. Vezi ca zmeul nu cunostea cine era doftorul. Ospatandu-se si stand el la taifas, fiul imparatului intreba pe zmeu:
            - De ce treaba sunt bicele alea ce le tii atarnate fiecare in cuiul sau pe paretele din fund?
            - Cu unul, raspunse zmeul, daca voi plesni o data, toate turmele mele se fac o nuca. Daca voi plesni cu al doilea, toate coprinsurile mele se fac un mar. Iara cu al treilea bici cand plesnesc la spatele oricarui lucru, il schimb in stana de piatra si cand plesnesc cu el in fata, se desface facutul, si vine la adevarata lui fiinta lucrul impietrit.
            Cum afla despre asta fiul imparatului, iesi afara si suci de tot gaturile viermilor iara zmeul crapa indata.
            Apoi lua bicele, plesni cu unul si toate turmele si cirezile zmeului le facu o nuca, pe care o baga in san; si plesnind cu altul, toate coprinsurile zmeului se schimbara intr-un mar, pe care iarasi il baga in san. Si luindu-si logodnica, se duse la orb, dara nu-l mai gasi, caci murise; lua deci cu dansul pe fata; si mergand la curtile babei, lua si pe fata ce slujea zmeoaicei si se intoarse cu toatele acasa la imparatul socrul lui.
            Si mergand in fata carelor si cailor care ramasesera stane de piatra, de cand rapise zmeul pe fata imparatului, plesni de trei ori in fata lor si se facura la loc cum erau in ziua cand mersesera la cununie ei si toti cei de prin carute.
            Cele doua fete ce le adusese cu sine fiul de imparat le dete de neveste fratilor lui.
            Si se facu o nunta infricosata, d-alea imparatestile, cum seaman nu mai avu pe fata pamantului, si se facu o veselie de o tinura minte cat traira locuitorii acelei imparatii.
            Am fost si eu acolo si am vazut toate chefurile, caci de n-as fi fost, de unde as fi stiut eu sa va povestesc.
            O lingura scurta pe la nasul cui n-asculta.

Autor: Povesti
Poezia POVESTE TÃRÃNEASCÃ de Povesti